Max Scheler

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare


Max Scheler (n. 22 august 1874, München - d. 19 mai 1928, Frankfurt am Main) a fost un filozof german, cunoscut în primul rând pentru contribuţiile sale în domeniul fenomenologiei, filozofiei valorilor, sociologiei cunoaşterii şi antropologiei filozofice, pe lângă calitatea sa de clasic al filozofiei religiei.

Scheler a dezvoltat metoda filozofică a lui Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei şi a fost numit de filozoful spaniol José Ortega y Gasset „primul om care a intrat în paradisul filozofic”. În 1954 Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea, şi-a susţinut teza de doctorat „O evaluare a posibilităţii de fundamentare a unei etici creştine plecând de la baza sistemului lui Scheler”.


Cuprins

[modifică] Biografie

Max Scheler s-a născut la München, în Germania, pe 22 august 1874, ca fiul unui tată luteran şi unei mame evreică-ortodoxă. În timpul adolescenţei el s-a convertit la catolicism, probabil datorită mesajului său de iubire, deşi a început să fie un credincios din ce în ce mai puţin activ în jurul anului 1921.

Scheler a studiat medicina la München şi în Berlin, iar filozofie şi sociologie, avându-i ca profesori pe Wilhelm Dilthey şi Georg Simmel, în 1895. Şi-a dat doctoratul în 1897, şi teza de abilitare (pentru obţinerea celui mai mare titlu în unele ţări, printre care şi Germania) în 1899 la Universitatea din Jena, unde l-a avut drept coordinator pe Rudolf Eucken. De-a lungul carierei, Scheler s-a dovedit foarte interesat de pragmatismul american. (Eucken coresponda cu William James).

A predat la Jena între 1900 şi 1906. În 1902 s-a întâlnit pentru prima dată cu fenomenologul Edmund Husserl, la Halle. Scheler nu a fost niciodată elev al lui Husserl şi relaţia lor a fost în general una încordată. Scheler a adoptat o poziţie critică faţă de operele husserliene „Investigaţii logice” (1900/01) şi „Idei I” (1913), şi şi-a manifestat de asemenea rezervele faţă de „Fiinţă şi Timp”, cartea de bază a lui Heidegger, cu care a discutat de câteva ori. După moartea lui Scheler din 1928 (la un an după publicarea „Fiinţă şi Timp”) atât Heidegger, cât şi Ortega y Gasset, au afirmat că toţi filozofii secolului XX îi sunt îndatoraţi lui Scheler. [necesită citare]


[modifică] Opera

A fost profesor la universităţile din Jena, München şi Köln. Discipol a lui Rudolf Eucken, a simpatizat teoriile vitaliste ale lui Bergson, şi este, alături de Heidegger, unul dintre primii fenomenologi care au supus criticii metoda lui Husserl. Scheler a utilizat fenomenologia pentru a studia fenomenele emoţionale şi intenţionalitatea lor respectivă (valorile). Scheler distinge trei modalităţi de cunoaştere : cea inductivă, cea a structurii esenţiale şi cea metafizică.

Cunoaşterea inductivă este cea a ştiinţelor pozitive. Se bazează pe dominarea mediului înconjurător. Obiectul ei este realitatea şi are drept obiectiv să o folosească prin intermediul tehnicii. Facultatea cognoscitivă singură nu este suficientă pentru ca noi să posedăm realitatea, deoarece realitate este tocmai ce opune rezistenţă efortului nostru. Prezenţa acestui efort este mărturia existenţei realităţii.

Cunoaşterea structurii esenţiale este cea care ne permite captarea „ce”-ului lucrurilor. La acest tip de cunoaştere ajungem când ne abţinem de la atitudinea impulsivă şi facem abstracţie de existenţa reală a lucrurilor. Obiectul ei este ceea ce este a priori.

Este de acord cu Immanuel Kant în faptul că există cunoaştere a priori, şi că au acest caracter propoziţiile ideale, care există independent de subiectul care le gândeşte. În ciuda acestei asemănări cu Kant, există cinci diferenţe :

1. Nu sunt judecăţile, ci esenţele, cele care constituie ceea ce este „a priori”.

2. Regiunea „a priori” nu coincide cu regiunea formală, deoarece dându-se esenţele în regiune aprioristică, există de asemenea un „a priori” material.

3. În locul întrebării „Cum este posibil ca ceva să fie dat ?”, întrebarea fundamentală, spune Scheler, este mai degrabă „Ce este aceea ce se dă ?”

4. Scheler consideră falsă teoria kantiană conform căreia tot ceea ce e a trebuit să fie produs de intelect. El afirmă că nu intelectul stabileşte legile naturii. El poate stabili cel mult convenţii.

5. Nici nu este de acord că ceea ce e „a priori” e echivalent cu ceea ce e raţional. Toată viaţa noastră spirituală (iubirea, simţirea, etc.) are conţinut „a priori”. Urmându-l pe Pascal, Scheler afirmă că „există o ordine a priori a inimii, o logică a inimii”, independentă de ordinea raţiunii.

