Istoria feminismului politic românesc 1815 - 2000

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Introducere[modificare | modificare sursă]

Există un număr impresionant de documente istorice, în majoritatea lor insuficient studiate și valorificate, care certifică afirmarea unei ample mișcări de emancipare a femeilor române, începând cu a doua jumătate a secolului al XIXlea, aproximativ în caelași timp cu orinetările politice și sociale asemănătoare din țările dezvoltate occidentale.

Pariciparea femeilor la marile evenimente istorice care au dus la nașterea României moderne (Revoluția Română din 1848, Unirea Principatelor Române din 1859, Războiul de Independență al României (1877-1878), constituirea statului național unitar (1918)) a atras după sine maturizarea relativ rapidă a organizațiilor de femei și integrarea lor în efortul general democratic pentru reformarea societății românești și pentru salvarea ființei naționale a românilor din provinciile aflate sub dominație străină.

În ajunul Primului Război Mondial s-a făcut primul pas important spre unificarea mișcării feministe politice prin constituirea Uniunii Femeilor Române din Austro-Ungaria (Brașov, 1913) la care se vor asocia în deceniile următoare, peste 100 de organizații de femei de pe întreg teritoriul României întregite.

În perioada interbelică s-au extins și diversificat vechile asociații și au fost create altele noi ca Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, Federația Femeilor Universitare, Societatea Scriitoarelor Române, Gruparea Națională a Femeilor Române etc.. În anii ’30, când ascensiunea fascismului amenința pacea lumii întregi, asociațiile de femei se vor ridica în apărarea instituțiilor statului de drept și a libertăților cetățenești grav amenințate. În coordonarea activităților tuturor acestor organizații, în cursul deceniilor trei și patru, rolul cel mai important l-a avut Consiliul Național al Femeilor Române (constituit în 1921, la București), afiliat la Consiliul Internațional al Femeilor, care număra peste 60 de milioane de membre de pe aproape toate continentele. Prin acțiunile sale, întruniri și dezbateri publice, petiții și memorii adresate parlamentului și guvernelor de către comisiile sale juridice, C.N.F.R: a contribuit la dobândirea unor importante drepturi civile și politice pentru femei (drept de vot și eligibilitate în consiliile locale, 1928, apoi și în parlament, în 1938).

Răspunzând la apelul organizațiilor lor, femeile din toate categoriile sociale au luat parte la refacerea țării în urma celui de al doilea război mondial și la înfăptuirea reformelor propuse de partidele și grupările politice democratice.

Bogata experiență câștigată de mișcarea feministă timp de un secol și jumătate în lupta perseverentă pentru modernizarea și sincronizarea României cu civilizația occidentală, s-a pierdut în mare măsură în urma instaurării regimului totalitar. În locul sutelor de organizații și reuniuni, a fost creat în 1958, un nou Consiliu Național al Femeilor Române, total subordonat, ideologic și organizatoric, Partidului Comunist Român.

După 1989, în condițiile restabilirii regimului democratic, pentru reconstiturea mișcării feministe se impune reînnodarea firului întrerupt în cei 50 de ani de totalitarism.

În cele ce urmează vom prezenta selectiv principalele organizații, publicații și personalități care ilustrează cel mai bine evoluția mișcării feministe românești.

Cronologia feminismului politic românesc[modificare | modificare sursă]

