Utilizator:Andrei Stroe/Războiul de Iarnă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul de Iarnă (în finlandeză talvisota, suedeză vinterkriget, finlandeză Зи́мняя война́)suedeză The names Soviet–Finnish War 1939–1940 (rusă Сове́тско-финская война́ 1939–1940) and Soviet–Finland War 1939–1940 (rusă Сове́тско-финляндская война́ 1939–1940) are often used in Russian historiography[1][2][3] while Russo–Finnish War 1939–1940 or Finno-Russian War 1939–1940 are used by the US Library of Congress' catalogue (see authority control). a fost un conflict militar între Uniunea Sovietică (URSS) și Finlanda pe durata a trei luni și jumătate din 1939-1940. Războiul a început cu invazia sovietică a Finlandei la 30 noiembrie 1939, la trei luni după izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, și s-a încheiat cu Tratatul de Pace de la Moscova la 13 martie 1940. Liga Națiunilor a considerat atacul ilegal și a exclus Uniunea Sovietică din rândurile sale.

Uniunea Sovietică a încercat să obțină părți din teritoriul finlandez, pretinzând—printre alte concesii—Finlandei să cedeze substanțiale teritorii de frontieră, în schimbul unor teritorii în alte zone, invocând motive de securitate, în primul rând protecția Leningradului, aflat la 32 kilometri (20 mi) de granița cu Finlanda.[4][5][6] Finlanda a refuzat, iar URSS a invadat țara. Mai multe surse suspectează că Uniunea Sovietică avea scopul de a cuceri toată Finlanda, judecând după guvernul-marionetă comunist pe care a încercat să-l impună și după protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop–Molotov,[7][8][9][10][11][12] în timp ce alte surse se opun ideii că URSS ar fi vrut să anexeze Finlanda.[13][14][15]

Sovieticii posedau de peste două ori mai mulți soldați decât Finlanda, de treizeci de ori mai multe avioane, și de o sută de ori mai multe tancuri. Cu toate acestea, Armata Roșie fusese incapacitată de către Marea Epurare a lui Iosif Stalin din 1936-1938.[16] Cu peste 36.000 de ofițeri executați sau închiși, Armata Roșie avea mulți ofițeri superiori și medii lipsiți de experiență.[17][18] Din cauza acestor factori și a moralului ridicat al apărătorilor, Finlanda a respins atacurile sovietice timp de peste două luni și a provocat pierderi substanțiale invadatorilor.[19] După reorganizare și adoptarea unor tactici diferite, sovieticii au reluat ofensiva și au învins apărarea finlandeză.

Ostilitățile au încetat în luna martie 1940, odată cu semnarea Tratatului de Pace de la Moscova. Finlanda a cedat un teritoriu reprezentând 11% din suprafața uscatului și 13 la sută din economia sa Uniunii Sovietice.[20] Pierderile sovietice au fost grele, și reputația internațională a țării a avut de suferit.[21] Câștigurile teritoriale sovietice depășeau cererile antebelice, URSS primind substanțiale teritorii de-a lungul Lacului Ladoga și în Nordul Finlandei.[22] Finlanda și-a păstrat suveranitatea și și-a consolidat reputația internațională. Prestația slabă a Armatei Roșii l-a încurajat pe Adolf Hitler să creadă că un atac asupra Uniunii Sovietice ar avea succes și a reconfirmat opiniile occidentale negative despre armata sovietică. După un răstimp de pace de 15 luni, în iunie 1941, Germania Nazistă a început Operațiunea Barbarossa, în cadrul căruia a izbucnit și Războiul de Continuare între Finlanda și URSS.