Cunoaşterea metafizică, numită de asemenea a salvării, este rodul îmbinării rezultatelor ştiinţelor pozitive cu cele ale filozofiei, atunci când aceasta e orientată spre cunoaşterea esenţelor. Obiectul ei imediat îl constituie problemele de la graniţa ştiinţelor, cum ar fi „Ce este viaţa ?” şi finalitatea ei este instaurarea omului în domeniul metafizicii.


[modifică] Etica materială a valorilor

O contribuţie fundamentală a lui Scheler a fost descrierea imensei bogăţii şi importanţe etice pe care o deţine viaţa emoţională a omului, care este anterioară oricărei alte forme de cunoaştere. Astfel, în „Esenţa şi formele simpatiei” (1913) el foloseşte metoda lui Husserl de descriere fenomenologică, aplicând-o acelor emoţii care îi relaţionează pe oameni unii cu alţii şi cu lumea valorilor, o importanţă esenţială având iubirea şi ura, atitudini radicale pentru captarea fenomenelor valorice.

Plecând de la conceptul husserlian de reducţie fenomenologică, Scheler a distins esenţele a ceea ce este tangibil, real sau existent, ceea ce a dus la afirmarea independenţei valorilor, eterne şi imortale, faţă de bunuri, care sunt doar purtătoarele lor circumstanţiale (pentru aceasta Scheler a fost acuzat de platonism). Ca importanţă, acestei opere îi urmează „Formalismul în etică şi etica materială a valorilor” (1913-1916), un tratat în două volume în care încearcă să fundamenteze o etică personalistă, criticând etica doar formală a lui Kant, pe care o înlocuieşte cu un studiu al valorilor ca şi conţinuturi specifice ale eticii, care se prezintă în mod direct şi inmediat persoanei, şi nu conştiinţei, precum susţinea Husserl.

Valorile, conform lui Scheler, se prezintă într-un mod obiectiv, „a priori”, structurate în jurul a două trăsături fundamentale şi exclusive :

  • 1. Polaritatea, toate valorile se organizează ca fiind pozitive sau negative. Asta spre deosebire de obiecte, care sunt toate pozitive.
  • 2. Ierarhia, conform percepţiei, fiecare valoare este egală, superioară sau inferioară celorlalte valori. Această ierarhizare dă naştere unei scări e valori, pe care Scheler o ordonează de la mai mic la mai mare în patru grupe :
    • 1.Valorile de plăcere : dulce-amar
    • 2.Valorile vitale : sănătos-bolnav
    • 3.Valorile spirituale, care se divid în :
      • Estetice : frumos-urât
      • Juridice : just-injust
      • Intelectuale : adevărat-fals
    • 4.Valorile religioase : sacru-profan

Valorile morale nu sunt o categorie de valori deoarece nu posedă purtători, sunt valori pure. Realizarea lor este indirectă, deoarece se verifică în realizarea celorlalte valori, în funcţie de polaritatea şi ierarhia lor obiectivă.

Convertit la catolicism în 1920, a scris „Despre eternul din om” (1921), justificându-şi conversiunea, şi apoi un studiu de sociologie a cunoaşterii, „Die Wissensformen und die Gesellschaft” („Forme de cunoaştere şi societatea”, 1926). Mai târziu avea să respingă catolicismul şi să dezvolte o filozofie bazată pe ştiinţă, în care cunoaşterea abstractă şi valorile religioase sunt considerate sublimări ale instinctelor umane de bază, după cum afirmă în ultima sa carte, „Locul omului în univers” (1928).


[modifică] Opere complete în germană

Operele sale complete s-au grupat în 15 volume şi s-au terminat de publicat în 1997, în următoarea ordine :

  • Vol. I Frühe Schiften, 1971
  • Vol. II Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik, 1954
  • Vol. III, Vom Umsturz der Werte, 1955, 6ª ed. 1980
  • Vol. IV, Politish Pâdagogische Schiften, 1982
  • Vol. V, Von Ewigen im Menschen, 1954, 5ª ed. 1972
  • Vol. VI, Schiften zur Sociologie und Weltanschauunglehere, 1963
  • Vol. VII, Wesen und Formen der Sympathie, 1973
  • Vol. VIII, Die Wissensformen und die Gesellschaft, 1980
  • Vol. IX, Späte Schiftenn, 1976, 2ed. 1995
  • Vol. X, Schiften aus dem Nachlass: I. Zur Ethik und Erkenntnislehere, 1957
  • Vol. XI,Schiften aus dem Nachlass: II. Erkenntnislehre und Metaphysik, 1979
  • Vol. XII, Schiften aus dem Nachlass: III. Philosophische Antropologie, 1987, 2ª ed. 1996
  • Vol. XIII,Schiften aus dem Nachlass: IV. Philosophie und Geschichte, 1990
  • Vol. XIV, Schiften aus dem Nachlass: V. Varia I, 1993
  • Vol. XV, Schiften aus dem Nachlass: VI. Varia II, 1997

[modifică] Legături externe

Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Scheler"
Unelte personale