Pietro Perugino
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il Perugino sau Pietro Perugino (n. cca.1450, Città della Pieve - d. februarie 1523, Castello di Fontignano) a fost un pictor renascentist italian, reprezentant al "Şcolii din Umbria". În operele sale, primite cu entuziasm din partea contemporanilor, se reunesc naturalismul şi claritatea lui Andrea del Verrocchio cu luminozitatea şi aspectul monumental din operele lui Piero della Francesca. Perugino a exercitat o influenţă puternică asupra picturii italiene din perioada de vârf a Renaşterii, ceea ce se poate observa cel mai bine în creaţia celui mai strălucit elev al său, Rafael Sanzio, care va duce la perfecţiune tehnica de desen a maestrului său.
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi Opera
Pietro Vannucci s-a născut cu mare probabilitate în jurul anului 1450. Familia Vannucci trăia în apropiere de Perugia într-un mic oraş din Umbria, Città della Pieve, unde tatăl viitorului artist, propietar a numeroase imobile, îndeplinea diferite funcţii publice. Primele lecţii de desen le-a luat încă din adolescenţă de la un pictor din Perugia, Francesco di Bonifazio. Înainte de a împlini 20 de ani, Pietro Vannucci călătoreşte la Arezzo, unde studiază picturile lui Piero della Francesca. De la acest pictor îşi însuşeşte tehnica construcţiei spaţiului pictural, a realizării peisajelor rafinate, puţin învăluite în ceaţă şi prin aceasta aproape ireale. În 1470, pleacă la Florenţa şi îşi începe studiile în atelierul lui Andrea Verrocchio, unde au fost ucenici şi Sandro Botticelli şi Leonardo da Vinci. Influenţa lui Verrocchio se poate observa în operele de tinereţe ale lui Perugino, caracterizate printr-o rigiditate a desenului şi de modul aproape naturalist al pictării corpului uman Talentul său dobândeşte destul de rapid recunoaşterea în cercurile artistice şi, în 1472, este primit în Compagnia di San Luca, breasla pictorilor din Florenţa.
Din anul 1473 datează compoziţia "Sfântul Bernardo vindecând pe fiica lui Giovanni Petrazio din Rieti", astăzi în Galleria Nazionale dell'Umbria din Perugia. Între anii 1473 şi 1480 pendulează între Florenţa, unde lucrează în mănăstirea Santissima Annunziata, şi Perugia, unde pictează decoraţiile sălii mari din Palazzo dei Priori şi tabloul "Închinarea Magilor" (1475) pentru biserica Santa Maria dei Servi. Acest tablou este caracterizat de un amalgam de stiluri, trădând influenţele lui Botticelli, Piero della Francesca şi ale lui Verrocchio, dar şi ale goticului târziu, răspândit în pictura din Umbria, cu tehnica specifică a pictării şi auririi cutelor, feţelor şi veşmintelor. Cu toate acestea, artistul îşi formează în scurt timp propriul stil, desenul capătă mai multă mişcare, unduirea liniilor şi contururilor dau "melodicitatea picturală" (Pietro Scarpelini) caracteristică acestui pictor.
În anul 1478 lucrează la frescele bisericii parohiale din Cerqueto, în apropiere de Perugia, şi pictează la Roma absida capelei corale din Basilica Vaticana, operă din păcate distrusă.
Are doar 31 de ani când primeşte cea mai mare recunoaştere a renumelui lui: în anul 1481, Papa Sixt al IV-lea îl însărcinează cu decorarea unei părţi din Capela Sixtină. Din acest moment până la sfârşitul anului 1483, participă la decoraţia Capelei alături de mari pictori, precum Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli. Pe măsură ce lucrările avansează, frescele dobândesc o faimă tot mai mare, consolidând poziţia artistului. În această perioadă îşi ia numele pe care îl cunoaştem astăzi, "Pietro din Perugia" - "il Perugino". În anul 1485 este numit cetăţean de onoare al oraşului Perugia.
[modifică] Frescele din Capela Sixitină
 Christos înmânându-i Sfântului Petru cheile |
 Botezul lui Christos |
 Călătoria lui Moise în Egipt |
Fresca intitulată "Christos înmânându-i Sfântului Petru cheile", care decorează peretele din dreapta al Capelei Sixtine din Vatican, este poate cea mai reuşită creaţie a lui Perugino, în orice caz cea care i-a adus renume şi l-a făcut cunoscut în toată Italia. Se poate spune că toate elementele tradiţionale ale artei picturii - compoziţie, expresivitatea figurilor, utilizarea luminii şi culorilor - ating în acest tablou perfecţiunea. La celelalte două fresce din Capela Sixtină, "Botezul lui Christos" şi "Călătoria lui Moise în Egipt" au lucrat şi câţiva dintre elevii săi, printre care Pinturicchio, fapt care explică factura eterogenă a lucrărilor.
