Custodie unică
Custodia unică asupra copiilor sau custodia exclusivă asupra copiilor [1] ('la garde exclusive în franceză[2] sau sole custody în engleză[3]) este o formă de exercitare a autorității părintești care, istoric vorbind, a fost cea mai utilizată de către instanțele din majoritatea statelor lumii, pentru a trata situația despărțirii părinților prin divorț sau prin separarea în fapt (pentru părinții necăsătoriți). Într-un aranjament de tip custodie unică copiii sunt încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți (numit părinte custodian[4]), celălalt părinte (numit părinte necustodian[4]) având în continuare doar un drept de supraveghere cu privire măsurile de creștere și educare a copilului[5] (situația școlară, medicală, etc.) dar neavând decât un drept pur teoretic de a se implica activ în creșterea și educarea minorilor[6] [7]. În România, termenul de custodie unică este perfect echivalent cu sintagma de încredințare a copilului spre creștere și educare utilizată de către judecătorii români anterior datei de 1 octombrie 2011.
Discriminări generate de custodia unică[modificare | modificare sursă]
Până la apariția modelului de custodie comună, situația de fapt în majoritatea țărilor europene era acea că minorii erau încredințați spre creștere și educare părintelui de sex feminin, perceput ca fiind mai capabil de a crește minorii[8]. În același timp, în majoritatea țărilor musulmane (unde drepturile femeilor în societate sunt mai reduse) custodia unică revenea majoritar părinților de sex masculin. Ambele situații au fost și sunt încă, în țările unde custodia comună nu este o realitate juridică, situații discriminatorii ce contravin Declarației Universale a Drepturilor Omului. În România situația de discriminare s-a regăsit de asemenea în jurisprudența anterioară datei de 1 octombrie 2011, instanțele naționale favorizând părintele de sex feminin în acordarea custodiei unice [9] [10] [11]. Și în prezent, în ciuda evoluțiilor sistemelor juridice spre ideea de custodie comună, procentul de familii monoparentale formate din mame locuind singure cu copii lor este majoritar[12]
Custodia unică în prezent[modificare | modificare sursă]
Modelul custodiei unice este considerat un model perimat de noile realități a mileniului trei. Tot mai multe state au introdus deja în legislație posibilitatea acordării custodiei comune ambilor părinți, în măsura în care aceștia trăiesc și nu reprezintă un pericol pentru proprii lor copii. Custodia unică va supraviețui totuși în paralel cu custodia comună dar în general, instanțele de judecată care se ocupă de cauze cu minori, pornesc de la prezumția de autoritate părintească comună (așanumita custodie comună) și, doar dacă aceasta nu este posibilă, acordă decizii de custodie unică în favoarea unui singur părinte. Conform Legii 272/2004, republicată 2014, Art 36 (7) "Se considera motive intemeiate pentru ca instanta sa decida ca autoritatea parinteasca sa se exercite de catre un singur parinte alcoolismul, boala psihica, dependenta de droguri a celuilalt parinte, violenta fata de copil sau fata de celalalt parinte, condamnarile pentru infractiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infractiuni cu privire la viata sexuala, infractiuni de violenta, precum si orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de catre acel parinte a autoritatii parintesti. ". Coform Art 36 (6) al acestei legi, care a fost introdus prin Legea 257/2013, "Un parinte nu poate renunta la autoritatea parinteasca, dar se poate intelege cu celalalt parinte cu privire la modalitatea de exercitare a autoritatii parintesti, in conditiile art. 506 din Codul civil." Acestă modificare legislativă a fost introdusă pentru a se consfinți principiul autorității comune ca drept al copilului, pentru a se pune capăt controverselor din doctrina și practica judiciară legate de renunțarea unui părinte la autoritate, și pentru a se preveni situații abuzive de determinare a unui părinte sa renunțe la autoritate prin constrângere, oferirea de bani, sau prin alte modalități ilicite. Astfel, autoritatea părintească exercitată de un singur părinte poate fi dispusă doar de instanța de judecată, pentru motive temeinice legate de dezvoltarea copilului.
Custodia unică în România[modificare | modificare sursă]
Custodia unică era singurul mod în care se putea rezolva un proces de încredințare a minorilor în conformitate cu legislația anterioară datei de 1 octombrie 2011. Anterior acestei date aproximativ toate soluțiile date de instanțe în materia încredințării minorilor erau de tip custodie unică iar în 85% din cazuri custodia unică revenea părintelui de sex feminin[9]. Începând cu 1 octombrie 2011 când au intrat în vigoare prevederile noului Cod civil, custodia comună a devenit regula de reglementare a raporturilor juridice dintre părinți și copiii lor în caz de divorț al unor părinți căsătoriți sau în caz de separare a unor părinți necăsătoriți. Există însă și cazuri excepționale, determinate de interesul superior al copilului, în care instanța de tutelă poate să decidă să implementeze un aranjament de tip custodie unică, acordând autoritate părintească doar unuia dintre cei doi părinți.[4].
Legături externe[modificare | modificare sursă]
- Broșura de popularizare cu privire la custodia comună, locuința și programul de legături personale Arhivat în , la Wayback Machine.
