Giovanni Bellini
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Giovanni Bellini zis şi Giambellino (c. 1430 - 29 noiembrie 1516) a fost pictor italian renascentist, reprezentant al şcolii veneţiene. Tatăl său a fost renumitul pictor Jacopo Bellini, iar cumnatul său - cunoscutul artist italian Andrea Mantegna. Giovanni Bellini a schimbat cu totul caracterul picturii veneţiene, rupând definitiv cu stilul gotic.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Tatăl pictorului, Jacopo Bellini, fost elev al lui Gentile da Fabriano (1370-1427), a fost unul dintre maeştrii picturii gotice veneţiene de curte. Data naşterii lui Giovanni Bellini nu se cunoaşte cu precizie, specialiştii au căzut de acord în privinţa anului 1430. Giovanni a fost cel de-al treilea copil al lui Jacopo, înaintea lui se născuse Nicolosia şi Gentile, acesta devenind şi el pictor. Giovanni, asemenea fratelui său Gentile, învaţă primele elemente ale picturii în atelierul tatălui său. Îşi încearcă talentul şi în poezie, scriind câteva sonete, se consacră totuşi în întregime picturii. În anul 1453, familiei Bellini i se alătură încă un pictor, Nicolosia se mărită cu Andrea Mantegna (1431-1506), care va exercita o mare influenţă asupra lui Giovanni.
În 1450, Giovanni are deja propriul lui atelier, la parohia San Lio. Lucrează împreună cu fratele său la câteva opere. Prima comandă serioasă o primeşte în anul 1464, când trebuie să realizeze un poliptic pentru biserica Santi Giovanni e Paolo din San Zanipolo. Opera a terminat-o prin anul 1468.
În anul 1470 moare Jacopo Bellini. Singurul moştenitor al atelierului este fiul cel mai mare, Gentile. În schimb, Giovanni se bucură de o popularitate tot mai mare în Veneţia şi, în 1479, primeşte sarcina să decoreze marea sală de consiliu din Palatul Dogilor. Onorariul anual al lui Giovanni Bellini este optsprezece ducaţi, în plus artistului i se acordă şi "senseria", un fel de privilegiu care îi asigură o sursă de venit permanentă, ca o rentă viageră. În 1483, Bellini este numit oficial pictor al Republicii Veneţia şi asrfel este scutit de plata dărilor pentru breasla pictorilor.
Despre viaţa personală a pictorului nu se ştie prea mult. Se căsătoreşte destul de târziu, în jurul anului 1485, când avea mai mult de 50 de ani, cu Ginevra Bocheta, cu care va avea un copil. Ginevra moare însă trei ani mai târziu şi curând după aceea moare şi singurul lor fiu.
Arta lui Bellini datorează mult culturii dale umaniste şi numeroaselor legături ale artistului cu alţi creatori. În anul 1475, soseşte la Veneţia din Sicilia pictorul Antonello da Messina, al cărui stil cu o precizie deosebită în redarea fidelă a realităţii are o influenţă puternică supra picturii lui Giovanni Bellini. Albrecht Dürer vizitează Veneţia în anul 1506 şi vorbeşte cu mare entuziasm despre colegul său din Veneţia: "Deşi nu mai este tânăr, el este cel mai bun dintre toţi pictorii". Bellini este în relaţii apropiate cu pictorii şcolii din Padova. Şi oamenii de cultură contemporani lui l-au influenţat. Cercului său de cunoscuţi aparţine - printre alţii - şi poetul Pietro Bembo (1470-1547), mulţumită căruia Bellini face cunoştinţă cu unul din cei mai importanţi clienţi ai săi, Isabella D'Este Gonzage. Asupra operei lui Bellini au o influenţă mare şi reflecţiile filosofice ale gânditorului umanist Lorenzo Vallo (1407-1457).
În 1507, moare fratele său Gentile Bellini. Giovanni moşteneşte de la el caietele cu schiţe ale tatălui lor, care îl inspiră la înnoirea stilului propriu. În acelaşi an termină ultimile picturi din sala de consiliu a Palatului Dogilor. În această perioadă, în atelierul lui Bellini lucrează pictori tineri, ca Tiţian şi Giorgione, care îl ajută la unele din opere.
Giovanni Bellini moare în ziua de 29 noiembrie 1516, în oraşul său natal, Veneţia. Este înmormântatîn cimitirul de lângă biserica Santi Giovanni e Paolo.
[modifică] Opere (Galerie selectivă)
O listă completă cu operele lui Giovanni Bellini se găseşte în versiunea italiană a articolului.