În anul 1493, Perugino se căsătoreşte cu fiica arhitectului Francelli, cu care va avea şapte băieţi. Către sfârşitul secolului, artistul devine foarte popular şi comenzile se înmulţesc într-un ritm atât de rapid, încât trebuie să deschidă două ateliere, la Florenţa şi la Perugia, unde lucrează împreună cu elevii şi colaboratorii săi.
[modifică] Picturi realizate în atelierul din Florenţa (1490-1500)
- "Viziunea Sfântului Bernardo" (1490, astăzi în Alte Pinakothek din München)
- "Portretul lui Francesco delle Opere" (1494, conservat în Galleria degli Uffizi, Florenţa)
- "Apollo şi Marsias" (1492, în prezent la Muzeul Luvru din Paris)
- "Pietà" (1495, în prezent în Galleria degli Uffizi, Florenţa)
- "Răstignirea lui Christos" (1495-1496, frescă în biserica Santa Maria Maddalena dei Pazzi)
- "Maria Magdalena" (1498, în prezent în Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florenţa)
 Viziunea Sfântului Bernardo |
 Pietà |
 Răstignirea lui Christos |
 Apollo şi Marsias |
 Portretul lui Francesco delle Opere |
 Maria Magdalena |
"Viziunea Sfântului Bernardo", operă matură din punct de vedere artistic, îl reprezintă pe Sf. Bernardo în clipa în care îi apar Fecioara Maria şi doi îngeri. La fel ca şi în alte opere ale lui Perugino, se poate observa relaţia fină între încărcătura sentimentală a scenei, natura exterioară şi arhitectură.
În "Pietà", artistul utilizează o construcţie picturală prin care reuşeşte să arate greutatea trupului neînsufleţit al lui Iisus. Culorile folosite accentuează dramatismul scenei, iar efectul de perspectivă creat de coloane şi arcade domină întreaga construcţie monumentală.
Fresca cu tema "Răstignirii lui Christos" se afla într-o încăpere destul de mică a bisericii Santa Maria Maddalena dei Pazzi din Florenţa. Perugino a inclus în pictura sa şi coloanele de piatră existente în spaţiul încăperii. Datorită acestui trompe-l'oeil, spaţiul bisericii devine o componentă a scenei picturale, iar privitorul devine martor al scenei reprezentate.
"Apollo şi Marsias" este unul din puţinele tablouri care nu a fost pictat la comandă. În ceea ce priveşte tema compoziţiei, nu toţi istoricii de artă sunt de acord cu faptul că personajul din faţa lui Apollo ar fi Marsias (tânărul frigian renumit pentru măiestria cu care cânta la flaut), ci mai de grabă ar fi vorba despre Daphnis (păstorul sicilian, fiul lui Hermes, pe care Apollo îl învaţă să cânte la flaut). Această afirmaţie este susţinută de faptul că, pentru chipul acestui personaj, Perugino trebuie să-l fi avut ca model pe Lorenzo de Medici, al cărui erou mitologic preferat era tocmai Daphnis.
"Portretul lui Francesco delle Opere" este, poate, cel mai bine realizat portret al lui Perugino. Tabloul aminteşte de portretele maeştrilor flamanzi, de exemplu de cele ale lui Hans Memling. Portretul redă, printre altele, starea de spirit care era caracteristică în acea vreme în Toscana. Bărbatul ţine în mâna dreaptă o bucată de hârtie pe care se poate citi: "Timete Deum" ("Temeţi-vă de Dumnezeu"), acestea fiind primele cuvinte ale predicilor lui Girolamo Savonarola, severul călugăr dominican care preluase puterea la Florenţa în anul 1494.
Tabloul reprezentând-o pe "Maria Magdalena" inspiră o atmosferă ciudată, neliniştitoare. Figura Mariei Magdalena este personificarea acelui ideal de frumuseţe ambivalent, caracteristic operelor lui Perugino.
[modifică] Opere executate la Perugia (1496-1504)
- Tablouri pentru altarul Decemvirilor din Capella del Palazzo Pubblico, Perugia (1495-1496)
- "Madonna cu Pruncul Iisus şi patru sfinţi" (1497, în prezent în Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia)
- "Fecioara Maria înconjurată de sfinţi" (1496, în prezent în Pinacoteca din Vatican)
- "Politticul" din biserica San Pietro (1496, operă deteriorată în urma distrugerii bisericii în 1591).