  • 1815: Se înființează Societatea Femeilor Române din Buda, având 33 de membre, printre care Elena Gabrovsky, Maria Roja, Pelaghia Papacosta, Iuliana Pometa, Maria Nicolici ș.a. provenite din familii de negustori macedo-români; scopul societății: „de a contribui prin mijloace bănești la susținerea fondului școlilor naționale de rit ortodox din Regatul Ungariei” .
  • 1848 - 1849: Femeile au luat parte, alături de soții și frații lor, la revoluțiile din Țările Române; punctul al 16-lea al Proclamației de la Islaz (9 iunie 1848, de fapt programul revoluției muntene) prevedea: „instrucție egală pentru tot românul de amândouă sexele” ; Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Catinca Caracaș, Maria Eliade Rădulescu, Sevastia Bălcescu, Elena Cuza, Efimia Pleșoianu, Zoie Golescu, Pelaghia Roșu ș.a. s-au afirmat drept luptătoare devotate pentru cauza revoluției.
  • martie 1850: Se constituie Reuniunea Femeilor Române din Brașov pentru ajutorul creșterii fetițelor orfane române, mai sărace, în frunte cu Maria Nicolau, Zoița Fr. Ciurcu, Maria Secăreanu, Elena Iuga, Sevastia Mureșanu, Anastasia Datcu, Eufrosina I. G. Ioan ș.a.; prin întreaga sa activitate Reuniunea se va integra în mișcarea de eliberare a românilor din Imperiul Habsburgic.
  • 1856 - 1859: Femeile din toate provinciile locuite de români au susținut mișcarea pentru unirea Moldovei cu Țara Românească. Publicista de excepție și institutoarea Sofia Cocea, prin articolele semnate în ziarele unioniste și prin apelurile sale către femei, atrăgea atenția contemporanilor asupra legăturii intrinsece între reformarea, în direcția democratică, a societății românești și emanciparea femeii. Aceleași idei promova și Elena Ghica (Dora d’Istria), autoare a unor studii feministe și susținătoarea unirii tuturor românilor într-un stat național modern.
  • 1863 - 1865: Apare la București revista Amicul familiei sub direcția feministei Constanța Dunca-Schiau.
  • 1865 - 1866: Maria Rosetti editează la București revista Mama și copilul.
  • 1867: Se înființează Reuniunea Femeilor Române de la Iași de către Cornelia Emilian, după modelul Reuniunii Femeilor Române din Brașov, având drept scop: „îndrumarea fetelor pe calea meseriilor pentru a-și câștiga existența”.
  • 1868: Apare la Roman jurnalul Femeia sub redacția lui I. Gheorghiu, urmărind să perfecteze „Instrucțiunea și educațiunea fetelor”.
  • 1877 - 1878: În timpul războiului de independență, au fost create pentru ajutorarea frontului și pentru ingrijirea soldaților răniți și a orfanilor de război numeroase comitete de femei în toate provinciile românesti coordonate de Comitetul Central al femeilor, cu sediul la Iași, în frunte cu Maria Rosetti Roznovanu.
  • 1878 - 1881: A apărut la București publicația de talie europeană Femeia Română sub direcția Mariei Flechtenmacher; printre colaboratori se aflau personalități cu convingeri democratice și socialiste ca Sofia Nădejde, Adela Xenopol, C. Dobrogeanu-Gherea, Paul Scorțeanu.
  • 1879: Ia ființă la București Comitetul de femei al Societății Concordia Română sub conducerea Paulinei Zaharescu, directoarea Școlii profesionale de fete din Capitală.
  • 1886: S-a constituit la Deva Reuniunea Femeilor Române hunedorene. Printre membrele fondatoare se numărau: Elena Pop Hossu-Longin, Ecaterina Drăghici, Maria Moldovanu, Lucreția Olariu, Ana Petca și Ana Șuluțiu. Reuniuni asemănătoare (peste 60) au luat ființă, în ultimele trei decenii din secolul al XIX-lea, pe tot teritoriul Transilvaniei.
  • 1890: A luat ființă Societatea doamnelor române din Bucovina cu sediul la Cernăuți, în frunte cu Eufrosina Petrino-Armis, Victoria Stârcea, Elena Popovici, Ștefania Hurmuzachi, Aspasia Onciul ș.a. având peste 30 de filiale în orașele provinciei.
  • 1892: S-a constituit la București Secția feminină a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, având peste 600 de membre.