Context[modificare | modificare sursă]

A geopolitical map of Northern Europe where Finland, Sweden, Norway and Denmark are tagged as neutral nations and the Soviet Union is shown having military bases in the nations of Estonia, Latvia and Lithuania.
Geopolitica regiunii Europei de Nord în noiembrie 1939,[23]      Neutral countries     Germany and annexed countries     Soviet Union and annexed countries     Neutral countries with Soviet military bases

Politica și relațiile fino-sovietice[modificare | modificare sursă]

Până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda constituise partea de est a Regatului Suediei. În 1809, pentru a-și proteja noua capitală imperială Sankt Petersburg, Imperiul Rus a cucerit Finlanda și a transformat-o într-un stat-tampon autonom.[24] Marele Ducat al Finlandei, astfel rezultat, s-a bucurat de o largă autonomie în cadrul Imperiului până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Rusia a început încercările de a asimila Finlanda, ca parte a unei politici generale de consolidare a guvernului central și unificare a Imperiului prin rusificare. Anulate din cauza conflictelor interne rusești, aceste încercări au distrus relațiile Rusiei cu finlandezii și au sporit sprijinul pentru mișcările finlandeze de auto-determinare.[25]

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 a dus la prăbușirea Imperiului Rus în timpul Revoluției Rusești din 1917 și a Războiului Civil Rus din 1917-1920, oferind Finlandei o fereastră de oportunitate; pe 6 decembrie 1917, Senatul Finlandei a proclamat independența națiunii. Noul guvern rus bolșevic era fragil, și în Rusia a izbucnit în octombrie 1917 războiul civil; bolșevicii au hotărât că nu pot păstra controlul asupra periferiilor vechiului imperiu. Astfel, Rusia Sovietică (ulterior URSS) a recunoscut noul guvernul finlandez la doar trei săptămâni după declarația sa. Finlanda a obținut suveranitatea deplină în mai 1918, după 4 luni de război civil, după ce albii conservatori i-au învins pe roșiii socialiști, și trupele bolșevice au fost expulzate.[26]

Finlanda a aderat la Liga Națiunilor în 1920, de la care a solicitat garanții de securitate, dar scopul principal al Finlandei era cooperarea cu țările scandinave. Armatele finlandeză și suedeză s-au angajat într-o largă cooperare, dar s-au concentrat pe schimbul de informații și pe planificarea apărării Insulelor Åland, în loc de exerciții militare sau pe constituirea de provizii de materiale. Cu toate acestea, guvernul Suediei a evitat cu grijă să se angajeze în susținerea politicii externe finlandeze.[27] Politica militară a Finlandei cuprindea cooperări defensive clandestine cu Estonia.[28]

Perioada de după Războiul Civil și până la începutul anilor 1930 s-a dovedit instabilă din punct de vedere politic în Finlanda, din cauza persistentei rivalități între părțile conservatoare și socialistă din război. Partidul Comunist din Finlanda a fost declarată ilegal în 1931, și Mișcarea naționalistă Lapua a organizat violențe anti-comuniste, care au culminat cu o tentativă eșuată de lovitură de stat în 1932. Succesoarea Mișcării Lapua, Mișcarea Populară Patriotică, a avut doar o prezență minoră în politica națională cu cel mult 14 mandate din 200 în parlamentul finlandez.[29] Până la sfârșitul anilor 1930, economia finladeză orientată spre export era în creștere și mișcările politice externe ale națiunii s-au diminuat.