- "Madonna Consolatrice" (1498, Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia)
- Decoraţia Sălii de Audienţe din Collegio del Cambio din Perugia (1498-1500)
- "Glorificarea Sfintei Fecioare" (1501, Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia)
- "Politticul" din biserica Sant' Agostino (1501-1502)
- "Logodna Sfintei Fecioare" (1503-1504, Capella del Sant' Anello în Domul din Perugia)
 Madonna cu Pruncul Iisus şi patru sfinţi |
 Fecioara Maria înconjurată de sfinţi |
 Schimbarea la faţă |
 Personificarea Prudenţei şi Justiţiei şi înţelepţi ai antichităţii |
 Dumnezeu Atotputernic cu profeţi şi Sybile |
În anii 1495-1496, Perugino decorează pereţii capelei în Palazzo Publico din Perugia, din însărcinarea "Decemvirilor" oraşului. Pe panoul din centru era reprezentată "Madonna cu Pruncul Iisus şi patru sfinţi", sfinţii Lorenzo, Ludovico di Tolosa, Ercolano di Brescia şi Costanzo di Perugia. Tabloul se găseşte în prezent în Galleria Nazionale dell'Umbria din Perugia.
Pictura intitulată "Fecioara Maria înconjurată de sfinţi" are în acelaşi timp caracter cameral şi monumental. De remarcat este construcţia sa echilibrată, care este sugerată nu numai de arhitectură, ci şi de poziţia armonioasă prin simetrie a celor patru sfinţi.
Tema Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus revine în mai multe din picturile lui Perugino. Diferitele asociaţii cetăţeneşti jucau un rol important în viaţa socială a provinciei Umbria. Se întâmpla des ca unele dintre ele să comande picturi pe teme religioase cu scopul de a dobândi un prestigiu deosebit. Asfel, tabloul "Glorificarea Sfintei Fecioare" (Madonna in gloria) este executat la comanda asociaţiei Sant'Andrea della Giustizia, şi se găseşte în prezent în Galleria Nazionale dell'Umbria din Perugia. Opera fascinează prin splendida combinaţie cromatică, regăsită şi în "Madonna Consolatrice", culorile vii ale veşmintelor Mariei contrastând cu tonurile estompate ale peisajului.
Începând cu anul 1498, Perugino lucrează la decorarea sălii de audienţe în Collegio del Cambio din Palazzo dei Priori di Perugia, ciclu terminat în anul 1500 cu ajutorul multora din elevii săi. Tema ciclului este simbioza dintre înţelepciunea păgână a antichităţii şi înţelepciunea creştină, temă elaborată de umanistul Francesco Maturanzio. Frescele reprezintă "Schimbarea la faţă", "Naşterea Domnului", "Prudenţa şi Justiţia" împreună cu şase înţelepţi ai antichitîţii, "Forţa şi Temperanţa", "Dumnezeu Atotputernic" etc.
În 1494 şi 1497, Perugino întreprinde două călătorii la Veneţia, unde cunoaşte operele lui Giovanni Bellini şi ale lui Vittore Carpaccio. Aceşti pictori au exercitat o influenţă puternică asupra creaţiei lui Perugino, care s-a manifestat în alegerea culorilor, în desenul draperiilor şi în modalitatea pictării materialelor. Din această perioadă artistul începe să picteze în tonuri mult mai calde, redând cu o sensibilitate mai mare efectele de lumină. Astfel, în tabloul intitulat "Coborîre de pe cruce" (1495) - în prezent în Galleria Palatina din Palazzo Pitti din Florenţa - paleta de culori aminteşte universul coloristic al lui Carpaccio, veşmintele personajelor par a fi ieşite din penelul lui Bellini.
[modifică] Ultimii ani
Deşi călătoreşte foarte mult, artistul revine în atelierele lui din Florenţa şi din Perugia. În această perioadă, la el îşi începe studiile tânărul Rafael. O dată cu apariţia unei noi generaţii de pictori, printre care Leonardo da Vinci şi Michelangelo, faima lui Perugino începe să descrească. Între anii 1500-1505 primeşte la Florenţa doar două comenzi, una din ele, "Lupta între Iubire şi Castitate" (1505), pentru castelul San Giorgio din Mantova al Isabellei d'Este, nu este pe placul marchizei. Perugino nu ia în serios criticile la adresa picturilor sale din biserica Santissima Annunzziata. În ciuda faptului că este admirat din ce în ce mai puţin, continuă să picteze cu o enegie uriaşă până în ultima clipă a vieţii sale. Moare în februarie 1523 în Fontignano, lângă Perugia, probabil victimă aunei epidemii de ciumă bubonică. Nu se cunoaşte locul unde a fost înmormântat.
[modifică] Bibliografie
- Pietro Scarpellini: Pietro Perugino, 1991
- Ernest H. Gombrich: The Story of Art, 1950
- André Chastel: Chronique de la peinture italienne à la Renaissance, 1983
- Roberto Longhi: Cinquecento classico e Cinquecento manieristico, 1976