"Pietà" este una dintre una dintre primele capodopere ale lui Giovanni Bellini. Luând în consideraţie perfecţiunea artistică şi stilul operi, specialiştii fixează data picturii în jur de 1465. Personajele ocupă aproape toată suprafaţa tabloului, lăsând libere doar câteva mici spaţii ocupate de peisaj. Toate acestea se integrează armonios şi formează un fel de cadru în jurul trupului palid al lui Christos.
Cea mai important operă a lui Giovanni Bellini de la mijlocul anilor '70 este pictura destinată altarului bisericii San Francisco din Pesaro, reprezentând "Încoronarea Fecioarei", executată la comanda seniorului din Pesaro, Alessandro Sforza. Două sunt motivele pentru care această pictură are o asemenea semnificaţie remarcabilă. Pe de o parte, pictorul atinge cu această creaţie o maturitate pe care nu o întâlnisem în picturile sale anterioare, pe de altă parte, este prima pictură de altar de mari dimensiuni pictată în ulei, procedeu puţin răspândit la Veneţia. Caracterul majestos al tabloului se datorează şi dimensiunilor sale de aproape 3 x 5 metri. Bellini a aşezat scena principală pe un fundal cu peisaj şi a încadrat-o între elementele arhitecturale cu forme geometrice perfecte, elaborate cu măiestrie. Scena este înconjurată de opt picturi laterale reprezentând opt sfinţi, iar în parte de jos se pot vedea şapte scene din viaţa aceloraşi sfinţi, printre care, a şasea scenă îl reprezintă pe "Sfântul Francisc primind stigmatele".
Pictura intitulată "Trasfigurazione di Cristo" ("Schimbarea la faţă", cca. 1480), care se află astăzi în Galleria Nazionale di Capodimonte din Neapole, provine din Vicenza, de pe altarul capelei catedralei Fiocardo. Bellini a pictat mai multe tablouri reprezentând schimbarea la faţă a Domnului, dar numai trei dintre acestea s-au păstrat până astăzi. Cu această temă artistul face referire la arta bizantină, care a avut o mare influenţă asupra tatălui său, stilul operei prezentată aici este însă deja caracteristic lui Giovanni Bellini. Se observă, de exemplu, soluţiile plastice utilizate de Giovanni Bellini, cum ar fi hotarul care desparte sfera sacrului de sfera profanului, accentuând totodată puternica legătură dintre elementul ceresc şi cel pământesc, scena cu caracter univoc religios se integrează în peisajul real.
 Pietà, 1465, Pinacoteca di Brera, Milano |
 Schimbarea la faţă, 1480, Galleria Nazionale Capodimonte, Milano |
 Alegorie sacră, 1500, Galleria degli Uffizi, Florenţa |
 Portretul dogelui Leonardo Loredan, 1501, National Gallery, Londra |
Pictura cu titlul "Alegorie sacră", atribuită mai de mult lui Giorgione, este astăzi considerată univoc operă a lui Bellini. Tabloul a fost cumpărat de Isabella d'Este, probabil în jurul anului 1500, pentru reşedinţa ei din Mantova. Datorită acestui tablou, Bellini intră în rândul celor mai mari maeştri ai picturii. Artistul lasă deoparte scenele religioase tradiţionale, care până atunci i-au dominat temele, pentru a crea picturi cu totul alegorice, complexe şi foarte personale, rezultat al culturii umaniste şi tratatelor teologice din Veneţia sfârşitului de secol al XV-lea. Interpretarea Alegoriei a dat naştere la multe contradicţii. Potrivit aprecierii general acceptate ar fi vorba de interpretarea plastică a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pictura dovedeşte faptul că artistului veneţian nu i-a fost străină pictura lui Leonardo da Vinci. Bellini reuşeşte să creeze o atrmosferă paşnică care nu atenuează forţa expresivă a personajelor şi a peisajului, în pefectă armonie cu repartiţia culorilor.
Giovanni Bellini a pictat multe portrete, dobândind cunoştinţe profesionale atât de vaste în acest gen, încât tablourile sale vor juca un rol important în secolul următor în apariţia portretisticii ca modă la Veneţia. Faptul că cineva îşi comanda un portret indica în secolul al XV-lea o anume demnitate şi un rang social. Acest fapt este demonstrat şi de portretul dogelui Leonardo Loredan, unul dintre cele mai reuşite portrete ale lui Bellini, în care artistul îl prezintă extrem de concentrat şi într-o poziţie solemnă. Personajul este pictat ca bust în stil sculptural, inspirat de operele lui Donatello şi de creaţiile sculptorilor din Roma.