După implicarea sovietică în Războiul Civil din 1918, nu s-a semnat niciun tratat oficial de pace. În 1918 și 1919, Finlanda a efectuat două incursiuni militare nereușite peste granița sovietică, expedițiile Viena și Aunus, pentru a anexa zonele din Karelia potrivit ideologiei Finlanda Mare de a uni toate popoarele finice într-un singur stat. În 1920, comuniștii finlandezi din URSS au încercat să-l asasineze pe fostul comandant al Gărzii Albe finlandeze, mareșalul Carl Gustaf Emil Mannerheim. Pe 14 octombrie 1920, Finlanda și Rusia Sovietică au semnat Tratatul de la Tartu, confirmând noua frontieră fino-sovietică drept ca fiind aceeași cu vechea graniță între Marele Ducat al Finlandei și Rusia Imperială propriu-zisă. În plus, Finlanda a primit Petsamo, un port neînghețat la Oceanul Arctic.[30][31] În ciuda semnării tratatului, relațiile dintre cele două țări au rămas tensionate. Guvernul finlandez a permis unor voluntari să treacă granița pentru a sprijini revolta din Karelia de Est din Rusia, în 1921, și comuniștii finlandezi din Uniunea Sovietică au continuat să se pregătească pentru o revanșă și au organizat un raid transfrontalier în Finlanda, Răscoala Porcilor, în 1922.[32] În 1932, URSS și Finlanda au semnat un pact de neagresiune, care a fost reconfirmat pentru o perioadă de zece ani, în 1934. În timp ce comerțul exterior al Finlandei era în plină expansiune, mai puțin de unu la sută din comerțul finlandez era cu Uniunea Sovietică.[33] În 1934, Uniunea Sovietică a aderat la Liga Națiunilor.

Iosif Stalin considera o dezamăgire faptul că Uniunea Sovietică nu a putut opri revoluția finlandeză.[34] El credea că separatiștii pro-Finlanda din Karelia reprezintă o amenințare directă la adresa Leningradului și că zona și sistemele de apărare ale Finlandei ar putea fi folosite pentru a invada Uniunea Sovietică sau pentru restricționarea mișcărilor flotei.[35] În timpul dominației lui Stalin, propaganda sovietică descria conducerea Finlandei ca fiind o „clică fascistă vicioasă și reacționară”. Feldmareșalul Mannerheim și Väinö Tanner, liderul Partidului Social Democrat Finlandez, erau ținte predilecte ale propagandei.[36] Când Stalin a obținut puterea absolută prin Marea Epurare din 1938, URSS și-a schimbat politica externă față de Finlanda la sfârșitul anilor 1930 și a început să urmărească recucerirea provinciilor Rusiei Țariste pierdute în haosul Revoluției din Octombrie și al Războiului Civil Rus de aproape două decenii mai devreme. Conducerea sovietică credea că vechiul imperiu poseda cantitatea ideală de securitate teritorială, și dorea ca orașul rebotezat în Leningrad să se bucure de un nivel similar de securitate împotriva creșterii puterii Germaniei Naziste; în esență, rușii gândeau că granița dintre Marele Ducat al Finlandei și Rusia nu trebuia niciodată să devină internațională.[37]

Negocierile[modificare | modificare sursă]

A picture of Rybachy Peninsula on a partly cloudy July day. The Soviet Union demanded that Finland cede the peninsula, its northernmost point at the time, along with other areas. The sun is either rising or setting and shines on the long grass at an angle. A body of water, the Barents Sea, fills a quarter of the picture. A gravel road leads to a lone house in the distance. The natural landscape is awe inspiring.
Peninsula Rîbaci în 2008. Uniunea Sovietică a cerut ca peninsula, cel mai nordic punct al Finlandei de la acea dată, să fie cedată împreună cu alte zone pentru a proteja posesiunile sovietice.

În aprilie 1938, agentul NKVD Boris Iarțev i-a contactat pe ministrul finlandez de externe Rudolf Holsti și pe prim-ministrul Aimo Cajander, spunându-le că Uniunea Sovietică nu are încredere în Germania și că războiul între cele două țări era considerat posibil. Armata Roșie nu avea să aștepte pasiv în spatele frontierei, ci ar prefera să „înainteze pentru a întâmpina inamicul”. Reprezentanții finlandezi l-au asigurat pe Iarțev că Finlanda era angajată într-o politică de neutralitate și că țara se va opune oricărei incursiuni armate. Iarțev a sugerat că Finlanda ar putea ceda sau închiria unele insule din Golful Finlandei de-a lungul rutei pe mare către Leningrad; Finlanda a refuzat.[38][39]

