Drept de găzduire vremelnică a copilului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Dreptul de găzduire)
Salt la: Navigare, căutare

Dreptul de găzduire vremelnică (droit d’hébergement de l'enfant în franceză[1]) este reprezentat de dreptul părintelui necustodian, al părintelui custodian nerezident sau al altor persoane semnificative din viața copilului de a menține legături personale cu copilul prin faptul că adultul în cauză poate să găzduiască minorul la domiciliul său pentru anumite perioade de timp. Dreptul de găzduire reprezintă una dintre modalitățile recomandate de lege pentru menținerea de legături personale între un părinte (sau o altă persoană semnificativă cu care copilul a dezvoltat legături de atașament) care nu locuiește permanent cu minorul [2]. Se vorbește despre un drept de găzduire vremelnică pentru un părinte atunci când în familie, după divorț, s-a implementat un aranjament de tip custodie comună legală sau de tip custodie unică. Părintele decăzut din exercitarea drepturilor părintești nu are, de regulă, dreptul de a întreține relații personale cu minorul.

Există și alte forme de realizare a legăturilor personale ca de pildă dreptul de acces, dreptul de vizită, dreptul de corespondență și dreptul de primi informații personale.

Suport legal[modificare | modificare sursă]

Legistație europeană[modificare | modificare sursă]

Legislație românească[modificare | modificare sursă]

În România suportul legal este asigurat de Legea 272/2004 prin articolele 14-17

  • Dispozițiile art. 14 din Legea 272/2004 consacră dreptul fundamental al minorului de a "menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament”.
  • Dispozițiile art. 15 din Legea 272/2004 enumerează modalitățile de realizare ale legăturilor personale dintre minor și persoanele mai sus enunțate, dreptul de găzduire fiind menționat la litera (c).

Decizia Curții Constituționale a României cu privire la dreptul de găzduire[modificare | modificare sursă]

Prin Decizia nr 82 din data de 25.02.2003 Curtea Constituțională a României a decis că este accesul părintelui nerezident la minor este mai mult decât util chiar și atunci când minorul se exprimă verbal în sensul de a nu accepta acest acces. Cu alte cuvinte, copilul, mai ales cel sub vârsta de 14 ani, nu are un drept de veto iar părintele rezident este obligat să încurajeze și chiar să impună copilului respectarea programului de legături personale decis de către instanță. În această speță instanța spune următoarele: "se poate întâmpla, în asemenea situații, ca părintele căruia i-a fost încredințat copilul să se defuleze, transmițându-i acestuia ostilitatea pe care o resimte față de fostul soț, care, deși, poate întemeiată din punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe acesta din urmă (n.n. părintele nerezident) ca părinte, fiind lipsită de justificare din punctul de vedere al copilului. Prin urmare, instabilitatea afectivă și emoțională a minorului, pe fondul unei imaturități psihice și a lipsei experienței de viață, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes și, adesea, de a discerne intre bine și rău. [...] celalalt părinte, căruia i s-a încredințat copilul și care este debitorul obligațiilor corelative, fiind ținut sa-i asigure fostului sau soț, care și-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menționate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte fata de copilul său și care subzista atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părintești."[3]

Exemple de programe de legături personale[modificare | modificare sursă]

Modele de documente în relație cu dreptul de acces[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Grafice[modificare | modificare sursă]

Drepturile părinților și ale copiilor ca membrii unei familii[modificare | modificare sursă]



Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ A se vedea documentul explicativ de aici
  2. ^ Acest drept este prevăzut de către art. 15 litera (c) din legea 272/2004. A se vedea și decizia 283/2009 Curții de Apel Suceava
  3. ^ Articol citat aici. Decizia completă se poate descărca de aici