  • 1893 - 1894: În programul Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România au fost cuprinse revendicări fundamentale pentru femei: „egalizarea condițiilor juridice și politice ale femeii cu cele ale bărbaților”, „reglementarea muncii femeilor” ; congresul al II-lea al P.S.D.M.R. (aprilie 1894) adoptă o moțiune specială privitoare la statutul femeii (acces la toate profesiunile, „la muncă egală, salariu egal”, legi protectoare ale muncii femeii).
  • Mai 1893: Se constituie la București societatea de ajutor mutual de femei „Ajutorul”, afiliată la P.S.D.M.R.
  • Octombrie 1894: A luat ființă Liga Femeilor Române la Iași, cu filiale în mai multe orașe ale țării; printre membrele fondatoare se numărau Cornelia Emilian, Sofia Nădejde, Cornelia E. Sevastos, Profira Carp ș.a. Liga s-a afiliat la Uniunea internațională a femeilor cu sediul la Londra.
  • Martie 1896: A fost înaintată Camerei Deputaților petiția Ligii Femeilor Române de la Iași în vederea schimbării statutului juridic al femeii măritate.
  • Mai 1896: A apărut primul număr al revistei Dochia sub direcția Adelei Xenopol, având drept obiectiv susținerea luptei pentru emanciparea economică, politică și juridică a femeii române.
  • Noiembrie 1897: Ia ființă la București Societatea Materna sub conducerea dr. Maria Cuțarida-Crătunescu, pentru îngrijirea copiilor săraci și orfani.
  • 1900: Se constituie la Iași Societatea Sprijinul din inițiativa unor femei intelectuale ca dr. Ecaterina Arbore, dr. Virginia Alexandrescu, Izabela Sadoveanu, Ema Beldiman, cu scopul „de a deștepta femeile muncitoare din ignoranță și inconștiență”. După modelul său, au fost create și alte societăți ca: Ajutorul femeii, Căminul românesc, Ocrotirea, etc.
  • 1904: Se înființează la București Societatea femeilor române sub președinția Ecaterinei Cantacuzino pentru educarea femeii în spiritul culturii naționale.
  • 1906: Se întemeiază la București asociația Cultura și ajutorul femeii, în frunte cu Elena Pherekhyde, Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu, Florica Assa ș.a., în vederea adăpostirii și educării copiilor și femeilor nevoiașe.
  • 1908: Se constituie la Iași asociația Unirea educatoarelor române condusă de un comitet central din care au făcut parte: Emilia Humpel, Eleonora și Tereza Stratilescu, Maria Buțureanu, Aneta Socol ș.a., având ca organ de presă revista Unirea femeilor române, în care vor apărea valoroase studii de sociologie feministă.
  • 1910: Ia ființă la București Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (S.O.N.F.R.) condusă de Zoe Râmniceanu, Alexandrina Cantacuzino, Anastasia Filipescu ș.a. urmărind educația religioasă și națională a copiilor și femeilor române și având filiale în mai multe orașe ale țării. Organul ei de presă: Gazeta feminină.
  • Ianuarie - februarie 1910: Rezoluția Congresului Partidului Social-Democrat din România, referitoare la crearea organizațiilor de femei de pe lângă cluburile socialiste.
  • 1911: Se constituie asociația Emanciparea femeii române sub conducerea Eugeniei de Reuss-Ianculescu; asociația își va schimba în 1913 numele în Drepturile femeii și va scoate revista cu același nume; se afiliază la Alianța internațională a femeilor.
  • 1912: Se înființează la București Cercul feminin cu scopul de a organiza propaganda socialistă în rândurile femeilor; cercuri asemănătoare au luat ființă la Ploiești, Iași, Turnu-Severin, Galați, etc.
  • 1912: A apărut la București revista feministă Viitorul Româncelor sub direcția Adelei Xenopol.
  • Iunie 1913: A avut loc Congresul reuniunilor de femei din Transilvania care a hotărât crearea Uniunii generale a femeilor române din Ungaria sub președinția Mariei Baiulescu; primul congres al Uniunii s-a ținut la Sibiu în mai 1914, cu participarea delegatelor organizațiilor de femei din România.
  • Aprilie 1914: Liga Femeilor Române de la Iași a adresat Camerei Deputaților o petiție cu ocazia discuțiilor în jurul revizuirii Constituției, cerând drepturi politice femeilor.
  • 1915: Se creează asociația Unirea culturală a femeilor române, al cărei organ de presă devine Revista noastră de sub redacția Constanței Hodoș (1905, 1915 - 1916).