Negocierile au continuat de-a lungul anului 1938 fără rezultate. Finlandezii au primit solicitările sovietice cu o răceală fermă, întrucât colectivizarea și epurările violente din Uniunea Sovietică a lui Stalin creaseră o impresie proastă despre această țară. În plus, cele mai multe dintre elitele comuniste finlandeze din Uniunea Sovietică au fost executate în timpul Marii Epurări, știrbind și mai mult imaginea URSS în Finlanda. În același timp, Finlanda încerca să negocieze un plan de cooperare militară cu Suedia și spera să apere împreună cu aceasta Insulele Åland.[40]

Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Ribbentrop–Molotov în august 1939. Pactul era, la nivel declarativ, un pact de neagresiune, dar acesta cuprindea și un protocol adițional secret în care țările Europei de Est erau împărțite în sfere de interese. Finlanda cădea în sfera sovietică. Pe 1 septembrie 1939, Germania a început invazia Poloniei și două zile mai târziu Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei. La scurt timp după aceea, la 17 septembrie 1939, Uniunea Sovietică a invadat Polonia de Est. Statele Baltice au fost în curând forțate să accepte tratate care permiteau URSS să stabilească baze militare și să staționeze trupe pe teritoriul lor.[41] Guvernul Estoniei a acceptat ultimatumul, semnând acordul în luna septembrie. Letonia și Lituania au urmat în octombrie. Spre deosebire de statele baltice, Finlanda a început o mobilizare treptată sub pretextul unor „cursuri de perfecționare suplimentare”.[42] Sovieticii începuseră deja mobilizarea intensă în apropiere de granița cu Finlanda în 1938-39. Trupele de asalt considerate necesare pentru invazie au început să fie desfășurate abia în octombrie 1939. Planurile operaționale realizate în septembrie cereau ca invazia să înceapă în noiembrie.[43][44]

During additional refresher training, a Finnish soldier is having his breakfast served into a mess kit by another soldier from a steaming field kitchen in the forests of the Karelian Isthmus. More soldiers, two of them clearly visible, are waiting in line for their turn behind him. It is early October and the snow has not set in yet.
Soldati finlandezi adunați pentru micul dejun la o bucătărie de campanie în timpul „cursurilor de perfecționare suplimentare” în Istmul Karelia la 10 octombrie 1939

La 5 octombrie 1939, Uniunea Sovietică a invitat o delegație finlandeză la Moscova pentru negocieri. J. K. Paasikivi, emisarul finlandez în Suedia, a fost trimis la Moscova pentru a reprezenta guvernul finlandez. Delegația sovietică a cerut ca frontiera dintre URSS și Finlanda în Istmul Karelia să fie mutată mai spre vest până la un punct aflat la numai finlandeză 30 est de Vyborg (în finlandeză Viipuri) și ca Finlanda să-și distrugă toate fortificațiile existente pe Istmul Karelia. De asemenea, delegația a cerut cedarea insulelor din Golful Finlandei, precum și Peninsula Rîbaci (în finlandeză Kalastajasaarento). În plus, finlandezii trebuia să le închirieze Peninsula Hanko pe treizeci de ani și să permită sovieticilor să stabilească o bază militară. În schimb, Uniunea Sovietică oferea comunele Repola și Porajärvi din Karelia de Est, un teritoriu de două ori mai întins decât cerea Finlanda.[45] Acceptarea cererilor Sovietice i-ar fi obligat pe finlandezii să-și demonteze sistemele de apărare din Karelia finlandeză.[46]

Oferta sovietică a împărțit guvernul finlandez, dar a fost respinsă în cele din urmă în urma exprimării opiniei publică și a Parlamentului. Pe 31 octombrie, ministrul de externe Viaceslav Molotov a anunțat public cererile sovietice în Sovietul Suprem. Finlandezii au făcut două contraoferte prin care Finlanda era dispusă să cedeze regiunea Terijoki Uniunii Sovietice, cedare prin care s-ar fi dublat distanța dintre Leningrad și granița cu Finlanda, dar mult mai puțin decât ceruseră sovieticii,[47] oferind și insulele din Golful Finlandei.[48]

Bombardarea Mainilei[modificare | modificare sursă]

