Sari la conținut

Drepturi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Drepturi și libertăți (la plural) se referă la ceea ce știința juridică concede sau recunoaște⁠(d) unui subiect de drept indiferent dacă acesta a fost exonerat sau nu de respectivele drepturi și libertăți; spre deosebire de termenii drept (în engleză law) respectiv drept subiectiv (în engleză right).

În acest sens, conceptul "Drepturi" rezultă a fi un termen confuz, confuzie produsa de o suprapunere concomitentă a mai multor înțelesuri, a diferitelor situații juridice sau relații juridice, prin prisma conținutului, a obiectului sau a sensului a ceea ce este recunoscut sau acordat (concedat), titularului sau eventualului obligat (subiect pasiv). Conceptul dreptului si conceptul libertății sunt concepte analogice (identice) și spre a se sublinia asta le întâlnim pe amândouă, foarte frecvent, ca expresie unitara de forma: drepturile și libertățile.

Distincții (diferențe)

[modificare | modificare sursă]
Algunos derechos reservados. Indicación de una cierta forma de ejercicio del derecho de propiedad intelectual.

O aproximație marcantă o poate determina tipologia subiectului de drept implicat, care subiect poate fi:1) un subiect individual (ex. simpla ființă umană, ex. simpla persoană fizică, ex. simplu cetățean, ex. simplu conațional sau simplu membru al unui Stat, al unei națiuni, al unei societăți civile; 2) o persoană juridică (in sine), un subiect colectiv (națiuni, popoare, muncitori sau persoane de natură morală) sau chiar 3) un subiect non-uman (cum ar fi diferite specii de animale , sau cum ar fi, totalitatea elementelor de natura). Din cele de mai sus, se pot distinge diferite categorii de drepturi, cum ar fi: drepturi subiective, drepturi permanente și drepturi personalísime, drepturi individuale (individual rights), drepturi fundamentale, drepturile ființei umane, drepturile la auto-determinare a popoarelor, drepturile lucrătorilor, apoi, așa-numitele drepturi de animale, printre altele. [1]

Fără îndoială, o primă deosebire care trebuie neapărat făcută se referă la sfera/mediul în care se află plasat acel subiect de Drept luat în discuție: ca relație între persoane particulare, ca relație intre persoane private (dreptul privat), sau ca relații sau activități specifice domeniului politic sau domeniului public (dreptul public). În prima sferă (circumstanță), în general, drepturile sunt limitate la noțiunea de "capacitate de a pretinde o anume prestare, exercitând-o sau nu", imediat derivată dintr-o  normă juridică (cum ar fi drepturile de proprietar asupra unui anume lucru) sau dintr-un fapt juridic sau dintr-o juridica afacere, (precum în drepturile personale rezultate dintr-un contract), constituite pe ideea de drepturi subiective.

În sfera publică (sau politică) în general, conceptul Drepturi se referă la ideea că individului (în sine) ii corespund o suma de determinate drepturi . . . pentru simplul fapt că există, că există relaționat cu un organism politic (localitate, Stat), acolo apar conceptele filosofice ale drepturilor omului, ale drepturilor ca individ si cetățean sau drepturile morale (moral rights), și juridicele (la propriu) drepturi constituționale, libertățile publice sau drepturilor publice subiective. În terminologia uzuala care se referă la drepturile ființei umane (sau ale individului), apar reliefate (se disting) drepturile civile și politicedrepturile sociale, drepturile economice, sociale și culturale.

Pe de altă parte, în funcție de concepția juridică, asupra originii conceptelor de drept și de putere politică (iusnaturalismo, contractualism, iuspositivismo), pot sau nu pot exista drepturi naturale.

Dumnezeu și dreptul meu, proclamă scutul regilor Angliei.
Marșul de la Washington pentru locuri de muncă și pentru Libertate din 1963. Pancartele solicita: drepturile de vot, drepturi egale, încetarea normativelor segregaționiste din școlile publice, activitate laborala pentru toți, activitate compensata cu un salariu decent. In fruntea marșului este Martin Luther King.

În Grecia antică, nu a existat o noțiune a drepturilor de individ, cel puțin nu în sensul modern, deoarece conceptele de drepturi și de libertăți se diluau în cadrul polis-urilor și ajungeau sa beneficieze de ele doar câțiva dintre cetățeni. In Roma antica, s-a întâmplat ceva similar, întrucât organizarea acelor societăți se bazau pe distincția dintre autoritatea publică⁠(d) și autoritatea Pater familias⁠(d), astfel încât indivizii au avut parte de drepturile lor cuvenite doar în funcție de locația lor în aceasta schema (in acest sistem). 

Ordinea feudală (sistemul feudal) și începuturile statului modern se bazează pe o inegalitate instituționalizata astfel încât drepturile indivizilor depindeau de poziția lor în acea schema sociala (apartenența la o anume categorie sociala sau la o anume stare sociala). Prin urmare, în anticul regim, în ce privește utilizarea conceptului de drepturi se făcea cu sensul de imunități sau de privilegii, cu alte cuvinte cu sens de drepturi ne-universale, adică drepturi particulare (particularismul), drepturi limitate la un grup (o familie, o clasa sociala, la o localitate sau la o regiune), cum ar fi dreptul primei nopți și tot felul de drepturi feudale. Acest mod de a fi înțelese lucrurile, conducea la a se echipa cu dreptul de bir, atât birurilor ecleziastice , dreptului exclusiv, cum era cazul monopolurilor  (dupa cum si al boierilor feudali, al societăților privilegiate, al brevetantilor, pentru cărți sau invenții --- drepturi de autor ---).

