Wikipedia:Subiecte muzicale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Comandă rapidă:
WP:MUZ

Paginile Wikipediei române în care sunt tratate sau menționate subiecte muzicale se confruntă nu arareori cu greșeli de terminologie și exprimare. O altă lipsă a unor pagini despre muzică este perspectiva incompletă oferită de autori asupra subiectului. Domeniul este unul foarte îndrăgit și atractiv, însă insuficient cunoscut de publicul nespecialist pentru a permite alcătuirea unor materiale enciclopedice. Acest ghid oferă îndrumări și soluții pentru cele mai frecvente astfel de probleme, ele fiind necunoașterea terminologiei (inclusiv aplicarea jargonului neologic în conformitate cu regulile limbii române) și neînțelegerea importanței unor ramuri și discipline ale muzicii (ceea ce poate duce la omiterea aplicațiilor acestora în articole).

Din păcate, unele dintre problemele semnalate sunt ignorate și de către unii muzicieni; în cazul nostru, o atare poziție este însă incompatibilă cu demersul de a scrie o enciclopedie. Cele mai multe dintre situațiile amintite pleacă de la cazuri reale din trecut, când contribuitorii la Wikipedia română au întâlnit dificultăți de acest fel sau au folosit un limbaj neadecvat în articole. În cazul terminologiei, soluțiile oferite nu au pretenția de a fi singurele posibile; în schimb, înlocuirea cuvintelor nepotrivite sau imprecise cu jargonul specific este mai mult decât recomandabilă

Conceptele corect definite în continuare vor fi subliniate prin caractere aldine (definițiile eronate și confuziile, nu). Această practică nu contravine de la cerințele manualului de stil, scopul ei fiind acela al unei pagini de dezambiguizare extinse, unde toate conceptele sunt prezentate grafic în această formă. În caractere cursive sunt oferite echivalentele cele mai frecvent folosite ale termenilor prezentați în limbi străine de mare circulație.

Listă rapidă de greșeli frecvente:
  • artist – muzician (interpret, cântăreț, chitarist, după caz)
  • backing vocals – voce de fundal
  • bass, chitară bass – bas, chitară bas
  • chitări, chitării – chitare, chitarei
  • clăpar – claviaturist
  • clape – claviaturi, instrumente cu claviatură
  • contralto – altistă (pentru bărbați, contratenor alto)
  • cover – preluare
  • electronica – muzică electronică
  • EP-uri – discuri EP (extended play)
  • feat., featuring – invitat, invitați (necesită reformulare)
  • fusscinel – fuscinel
  • griff – grif, tastieră
  • interpret – menționăm: cântăreț, pianist, baterist
  • live – în concert, de concert (de exemplu, album în concert)
  • muzică clasică – muzică cultă
  • melodie – cântec (în special pentru muzicile cu voce), piesă (și pentru muzici cu voce, și pentru instrumentale), compoziție
  • muzician – nu confunda cu înțelesul englezescului „musician” (interpret muzical); muzician este o persoană cu orice ocupație în domeniul muzical
  • performanță – interpretare
  • rock-ul, pop-ul, jazz-ul – muzica rock, muzica pop, muzica jazz
  • singer-songwriter – cantautor
  • single-ul, single-uri – discul single, discuri single
  • songwriter, scriitor de cântece/melodii – compozitor
  • synthesizer – sintetizator
  • tobar – baterist
  • top – clasament (se acceptă „top” numai în titulatura unui clasament)
  • trupă – formație, grup
  • vocalist, vocal – cântăreț, solist vocal


Terminologie și exprimare[modificare sursă]

Situațiile cele mai dificile prezentate în acest ghid sunt cele de echivalare a termenilor consacrați în alte limbi (engleză, franceză, germană ș.a.) în limba română: în ce măsură își are rostul folosirea de cuvinte și sintagme echivalente, atunci când mult mai ușor sunt de recunoscut varinatele originale? Una dintre îndatoririle nescrise ale Wikipediei în limba română este aceea de a apăra această limbă, ceea ce înseamnă descurajarea populării ei cu termeni împrumutați, care pot da naștere unor probleme de ortografie, pronunție sau de morfologie, deci îngreuna comunicarea. Pe de altă parte, „inventarea” de expresii echivalente pentru orice termen de specialitate străin va avea aceeași consecință. Prin urmare, calea aleasă de Wikipedia este cea permisă de politica sa oficială: neputându-și aroga dreptul de a propune variante noi, ea va folosi de preferință variantele cele mai convenabile limbii deja existente în surse de încredere.