A group of foreign journalists observing something during snowfall in Mainila, where a border incident between Finland and the Soviet Union escalated into the Winter War.
29 noiembrie 1939, presa străină la Mainila, unde un incident de frontieră între Finlanda și Uniunea Sovietică a degenerat în Războiul de Iarnă

La 26 noiembrie 1939, s-a raportat un incident în apropierea satului sovietic Mainila aproape de granița cu Finlanda: un post sovietic de grăniceri a fost bombardat de cineva necunoscut, eveniment soldat, conform rapoartelor sovietice, cu moartea a patru persoane și rănirea a nouă polițiști de frontieră. Cercetările efectuate de către mai mulți istorici finlandezi și ruși ulterior a ajuns la concluzia că bombardamentul a fost o operațiune de tip steag fals efectuată de partea sovietică a graniței de către o unitate NKVD cu scopul de a oferi Uniunii Sovietice un casus belli și un pretext pentru a se retrage din pactul de neagresiune.[49][F 1]

Molotov a afirmat că incidentul a fost un atac finlandez de artilerie și a cerut ca Finlanda să-și ceară scuze pentru incident și să-și mute forțele dincolo de o linie aflată la 20–25 kilometri (12–16 mi) distanță de frontieră.[52] Finlanda a negat responsabilitatea pentru atac, a respins cererile și a cerut o comisie comună fino-sovietică care să ancheteze incidentul. La rândul său, Uniunea Sovietică a susținut că răspunsul finlandezilor este unul ostil, a denunțat pactul de neagresiune și a rupt relațiile diplomatice cu Finlanda, la 28 noiembrie. În următorii ani, istoriografia sovietică a descris incidentul ca fiind o provocare finlandeză. Îndoielile asupra versiunii oficiale sovietice au apărut abia la sfârșitul anilor 1980, în timpul politicii de glasnost. Problema a continuat să divizeze istoriografia rusă, chiar și după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991.[53][54]

În 2013, președintele rus Vladimir Putin a declarat la o întâlnire cu istoricii militari că URSS a lansat Războiul de Iarnă ca să „corecteze greșelile” făcute în determinarea graniței cu Finlanda, după 1917.[55] Opiniile pe tema scării invaziei sovietice inițiale sunt împărțite: unele surse trag concluzia că Uniunea Sovietică dorea să cucerească Finlanda în întregime, și argumentează cu înființarea guvernului-marionetă comunist pe care l-a înființat și cu protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop–Molotov, în timp ce alte surse sunt circumspecte în ce privește ideea planului sovietic de cucerire integrală.

Forțele opuse[modificare | modificare sursă]

Planul militar sovietic[modificare | modificare sursă]

Înainte de război, conducerea sovietică se aștepta la o victorie totală în termen de câteva săptămâni. Armata Roșie tocmai finalizase invazia Poloniei de Est cu un cost de mai puțin de 4.000 de răniți în urma unui atac german dinspre vest. Așteptările lui Stalin despre un triumf sovietic rapid erau susținute de politicianul Andrei Jdanov și de strategul militar Kliment Voroșilov, dar alți generali erau mai rezervați. Șeful de stat major al Armatei Roșii, Boris Șapoșnikov, pleda pentru o masare mai completă a forțelor, foc de sprijin extins și pregătiri logistice, și pentru o ordine de bătaie rațională, cu mobilizarea celor mai bune unități ale armatei. Comandantul militar al lui Jdanov, Kirill Merețkov raporta că „terenul operațiunilor viitoare este divizat de lacuri, râuri, mlaștini, și este aproape în întregime acoperit de păduri [...] Utilizarea corectă a forțelor noastre va fi dificilă.” Aceste îndoieli nu au fost reflectate în desfășurarea trupelor. Merețkov a anunțat public că campania finlandeză va dura cel mult două săptămâni. Soldații sovietici au fost chiar avertizați să nu treacă granița în Suedia din greșeală.[56]