Expresia "Încasatul de drepturi" continua sa fie expresie comună pentru desemnarea (la grămadă) a tuturor tipurile de impozite, de taxe și de contribuții. Într-un mod asemănător, aservirea (subjugarea, înrobirea) unora, rămâne "izvor" al drepturile (al bunăstării) altora), după cum explicit reiese in cadrul conceptului juridic spaniol "servitud o derechos de paso".

Una dintre cele mai vechi sintagme care caută sa clarifice încurcata condiție pricinuita de omonimia conceptelor „Drepturi“ si „Drept“ este sintagma drept subiectiv. Acest lucru si-ar avea originea în gândirea canoniștilor din secolul al XI-lea, sau gândirea lui William Ockham, și, ulterior, au fost dezvoltate de către diferite școli; în toate scolile acestea, se aprecia continua trecere dinspre definiția ius ca „putere de care nimeni nu poate fi lipsit împotriva voinței sale, fără vina lui, cu excepția cazului în care există un motiv rațional“ (Ockham) inspre conceptul de „putere a vointei“. Jhering le-a înțeles ca pe „interese protejate prin lege“. În domeniul dreptului privat, noțiunea de drept subiectiv a fost intens dezvoltată, dar in același timp a fost, de asemenea, introdusa si în dreptul public, prin așa-numitele „drepturi subiective publice“ sau „drepturi publice subiective“, de Jellinek.

Conceptul de Drepturi ca și "libertăți  recunoscute sau cucerite" și opozabile conceptului suveran precum "atu"-ul din cărțile de joc sau "drepturi de apărare" este specific Epocii Contemporane⁠(d), epoca inițiată de catre Revoluție liberală, odată cu instituirea unui catalog de "drepturi și de libertăți", recunoscute constituțional (drepturile constituționale sau fundamentale), cum ar fi: libertatea religioasă, libertatea de exprimare, libertatea economică, dreptul la proprietate, la dreptul de întrunire, dreptul de asociere, dreptul la onoare, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la inviolabilitatea corporală sau integritatea fizică[2] (inclusiv dreptul la viață, interzicerea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă), printre altele.Toate acestea sunt tipice ale declarațiilor de drepturi de Declarația Drepturilor 1689, (Constituția Statelor Unite ale Americii , din 1787 —în special modificările de mai târziu—, Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 franceză, Constituția spaniolă din 1812, printre altele).

Începând din secolul al XX-lea, drepturile sociale sau a drepturilor de a doua generație au fost incluse în constituții (Constituția Mexicană 1917 din 1917, Constituția Uniunii Sovietică 1918, Constituția de la Weimar 1919 —Germania, 1919, Constituția spaniolă din 1931), ca dreptul la grevă, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul la locuință (right to housing). La sfârșitul secolului al XX-lea s-au revendicat drepturi difuze sau a treia generație de drepturi, cum ar fi cele medio-ambientale (urmare a mișcărilor ecologiste). De asemenea, a apărut o generație a patra și o a cincea generație de drepturi, încă si mai mică dezvoltare conceptuala (intre acestea se pot integra, de exemplu drepturile animalelor.

Citirea drepturilor sau avertizarea-informarea unui deținut asupra drepturilor de care poate dispune este una dintre cerințele care există în anumite legislații pentru o detenție sa îndeplinească condiția de detenție de validitate legitima, și a devenit un clișeu prin filmele polițiste ("Ai dreptul sa nu spui nimic, pentru ca orice spui poate fi folosit împotriva ta însăți; Ai dreptul la un avocat cu care sa te consulți; Dacă nu iți poți permite unul platit, vei fi asistat de un avocat din oficiu; Ai dreptul la o chemare telefonica...) În general, ai dreptul de a fi dus în fața unui judecător independent care sa determine condiția de legitimitate a acelei detenții (habeas corpus), ai dreptul de a ști care anume este acuzația (ce anume imputare ti se aduce) și cine o formulează, ai dreptul la prezumția de nevinovăție, ai dreptul la apărare juridică, ai dreptul de a nu fi constrâns să depui mărturie împotriva ta însăți. Legea impune ca acuzatorul safie cel care sa probeze (sa prezinte dovezile în baza cărora formulează acuzarea) vinovăția celui pe care îl acuza (altfel, cererea adresata acuzatului de a-si proba/dovedi nevinovăția se numește diabolica cerință de probare), drepturi care sunt însușite/asimilate de toate legislațiile acelor State, care garantează drepturile individuale ale fiecărei ființe umane, în parte (adică, cu alte cuvinte statul de Drept).

Diferite clase de drepturi

[modificare | modificare sursă]

De văzut de asemenea

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]