- Custodia comună față de custodia unică
- Broșură de popularizare Arhivat în , la Wayback Machine. editată de ARPCC
- Echivalențe de termeni pentru autoritatea părintească în tarile de limba franceză și engleză - articol pe situl juridice.ro;
- Manual implementare custodie unică editat de ARPCC
- Divortul si alocarea custodiei in tarile musulmane
Vezi și[modificare | modificare sursă]
- Accesul părintelui la informații privitoare la minor
- Autoritatea părintească (cu varianta Autorității părintești comune)
- Căsătorie
- Custodie
- Custodia comună (cu variantele Custodiei fizice comune sau Custodiei legale comune)
- Custodia unică (cu varianta custodiei împărțite)
- Divorț
- Familie monoparentală
- Interesul superior al copilului
- Părinte custodian
- Părinte necustodian
- Părinte rezident
- Părinte nerezident
- Plan parental
- Relații personale cu minorul
Referințe[modificare | modificare sursă]
- ^ A se vedea clarificările existente pe situl Uniunii Europene cu privire la responsabilitatea părintească care citează termenii de custodie unică și respectiv custodie comună ca forme de exercitare a autorității părintești post-divorț
- ^ A se vedea documentul explicativ publicat de guvernul Canadei, articol ce se poate descărca de aici Arhivat în , la Wayback Machine. sau de aici
- ^ A se vedea articolul Stabilirea custodiei copiilor în SUA - Joan B. Kelly - Universitatea Standford, articol care poate fi consultat aici Arhivat în , la Wayback Machine. sau aici
- ^ a b c A se vedea situl Arhivat în , la Wayback Machine. dedicat de către Ministerul Justiției implementării noului cod civil
- ^ A se vedea articolul Wiki Accesul părintelui la informații privitoare la minor
- ^ Potrivit dispozițiilor art. 97 din Codul Familiei ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori. Ei exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor, iar potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea 272/2004 "Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor. (2) Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său", dispoziții legale ce se coroborează cu dispozițiile art. 43 alin. 3 din Codul Familiei care spune: "părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională."
- ^ A se vede articolul avocatului Bogdan Ionescu din Curierul Juridic
- ^ Este vorba de faimoasa doctrină a anilor tandri apărută acum 150 de ani în Anglia și extinsă pe întreg mapamondul
- ^ a b Citat din Studiul privin evoluția fenomenului familiilor monoparentale în România Arhivat în , la Wayback Machine. realizat de către Centrul Național De Pregătire În Statistică Colectiv de realizare: Drd. Andreea CAMBIR, Viorica DUMA , Mariana PIETREANU, Andoria IONIȚĂ, Corina PĂCURAR: "Deoarece în marea majoritate a cazurilor de divorț (peste 90%) mamele sunt cele cǎrora li se încredințeazǎ copilul, cele mai multe nuclee familiale monoparentale sunt de tipul mame cu unul sau mai mulți copii - 84,5%, restul fiind tați cu copii.". O copie a acestui studiu este stocată și aici[nefuncțională]
- ^ Concluziile DGASPC Sector 4 București: "Blocajul este dat de faptul că puțini dintre judecători sunt tentați să iasă dintr-un tipar impus de jurisprudența anilor 1970-2000. În mentalul corpului judecătoresc "prezumția de încredințare către mama" este foarte bine înrădăcinată. În ciuda unor legi care statuează egalitatea în drepturi și șanse între bărbați și femeie, la nivel uman foarte puțini judecători sunt dispuși să considere cu mâna pe inimă că tatăl poate fi la fel de implicat și bun părinte precum este mama". Citatul este preluat din propunerile DGASPC pentru îmbunătățirea Legii 272/2004, propuneri care se pot descărca de aici
- ^ Prin Decizia civilă 13A/14.01.2010, dată în dosarul 14912/301/2007a Tribunalului București acesta afirmă: "...Dealtfel tribunalul observă că folosirea de către instanțele de judecată a unui astfel de raționament (prezumția de încredințare către mamă) ...nu este decât rezultatul unei transpuneri din realitatea faptică în cea juridică, câtă vreme în cvasi-majoritatea situațiilor în care se impune a fi dispusă încredințarea este susținută și dovedită capacitatea și disponibilitatea mamelor de a îngriji copii minori.... Numai într-un număr foarte mic de situații cererea de încredințare a copilului minor formulată de către tata se dovedește a fi întemeiată. Astfel fiind tribunalul consideră că folosirea unei prezumții de felul celei amintite de apelant (adică prezumția de încredințare către mamă) nu încalcă vreo dispoziție legală câtă vreme tatăl are la dispoziție mijloace necesare pentru a o înlătura.". Textul complet al deciziei poate fi descărcat de aici[nefuncțională]
- ^ A se vedea articolul Kruk disponibil aici și care afirmă: ”În pofida existenței mai multor variante posibile de reglementare a problemei custodiei prin sentințe judecătorești în cazul divorțului în contradictoriu și a numeroaselor opțiuni parentale de după divorț, custodia maternă dublată de oferirea unui program de vizitare paternă a copiilor continuă să fie aranjamentul structural dominant pentru familiile divorțate, în Statele Unite ale Americii, Canada și Marea Britanie. În plus, procentele raportate de dezangajare paternă după divorț în fiecare dintre aceste țări sunt identice: jumătate din tații necustodieni pierd treptat contactul cu copiii lor.”