  • 1916 - 1917: Organizațiile de femei, printre care S.O.N.F.R., au venit în sprijinul frontului românesc în timpul primului război mondial; în colaborare cu Crucea Roșie au îngrijit răniții și copiii orfani; femeile de la țară, din uzine, din administrația publică i-au înlocuit cu succes deplin pe bărbații mobilizați, iar unele dintre ele, ca Ecaterina Teodoroiu sau Măriuca Zaharia și-au dat și viața în confruntările militare.
  • Martie 1917: Manifestația a trei mii de femei bucureștene împotriva administrației militare de ocupație.
  • Iunie 1917: Petiția femeilor intelectuale române adresată Senatului României prin care cereau acordarea dreptului de vot femeilor, având în vedere sacrificiile aduse de ele în anii de război.
  • 1 Decembrie 1918: Reuniunile de femei de pe tot cuprinsul Transilvaniei au trimis pe delegatele lor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, dându-le mandat să voteze pentru „unirea acestei străvechi provincii românești cu țara” ; în rezoluția M.A.N. a fost prevăzută, printre alte reforme democratice, acordarea votului universal ambelor sexe.
  • 1918: S-a constituit Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române; printre membrele fondatoare s-au aflat: Calypso C. Botez, Izabela Sadoveanu, Eleonora Stratilescu, Maria Buțureanu, Ella Negruzzi ș.a.; cu secțiuni pe întregul teritoriu al țării; organe de presă: ziarul Acțiunea feministă și un Buletin trimestrial.
  • 1918 - 1920: S-a creat la București Cercul femeilor socialiste în frunte cu Rozalia Frimu și Paula Măgură; cercuri asemănătoare au luat ființă și la Pitești, Turnu-Severin, Piatra Neamț, Cluj, Bacău.
  • 6 - 12 iunie 1920: Elena Văcărescu a prezentat la cel de-al optulea Congres al Alianței internaționale pentru sufragiul femeilor, la Geneva, Raportul despre starea femeii în România.
  • 1921: S-a constituit la București Consiliul Național al Femeilor Române (C.N.F.R.) în scopul de a „stabili legături de simpatie și solidaritate între organizațiile de femei din România întregită” ; din comitetul său executiv au făcut parte Calypso C. Botez, Alexandrina Cantacuzino, Zoe Râmniceanu; s-a afiliat la Consiliul Internațional al Femeilor cu sediul la Londra. Organul de presă era Bulletin du Conseil National des Femmes Roumaines (1921 - 1938). Din inițiativa delegației C.N.F.R., în frunte cu Alexandrina Cantacuzino, s-a creat la Congresul feminist internațional, întrunit la Roma în mai 1923, Mica Înțelegere Feministă la care au aderat, în afară de România, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria și Grecia.
  • 1921: S-a înființat la București Asociația generală de asistență socială, condusă de un Comitet Central din care au făcut parte: Simona Lahovary, Maria Balș, Izabela Sadoveanu, Sabina Cantacuzino, Ștefania Georgescu. Sub tutela Asociației se găseau peste 60 de societăți de binefacere.
  • 1925: Alexandrina Cantacuzino, reprezentanta C.N.F.R. la Congresul Consiliul Internațional al Femeilor de la Washington, a fost aleasă ca vice-președintă a acestui for internațional.
  • Septembrie 1925: A avut loc Congresul Uniunii femeilor române la Timișoara sub președinția Mariei Baiulescu. La Uniune s-au afiliat peste 100 de asociații de femei.
  • Octombrie 1925: S-a ținut la București întrunirea celor 66 de delegate ale femeilor minoritare care au hotărât colaborarea acestora cu Consiliul Național al Femeilor Române.
  • 1925: S-a constituit la București Federația Femeilor Universitare sub președinția Sarmizei Bilcescu Alimăneșteanu; printre membrele fondatoare se găseau: Elena Bacalbașa, Margareta Ghelmegeanu, Izabela Sadoveanu, Ella Negruzzi, Vera Miller, Medeea Niculescu ș.a.
  • 1926: Eugenia de Reuss-Ianculescu a fost aleasă membră a Comitetului de conducere al Alianței Internaționale pentru votul și acțiunea civilă și politică a femeilor, cu sediul la New York.