Pictura "Buna Vestire" (Vergine Annunziata, cca. 1500), compusă din două fragmente simetrice, a fost destinată bisericii Santa Maria dei Miracoli din Veneţia pentru un diptic. Pentru a armoniza pictura cu spaţiul înconjurător, Bellini a pictat decoraţia de marmoră a bisericii. Artistul face dovada talentului său prin aşezarea în spaţiu a personajelor şi a obiectelor, precum şi prin aplicarea tehnicii perspectivei. Din simetria tablourilor se poate trage concluzia că pictorul a lucrat deodată pe două pânze ridicate una lângă cealaltă.
 Buna Vestire, 1500, Galleria dell'Accademia, Veneţia |
 Sacra conversazione, 1504, Galleria dell'Accademia, Veneţia |
 Madonna cu Pruncul, 1505, Altarul bisericii San Zaccario, Veneţia |
 Festinul zeilor, 1514, National Gallery of Art Washington |
Armonia cromatică a picturii "Sacra Conversazione" (sau "Madonna cu Pruncul între Ioan Botezătorul şi o sfântă", cca. 1504) face referire la perioada târzie de creaţie a maestrului veneţian. La pictarea acestui tablou, Bellini utilizează culori puternice şi vii: roşu aprins, nuanţe vii de albastru şi de galben. Fiecare personaj primeşte dimensiuni monumentale datorită peisajului din fundal, care prin culorile sale restrânse, monotone, contastează expresivitatea personajelor.
"Madonna cu Pruncul" (1505) fusese la început destinată altarului San Girolamo, care astăzi nu mai există. În timpul războaielor napoleoniene soldaţii francezi au desfăcut altarul şi au dus tabloul în Franţa. Acolo a fost desprins de pe placa de lemn şi a fost transpus pe pânză. Este readus în biserica San Zaccario în 1815 şi este restaurat în 1835. Arhitectura, perspectiva şi compoziţia întregului tablou sunt obiecte de deosebită admiraţie. Tabloul este o creaţie care se încadrează deja în stilul secolului al XVI-lea: personajele şi obiectele nu mai sunt legate prin linia rigidă a contururilor, ci lumina modelează corpurile şi formele arhitectonice care le înconjoară.
"Festinul zeilor" este unul din ultimile tablouri ale lui Giovanni Bellini. Pictura a fost executată pentru prinţul din Ferrara, Alfonso I d'Este. Se ştie că în anul 1529 Tiziano i-a făcut unele corecturi. Tabloul este ilustrarea unei scene mitologice cu privire la Priapus, aşa cum o povesteşte Ovidiu în calendarul său poetic numit "Fasti". Bellini zugrăveşte cu iscusinţă profesională perfectă figurile, cutele bogate ale veşmintelor şi peisajul. Culorile par mai orbitoare decât în oerele anterioare. Scena este iluminată din două puncte diferite - metodă des întâlnită la Bellini: prima sursă de lumină esta situată deasupra copacilor din partea dreaptă, în schimb zeii sunt luminaţi frontal.
Desenul "Cap de bătrân" (cca. 1480) demonstrează măiestria deosebită a lui Giovanni Bellini, egalând perfecţiunea desenelor lui Leonardo da Vinci.
[modifică] Discipolii lui Bellini
Giovanni Bellini deschide noi orizonturi în pictura renascentistă veneţiană. Creaţia sa a lăsat urme în operele multor alţi pictori care au pornit pe urmele lui. Dintre cei mai talentaţi artişti ai noii generaţii sunt de amintit Alvise Vivarini (1446-1505), Lorenzo Lotto (1480-1556), Giorgione (1477-1510) şi Tiziano (1488-1570). Toţi au trecut prin atelierul lui Bellini. Cel mai important discipol al său este Tiziano, care preia după moartea lui Bellini titlul de pictor oficial al Republicii Veneţia.
Influenţa lui Bellini depăşeşte graniţele Italiei şi hotarele secolului al XV-lea. Siguranţa şi claritatea realizărilor lui Bellini le regăsim în unele din pânzele lui Eugène Delacroix (1798-1863); Edgar Degas (1834-1917) pictează o copie după "Alegoria sacră".
[modifică] Bibliografie
- G. C. Argan: Storia dell'arte italiana. Sansoni, Florenţa 1968
- S. Zoffi: Giovanni Bellini. Montadori Arte, Milano 1991
- R. Schürz: Der Geist der Renaissance in der venezianischen Malerei. Media Verlag, Scharnstein, 2007