Epurările lui Stalin din anii 1930 devastaseră corpul de ofițeri al Armatei Roșii; printre epurați se numărau trei din cei cinci mareșali, 220 din cei 264 comandanți de la nivel de divizie sau mai sus, și 36.761 de ofițeri de toate gradele. Rămăseseră mai puțin de jumătate din toți ofițerii.[57] Ei au fost cel mai adesea înlocuiți de militari mai puțin competenți, dar mai loiali față de superiorii lor. În plus, comandanții de unități erau supravegheați de comisari politici, a căror aprobare era necesară pentru orice decizie militară și care evaluau deciziile pe baza meritelor lor politice. Acest sistem dual complica și mai mult lanțul de comandă sovietic și anula independența ofițerilor comandanți.[58]

După succesul sovietic în luptele de la Halhin Gol împotriva Japoniei la granița răsăriteană a URSS, înaltul comandament Sovietic se împărțise în două tabere: o parte era reprezentată de veteranii Războiului Civil Spaniol, generalul Pavel Rîceagov din aviația sovietică, expertul în tancuri general Dmitri Pavlov, și generalul preferat al lui Stalin, mareșalul Grigori Kulik, șeful artileriei.[59] Cealaltă tabără îi avea în frunte pe veteranii de la Halhin Gol, generalul Gheorghi Jukov al Armatei Roșii și generalul de aviație Grigori Kravcenko.[60] Sub această structură de comandă divizată, lecțiile „primului adevărat război al Uniunii Sovietice pe scară largă, folosind tancuri, artilerie și avioane” de la Nomonhan au trecut  neobservate.[61] Ca urmare, în timpul Războiului de Iarnă, tancurile BT rusești au avut mai puțin succes, și Uniunii Sovietice i-a luat trei luni și peste un milion de oameni să realizeze ceea ce Jukov reușise la Halhin Gol în zece zile.[62]

Ordinul sovietic de luptă[modificare | modificare sursă]

A ground-level photo at Kollaa, with trees in the foreground, a snowy field in-between and dense forests as well as a Soviet tank in the distance.
Pădurile dese din Karelia Ladogăi la Kollaa. Un tanc Sovietic pe drum în fundal, conform fotografului.

Generalii sovietici erau impresionati de succesul Blitzkrieg tacticilor germane. Blitzkrieg erau adaptate la condițiile din Europa Centrală cu o rețea densă și bine cartografiată de drumuri pavate. Armatele care luptau în Europa Centrală recunoșteau centrele de aprovizionare și de comunicații, care puteau fi ușor vizate de regimentele de blindate. Dimpotrivă, centrele armatei finlandeze se aflau adânc în interiorul țării. Nu erau drumuri asfaltate, și chiar cele de macadam sau de pământ erau rare; majoritatea terenului era format din păduri fără poteci și din mlaștini. Corespondentul de război John Langdon-Davies descria peisaj după cum urmează: „fiecare hectar de suprafață a fost creat pentru a fi disperarea unei forțe militare în atac.”[63] Desfășurarea de lupte Blitzkrieg în Finlanda era extrem de dificilă și, potrivit istoricului William R. Trotter, Armata Roșie nu a reușit să atingă nivelul de coordonare tactică și de inițiativă locală necesare pentru a pune în aplicare tactici Blitzkrieg pe teatrul de operațiuni finlandez.[64]

Forțele Sovietice erau organizate după cum urmează:[65]

Note și referințe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ The Soviet role is confirmed in Khrushchev's memoirs, where he states that Artillery Marshal Grigory Kulik personally supervised the bombardment of the Soviet village.[50][51]