  • 1926: A luat ființă la București, din inițiativa Adelei Xenopol, Societatea scriitoarelor române; printre membrele fondatoare erau: Constanța Hodoș, Izabela Sadoveanu, Sofia Nădejde, Aida Vrioni, Margareta Miller-Verghy; sub patronajul societății a apărut Revista scriitoarei, care a publicat portrete ale feministelor române și fragmente din scrierile acestora; în 1929 își va schimba numele în Revista scriitoarelor și scriitorilor români.
  • 1927: S-a constituit Asociația Generală a femeilor funcționar public sub președinția lui Calypso C. Botez; secretară generală era Margareta Athanasiu; avea peste 600 de membre.
  • 2 - 5 aprilie 1929: S-a ținut la Timișoara Congresul femeilor muncitoare, la care au luat parte 85 de delegate, reprezentând femeile muncitoare din principalele centre industriale ale țării.
  • 1929: S-a constituit la București, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, Gruparea națională a femeilor române, urmărind „să pregătească politicește femeia română” în vederea colaborării „la conducerea țării din toate punctele de vedere, în aceleași condiții ca și bărbatul”.
  • Mai 1930: S-a creat la București Uniunea Femeilor Muncitoare din România cu secții în toată țara; organul de presă era Femeia muncitoare (1931-1933), iar în fruntea Uniunii se aflau: Eugenia Deleanu Rădăceanu, Rozalia Frimu, Sonia Moscovici, Tatiana Grigorovici, Ana Comănescu, Maria Ottoi; o delegație a Uniunii în frunte cu Eugenia Rădăceanu participă la Congresul Intenațional al femeilor socialiste la Viena (1931).
  • 1934: S-a constituit la București Comitetul antifascist al femeilor (ca secție a Comitetului Național antifascist); președintă era Zoe A. Frunză. Din comitetul de conducere au făcut parte: dr. Iulia Mironescu, Rozalia Frimu, Constanța Crăciun, Zoe Bugnariu ș.a. A avut numeroase comitete locale, inclusiv la sate; afiliat la Comitetul Mondial Antifascist al Femeilor; a antrenat femeile la manifestații antifasciste, pentru apărarea libertăților democratice.
  • 1934 - 1935: Și-a desfășurat activitatea Asociația pentru protecția mamei și copilului cu secțiuni la București, Iași, Roman, Galați, Brașov, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, etc. Din comitetul de conducere au făcut parte: femei muncitoare, intelectuale, studente, gospodine; a inițiat acțiuni pentru ajutorarea familiilor șomerilor, a organizat cămine, grădinițe, cursuri de alfabetizare, etc.
  • 1936: S-a înființat la București, Frontul feminin (de pe lângă comitetele cetățenești), din inițiativa unor femei intelectuale printre care erau: Sofia Nădejde, Greta Miletianu, Lucia Sturdza Bulandra, Claudia M. Minulescu, Zoe Bugnariu ș.a.; existau secții la Turnu-Severin, Cluj, Iași, Chișinău, Ploiești, Rădăuți, Bacău, Oradea. Frontul feminin a organizat colecte pentru victimele fascismului, a antrenat femeile în manifestațiile de protest împotriva războiului, în campania electorală din 1937; a continuat activitatea Asociației pentru protecția mamei și copilului, având același organ de presă Drumul femeii.
  • 1940: Femeile au luat parte la manifestațiile de protest din principalele orașe ale țării împotriva Dictatului de la Viena (30 august) prin care nord-estul Transilvaniei a fost anexat Ungariei horthiste.
  • 1943: Numeroase femei, printre care Ana Toma, Victoria Sârbu, Ioana Zamfir Bazac, Elena Ionescu, Elena Chiriță, Viorica Dunca, Maria Constantinescu-Iași ș.a., au activat în cadrul organizației Apărarea patriotică, în Frontul Patriotic și în formațiunile de luptă patriotică, aducâdu-și contribuția la răsturnarea dictaturii militare și la războiul antihitlerist.
  • 1944: A fost înființată, la Paris, Asociația femeilor române din Franța, sub președinția Elenei Vaschide; din comitetul de conducere au făcut parte: Elena Văcărescu (președinta de onoare), Elena Alexandrescu, Elvira Popescu, Lola Bobescu, Maria Lascăr ș.a.; a sprijinit mișcarea de rezistență din Franța, repatrierea deportaților români din nordul Transilvaniei, etc.
