Antroponimie
Antroponimia sau antroponomastica este o ramură a lingviticii care se ocupă cu studiul antroponimelor.[1]
Antroponimele sunt cuvinte care reprezintă nume proprii de persoane (prenume, patronime, matronime, porecle) sau toponime care provin din nume de persoană (comuna Mihai Eminescu, Washington, D.C., Leningrad, etc.).[2]
Toate numele de persoane au fost la origine nume comune care, prin schimbarea statutului lor lingvistic, au devenit nume proprii.[3]
În limba română numele de persoană nu au plural.[3]
Unele nume de familie au provenit din prenume (nume de persoană) prin conversiune antroponimică.[4]
Criteriul după care se ghidau oamenii în atribuirea unui nume de botez pentru copiii lor a fost definit de etnologi prin formula nomen est omen, căreia Iorgu Iordan îi dă o traducere mai liberă „de numele omului depinde soarta lui”, subliniind că numele reprezintă o adevărată urare pentru cel care-l poartă:[5]
- „De aceea se alegeau nume care exprimau în modul cel mai clar dorința părinților ca odrasla lor să fie personificarea a tot ce este bun, frumos, înălțător etc.”
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ antroponimie, DEX '09
- ^ antroponim, DEX '09
- ^ a b Gheorghe C. Moldoveanu: Antroponimia, parte integrantă a tradițiilor culturale românești, în „Revista română” nr. 3 (61) / 2010, p. 14-15
- ^ Elena-Camelia Zăbavă: Sistemul antroponimic oltenesc. Caracteristici generale
- ^ Camelia Zăbavă: Tendințe actuale în antroponimia românească din diaspora
Legături externe[modificare | modificare sursă]
- „Antroponimie” la DEX online
- Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI-XIV). Evaluare statistică, evoluție, semnificații. Vol. I, Șerban Turcuș (coordonator), Adinel Dincă, Mihai Hasan, Victor Vizauer, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2011
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
