Cacofonie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Noțiunea de cacofonie (numită uneori și disonanță) se folosește în lingvistică și în muzică pentru a denumi orice fel de asociații neplăcute de sunete. Termenul antonim este eufonie.

Retorica include în noțiunea de cacofonie orice succesiuni neplăcute de sunete din discurs, supărătoare fie prin dificultatea de pronunțare sau înțelegere a mesajului rostit, fie prin formarea accidentală de cuvinte cu sensuri nepotrivite sau dezagreabile. Cacofoniile, deși sînt doar inestetice și nu greșeli propriu-zise, e bine să fie evitate în exprimarea îngrijită, însă cu măsură și realism, fără a aduce prejudicii informației din mesaj sau corectitudinii gramaticale a acestuia.[1] Astfel, în limbajul științific se pune accentul în primul rînd pe precizia exprimării și cu totul secundar pe eufonie, iar unii autori ignoră în mod voit cacofoniile. În plus, în literatură uneori cacofoniile sînt folosite intenționat, la fel ca anacolutul sau pleonasmul, pentru a obține anumite efecte artistice.

Limba română[modificare | modificare sursă]

În limba română majoritatea vorbitorilor sunt conștienți de acea categorie de cacofonii create prin alăturarea silabelor ca-ca (sau a unora asemănătoare) din cuvinte învecinate: negru ca cărbunele, vezi că cazi, politică care etc. Aceste cacofonii sunt în mod deosebit evitate de vorbitori, mai ales în vorbirea sau scrierea îngrijită, pentru că astfel de succesiuni de sunete stânjenesc transmiterea corectă a mesajului prin crearea unei asociații de sensuri nedorite. Pentru evitarea lor, unii vorbitori ajung să facă greșeli gramaticale propriu-zise (cacologii), de exemplu prin introducerea între cele două cuvinte implicate a cuvîntului virgulă (care de altfel mai mult atrage atenția asupra cacofoniei) sau prin folosirea în locul cuvîntului ca a locuțiunii ca și, chiar și atunci când sensul acesteia nu se potrivește în propoziție. O serie de cacofonii din această categorie nu pot fi însă evitate ușor, pentru că apar în expresii fixe sau în nume de persoane: biserica catolică, stenoză aortică calcificată, Ion Luca Caragiale, bancă comercială, tehnica cavalerească etc. Printre necunoscători umblă informația falsă că ar exista trei, cinci, șapte sau mai multe cacofonii acceptate „în mod oficial”.

Totuși, există numeroase alte succesiuni de sunete care pot fi considerate cacofonii, de exemplu:

  • finalul sacadat din la ședință toți tații tac;
  • aparenta bâlbâială din mama mea m-a mascat;
  • repetarea (tautofonia) silabei ce din legea trebuie să specifice ce cetățeni au acest drept;
  • repetarea secvenței lui în copilului lui Luca;
  • copilele le legănăm pe rând;
  • adresa sa s-a schimbat;
  • iarăși își înșiră poveștile;
  • hiatul deranjant din a analiza, a ascultat, a anului etc.

Obsesia cacofoniilor[modificare | modificare sursă]

Se poate vorbi de o adevărată obsesie sau manie a cacofoniilor la români, care adesea pe de o parte se străduiesc să le evite cu orice preț, iar pe de alta au tendința de a-și reproșa unii altora comiterea cacofoniilor. O serie de autori, între care Ion Coja, Gligor Gruiță,[2] Eugen Coșeriu, George Pruteanu,[3] Andrei Pleșu,[4] Rodica Zafiu[5] și alții, au criticat astfel de tendințe.

Această obsesie a apărut relativ recent, de numai câteva generații, și este întreținută în parte de școală, prin programele și manualele de limba și literatura română, care le recomandă elevilor să evite sonoritățile cacofonice în exprimarea îngrijită. Până în secolul al XIX-lea, însă, scriitorii nu simțeau nevoia să evite cacofoniile. Sugestivă este folosirea locuțiunii ca cum, care apărea frecvent la autori precum Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu etc., dar care în prezent a ajuns să fie complet înlocuită de ca și cum în limba standard, probabil din dorința de a evita cacofonia.[5]

Evitarea cacofoniilor[modificare | modificare sursă]

În exprimarea îngrijită, orală și în scris, cacofoniile se pot evita uneori prin înlocuiri de cuvinte prin sinonime, intercalarea unor cuvinte pentru a despărți silabele cacofonice, schimbarea topicii etc. Totuși, nici chiar având la dispoziție timpul necesar pentru a face astfel de reformulări nu este întotdeauna posibilă evitarea cacofoniei. Efortul disproporționat al unor vorbitori duce adesea la exprimări cu defecte încă și mai mari decât simplul caracter inestetic al cacofoniei.

De exemplu, prepoziția ca folosită cu sensul „în calitate de” este înlocuită de astfel de vorbitori cu locuțiunea ca și: ca și compozitor, ca și comunitate etc. Totuși, locuțiunea ca și are alt sens, și anume comparativ, deci înlocuirea este o greșeală propriu-zisă, o cacologie. Mai mult, astfel de înlocuiri au început să se răspîndească și în cazuri unde evitarea cacofoniei nu mai este o justificare: ca și mod de comportament, ca și director, ca și pensionar etc.