Preliminarii[modificare sursă]

Autorul unei muzici se numește compozitor.[1] Rezultatul finit al activității de a scrie muzică de numește o compoziție sau lucrare muzicală. Citirea unei muzici scrise de către un compozitor este făcută de către unul sau mai mulți interpreți (muzicali), care pot cânta („executa”, se mai spune în limbaj tehnic muzical) muzica cu vocea sau la un instrument muzical. Mai mulți interpreți reuniți pentru a cânta o aceeași muzică poartă denumirea de ansamblu muzical; un ansamblu format din mulți interpreți include și un interpret special, care îi coordonează pe ceilalți printr-un limbaj de gesturi – acesta este dirijorul. Interpreții care se folosesc de voce se numesc cântăreți; aceia care utilizează un instrument se numesc instrumentiști.[2] Un interpret care are rolul cel mai important într-o compoziție se numește solist.[3]

Toate muzicile sunt instrumentale, vocale sau vocal-instrumentale. Muzica instrumentală este cea care folosește instrumente muzicale pentru interpretare;[4] muzica vocală este redată de voci umane.[5] În ambele cazuri, se pot adăuga și zgomote. După dimensiunile ansamblului (numărul de interpreți convocați pentru a cânta o muzică), există muzici de cameră (cu unul până la zece interpreți, cântăreți sau instrumentiști) și muzici simfonice (pentru orchestre, deci muzici instrumentale),[6] corale (pentru coruri, care sunt ansambluri cu un număr mare de cântăreți)[7] ori muzici vocal-siomfonice (simfonice cu soliști cântăreți sau coruri).[5]

Cele două culturi în muzică[modificare sursă]

Unul dintre criteriile elementare de clasificare a muzicilor este încadrarea în cultura de masă (numită și popcult; în limba engleză, pop culture, low culture) sau în așa-zisa cultură înaltă (en. high culture, fr. haute culture). Cultura de masă reprezintă o extensie a folclorului, adaptată vieții la oraș și fenomenelor social-culturale petrecute aici (folclorul este în general privit în relație cu lumea rurală, folclor urban fiind considerată exclusiv creația celor de la sat ajunși la oraș). Cultura înaltă se sprijină pe o temeinică educație de profil. Condițiile în care se realizează o muzică determină încadrarea într-unul din cele două tipuri de cultură.

Muzica aferentă culturii de masă se numește muzică de consum sau muzică de divertisment (en. popular music). Aceste sintagme (ce frecvent sunt greșit folosite, primind un înțeles peiorativ) vorbesc despre o muzică ce nu are ca unic scop pe ea însăși (o astfel de muzică se numește abstractă sau muzică pentru muzică) sau alte forme de ideal estetic. Muzicile de consum sunt create pentru a îi influența psihic pe ascultători, pentru a le imprima o anumită stare sufletească. Există muzici de consum cu anumite roluri rituale (puse în evidență la concerte sau de către ascultătorii inițiați în eventualele implicații extramuzicale – „cultura” asociată muzicii în discuție). Unele muzici de consum pot totuși să caute forme ideale de exprimare (depărtându-se de concret), fără însă a se debarasa de public (nu se desprind total de concret). Compozitorul Liviu Dănceanu notează: „[muzicile de consum răspândesc] informații reale sau legendare privitoare la fapte ori evenimente aparținătoare de un trecut-prezent veșnic”.[8] Ca în cazul folclorului muzical, muzica de consum are cel puțin una din următoarele trăsături:

Muzicile de consum, chiar și atunci când au autori cunoscuți, nu se identifică prin notații, ci prin înregistrări sonore. Există și cazuri mai puțin frecvente când încadrarea în una dintre cele două culturi este problematică (de exemplu, o muzică notată riguros, dar alcătuită de un colectiv de autori).

Muzica așa-numitei culturi înalte se numește muzică cultă sau muzică savantă;[10] ea este deseori numită eronat muzică clasică. Motivele sunt două: „clasicismul” în muzică are un alt înțeles; pe de altă parte, „clasic” sugerează în mod greșit că această muzică aparține de o epocă anterioară, care poate fi privită retrospectiv. Acest al doilea argument nu ia în calcul (sau poate nu cunoaște) existența muzicii culte contemporane (din anii 1960-1970 până în prezent). Limba engleză folosește, în ciuda acestor impedimente, sintagma classical music; ea este în continuare considerată inacceptabilă în mediile muzicale academice românești. Muzica cultă mai este denumită greșit muzică simfonică, aceasta din urmă reprezentând muzica instrumentală interpretată de o orchestră sau de echivalentul electronic (sintetizat) al acesteia; în plus, există și muzici de consum simfonice.