Citări[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Baryshnikov (2005)
  2. ^ Kovalyov (2006)
  3. ^ Shirokorad (2001)
  4. ^ Trotter (2002), p. 15
  5. ^ Edwards (2006), pp. 28–29
  6. ^ Lightbody (2004), p. 52
  7. ^ Manninen (2008), pp. 37, 42, 43, 46, 49
  8. ^ Rentola (2003) pp. 188–217
  9. ^ Ravasz (2003) p. 3
  10. ^ Clemmesen and Faulkner (2013) p. 76
  11. ^ Zeiler and DuBois (2012) p. 210
  12. ^ Reiter (2009), p. 124
  13. ^ Chubaryan (2000), p. xvi
  14. ^ Trotter (2002), p. 17
  15. ^ Lightbody (2004), p. 55
  16. ^ Bullock (1993), p. 489
  17. ^ Glanz (1998), p. 58
  18. ^ Ries (1988), p. 56
  19. ^ Ries (1988), pp. 79–80
  20. ^ Edwards (2006), p. 18
  21. ^ Edwards (2006), pp. 272–273
  22. ^ Van Dyke (1997), pp. 189–190
  23. ^ Kilin and Raunio (2007), p. 10
  24. ^ Trotter 2002, pp. 3–5
  25. ^ Trotter (2002), pp. 4–6
  26. ^ Jowett & Snodgrass (2006), p. 3
  27. ^ Turtola (1999a), pp. 21–24
  28. ^ Turtola (1999a), pp. 33–34
  29. ^ Edwards (2006), pp. 26–27
  30. ^ Polvinen (1987), pp. 156–161, 237–238, 323, 454
  31. ^ Engman (2007), pp. 452–454
  32. ^ Turtola (1999a), pp. 30–33
  33. ^ Edwards (2006), p. 31
  34. ^ Edwards (2006), pp. 43–46
  35. ^ Van Dyke (1997), p. 13
  36. ^ Edwards (2006), pp. 32–33
  37. ^ Hallberg (2006), p. 226
  38. ^ Trotter (2002), pp. 12–13
  39. ^ Turtola (1999a), pp. 32–33
  40. ^ Turtola (1999a), pp. 34–35
  41. ^ Engle and Paananen (1985), p. 6
  42. ^ Turtola (1999a), pp. 38–41
  43. ^ Ries (1988), pp. 55–56
  44. ^ Manninen (1999a), pp. 141–148
  45. ^ Trotter (2002), pp. 14–16
  46. ^ Jowett & Snodgrass (2006), p. 4
  47. ^ Turtola (1999a), pp. 41–43
  48. ^ Tanner (1950)
  49. ^ Ries (1988), pp. 77–78
  50. ^ Edwards (2006), p. 105
  51. ^ Turtola (1999a), pp. 44–45
  52. ^ Tanner (1950), pp. 85–86
  53. ^ Kilin (2007a), pp. 99–100
  54. ^ Aptekar (2009)
  55. ^ Yle News (2013)
  56. ^ Trotter (2002), p. 34
  57. ^ Conquest (2007), p. 450
  58. ^ Edwards (2006), p. 189
  59. ^ Coox (1985), p. 996
  60. ^ Coox (1985), pp. 994–995
  61. ^ Coox (1985), p. 997
  62. ^ Goldman (2012), p. 167
  63. ^ Langdon-Davies (1941), p. 7
  64. ^ Trotter (2002), pp. 35–36
  65. ^ Trotter (2002), pp. 38–39

Lucrări consultate[modificare | modificare sursă]

Engleză[modificare | modificare sursă]

Finlandeză, rusă și alte limbi[modificare | modificare sursă]

Lecturi suplimentare[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

[[Categorie:1939 în Finlanda]] [[Categorie:1940 în Finlanda]] [[Categorie:Secolul al XX-lea în Finlanda]] [[Categorie:Bătălii în 1939]] [[Categorie:Bătălii în 1940]] [[Categorie:Liga Națiunilor]] [[Categorie:Tactici militare]] [[Categorie:Terminologie militară]] [[Categorie:Orientare]] [[Categorie:Războaiele Finlandei]] [[Categorie:Războaiele Uniunii Sovietice]] [[Categorie:Războiul de iarnă]]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Utilizator:Andrei_Stroe/Războiul_de_Iarnă&oldid=15140377