Unii vorbitori au ajuns să creadă că o virgulă poate rezolva problema. Virgula salvatoare apare uneori în scris: ne putem mândri ca, contemporani ai acestor specialiști. Alteori cuvântul virgulă este intercalat în vorbire: românul va mânca virgulă caș mai scump. În cazuri extreme el apare chiar și în scris: Și încă virgulă cu cine? (Ziua, 2005, nr. 3355, 20/2).

Evitarea obsesivă a cacofoniilor are efecte și asupra numelor de locuri și de persoane. Mai multe localități numite odată Cacova și-au schimbat numele în Livezile, Dumbrava, Fîntînele, Grădinari. Mulți vorbitori evită să pronunțe în întregime numele Ion Luca Caragiale sau îl pronunță cu sfială și preferă în schimb prescurtarea I. L. Caragiale. Continuarea unei astfel de tendințe anticacofonice ar face ca fetele numite Rodica, Viorica, Anica, Măriuca etc. să privească precaut băieții al căror nume de familie este Coman, Codrea, Culcer etc., pentru ca prin căsătorie să nu capete un nume cacofonic ca Florica Costea.

Alte limbi[modificare | modificare sursă]

Cacofonii există în toate limbile, chiar dacă în unele problema lor este dezbătută mai puțin decît în cazul limbii române.

Exemple:

  • Spaniolă: „Y déjame muriendo / un no sé qué que quedan balbuciendo” (San Juan de la Cruz, Cántico Espiritual, siglo XVI).
  • Franceză: „Non, il n'est rien que Nanine n'honore (Voltaire, Nanine, III, 8)

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Cuvîntul cacofonie a fost format în limba greacă din kakos „rău, urît” și phone „voce”. A intrat în franceză și apoi în celelalte limbi europene aproximativ în secolul al XVII-lea, cu sensul actual de sunet strident, dezagreabil. Particula grecească kako- este întîlnită și în alte neologisme: cacofazie „vorbire incorectă”, cacologie „construcție gramaticală defectuoasă” sau cacografie „scriere greșită”, avînd în toate cazurile același sens de „rău, greșit”. Unii lingviști sînt de părere că această particulă își are originea în cuvîntul proto-indo-european *kakko, însemnînd a defeca.[6] Așadar, deși astăzi cuvîntul cacofonie nu este legat de acest sens, este posibil ca în istoria sa îndepărtată să fi existat o înrudire.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gligor Gruiță, Moda lingvistică 2007: norma, uzul și abuzul, p. 234: „Cacofonia nu trebuie exclusă din educația lingvistică a românilor, dar în abordarea ei este nevoie de simțul măsurii, de mai multă elasticitate și de puțin realism.”
  2. ^ Gligor Gruiță spune: „Cacofonia nu este o virtute stilistică, iar încercările de restrângere a manifestărilor ei sunt firești. Sensibilizarea excesivă a românilor pentru acest aspect al limbii nu pare a fi însă cea mai bună soluție. Ea poate institui la unii vorbitori o adevărată teroare anticacofonică, deturnând autocontrolul lingvistic spre o problemă minoră, în detrimentul celor importante.” Moda lingvistică 2007 - Norma, uzul și abuzul, editura Paralela 45, Pitești, 2006, p. 231
  3. ^ George Pruteanu protestează împotriva tendinței pedante, chițibușerești, de a căuta cu lumânarea cacofonii: „Excesul de vigilență, jandarmeria lingvistică, e o fixație caraghioasă.” „Cacofonii”, emisiune TV, 12-28 martie 1997
  4. ^ Andrei Pleșu spune: „Personal, consider, pe de o parte, că fobia cacofoniilor e ușor nevrotică și atestă o specie de semidoctism calofil, iar pe de altă parte, că, pentru a evita cazurile groase, limba română oferă soluții mai elegante și mai firești.” Adevărul, „Telecomanda lui Pleșu” „Stricarea limbii”
  5. ^ a b Rodica Zafiu spune: „Pentru a contrabalansa mania actuală, am putea întocmi o listă la fel de lungă cu citate în care să se observe cum scriitorii trecutului utilizau fără ezitări nu numai combinațiile întîmplătoare dintre ca și orice fel de inițială de cuvânt, dar chiar construcția stabilă — abandonată azi — ca cum.” „Obsesiile cacofoniei”, România literară, nr. 50, 2002
  6. ^ en Online Etymology Dictionary: Etimologia cuvîntului cacofonie

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Rodica Zafiu, „Obsesiile cacofoniei”, România literară, nr. 50, 2002
  • George Pruteanu, „Cacofonicul «ca și»”, emisiune din ciclul Doar o vorbă SĂȚ-I mai spun, 9-25 martie 2006
  • George Pruteanu, „Cacofonii”, emisiune TV, 12-28 martie 1997
  • Gligor Gruiță, Moda lingvistică 2007: norma, uzul și abuzul, Editura Paralela 45, 2006, p. 230-234