Pe scurt:
  • Muzica cultă sau savantă, incorect numită muzică clasică sau simfonică, are un singur autor cunoscut și este elaborată într-un sistem de notație muzicală (cel mai răspândit este partitura). Muzica ce nu îndeplinește aceste condiționări se numește muzică de consum (sau de divertisment).
  • Muzica cultă aparține de cultura înaltă, în vreme ce muzica de consum este produsă de cultura de masă.

Genuri, curente și școli muzicale[modificare sursă]

Muzica cultă și muzica de consum pot fi, la rândul lor, divizate după mai multe criterii. Genul muzical reunește toate muzicile care respectă un set de reguli privitoare la formă și conținut; cu alte cuvinte, genul muzical este omogen din punct de vedere stilistic. (În delimitarea dintre genurile muzicii culte, forma este factorul predominant – uneori se ajunge chiar la identificarea dintre gen și formă muzicală; diferențierea genurilor în muzica de consum se ghidează mai mult după conținut. Astfel, o inovație în cazul unui gen cult înseamnă mai curând o abordare originală a formei specifice, în vreme ce noutatea în genurile de consum este percepută ca un împrumut din teritoriul unui alt gen.) Curentele muzicale reprezintă epoci din istoria muzicii, cu o autonomie stilistică proprie (prin urmare, anumite genuri sunt inventate în vremea unui anume curent, iar genurile existente pot fi favorizate de unele curente și respinse de altele). O școală muzicală adesea determină nașterea unui curent, fiind reprezentată de autori care sunt, pe rând, elevi și profesori, determinând perfecționarea stilisticii pe care o impun. Există însă și curente care nu au fost produse de școli propriu-zise (de exemplu, Clasicismul vienez nu a înregistrat o astfel de relație între oricare doi compozitori reprezentativi ai săi).[11]

Genuri muzicale[modificare sursă]

Probleme de terminologie pot apărea în cazul unui gen cult atunci când acesta se aproximează cu forma cu același nume. De exemplu, există genul numit sonată și forma de sonată (cea din urmă se aplică asupra primei părți dintr-o sonată, dar poate fi preluată și de alte genuri).[3] Tot astfel există: lied și formă de lied,[12] fugă și formă de fugă și altele mai rar întâlnite. O altă problemă este cea a muzicii vechi, greșit denumită gen muzical și desemnând în realitate totalitatea curentelor muzicale (Ars antiqua, Ars nova, muzică renascentistă, muzică barocă etc.) cuprinse (aproximativ) în intervalul secolelor XIXVII. Un „fals” terminologic este și tratarea muzicii din epoca barocă drept gen muzical, fiind și aici vorba de un curent (și de un număr de școli muzicale), cuprins aproximativ în intervalul 1600–1750. Eroarea este provocată de confuzia dintre o tendință a publicului ascultător (aceea de a asculta muzică barocă) și un gen, dat fiind că cele două se suprapun în cele mai multe cazuri – de pildă, există voga muzicii funk, dar muzica funk este și un gen. (Alte amănunte terminologice despre baroc pot fi văzute mai jos, la secțiunea curente muzicale.) Tot astfel, o greșeală foarte frecventă este catalogarea muzicii culte drept gen muzical – este ca și cum am numi literatura cultă un gen, alături de schiță și baladă.

Bibliografie[modificare sursă]

Referințe[modificare sursă]

  1. ^ Sava, pag. 50
  2. ^ Sava, pag. 104
  3. ^ a b Sava, pag. 189
  4. ^ Sava, pag. 103
  5. ^ a b Sava, pag. 215
  6. ^ Sava, pag. 186
  7. ^ Sava, pag. 53
  8. ^ a b Dănceanu, pag. 25
  9. ^ Dănceanu, Liviu (2006-7). Cursuri de istoria muzicii (anul I), Conservatorul București
  10. ^ Dănceanu, pag. 8
  11. ^ Dediu, Valentina Sanda (2008-9). Cursuri de istoria muzicii (anul III), Conservatorul București
  12. ^ Sava, pag. 119