  • 1945: S-a constituit la București Uniunea Femeilor Antifasciste din România cu filiale în 58 de orașe ale țării; printre membrele Comitetului Central al Uniunii se aflau: Elena Pătrășcanu, Anca Magheru, Florica Bagdasar, Ofelia Manole, Elena Stoia ș.a.; a avut un rol important în antrenarea femeilor la refacerea țării după război, în ajutorarea orfanilor de război și a sinistraților din zonele bântuite de secetă, în inițierea cursurilor de alfabetizare și profesionale, etc.
  • Martie 1946: S-a creat Federația Democrată a Femeilor din România, afiliată la Federația Democratică Internațională a Femeilor. Din Consiliul Federației au făcut parte 86 de femei, printre care: Maria Rosetti (președintă), Elena Stoia, Alice Săvulescu, Florica Bagdasar, Raluca Ripan, Ofelia Manole, Ioana Ralea, Maria Banuș, Eugenia Rădăceanu; organizațiile de femei care au aderat la Federație, printre care și Uniunea Femeilor Antifasciste, și-au păstrat programul și autonomia organizatorică.
  • 19 Noiembrie 1946: S-a legiferat dreptul de vot al femeilor și în consecință acestea au participat la alegerile parlamentare; din cele 23 de femei candidate, au fost alese ca deputate în Marea Adunare Națională 18, printre care se aflau și personalități ale mișcării feministe ca: Maria Rosetti, Florica Bagdasar, Eugenia Rădăceanu, Constanța Crăciun, Elena Stoia, Elena Livezeanu ș.a.
  • 4 - 8 martie 1948: S-a constituit Uniunea Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.) în frunte cu Maria Rosetti; Uniunea s-a implicat în consolidarea drepturilor câștigate de femei, dar și în soluționarea problemelor sanitare și de asistență socială, și în alte acțiuni menite să contribuie la vindecarea rănilor războiului.
  • 1948: S-a înscris în Constituția țării egalitatea deplină în drepturi a tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex; s-a legiferat accesul femeii în toate funcțiile și profesiunile, salarizare egală cu bărbatul la muncă egală, ocrotirea familiei și copilului, etc. Aceste drepturi au fost reconfirmate și în Constituția din 1952, dar și în Codul familiei din 1954.
  • 1952: A avut loc la București a 13-a sesiune a Comitetului Executiv al Federației Democratice Internaționale a Femeilor la care au participat delegate din 32 de țări.
  • 1953: în luna mai s-a ținut Congresul femeilor democrate din România care a ales Comitetul Femeilor Democrate din Republica Populară Română.
  • 1957: A luat ființă Consiliul Național al Femeilor, ca organ de conducere a mișcării de femei din România. Din Comitetul Executiv al Consiliului au făcut parte: Maria Rosetti (președintă), Lucia Demetrius, Maria Groza, Ileana Răceanu, Raluca Ripan ș.a.
  • 1961: S-a ținut la București seminarul internațional cu tema: Statutul femeii în dreptul familiei, organizat de O.N.U. în colaborare cu statul român.
  • 1 Iunie - 2 iulie 1975: O delegație a Consiliului Național al Femeilor din România a participat la Conferința Mondială a Anului Internațional al Femeii, desfășurată Ciudad de Mexico, sub egida O.N.U., la care a fost dezbătută problema afirmării femeii în viața socială.
  • 1975: A avut loc la București, simpozionul internațional sindical, având ca temă: „participarea femeilor la viața economică și socială”, organizat de Uniunea Generală a Sindicatelor din România, Consiliul Național al Femeilor în colaborare cu Federația Sindicală Mondială și cu sprijinul Biroului Internațional al Muncii, la care au trimis reprezentanți peste 70 de țări.
  • 1979: România a aderat la Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare a Femeilor, fiind printre primele 20 de țări care au ratificat-o (1981).
  • 1980 - 1989: În pofida faptului că în anii regimului totalitar au fost înscrise în legislația țării o seamă de drepturi pentru femei și a sporit gradul de participare a lor la activitatea economică, politică și culturală, nu s-a ajuns la o reală emancipare a acestora. Femeile angajate în diferite domenii au rămas mai departe suprasolicitate de sarcini de familie și de altă natură, serviciile sociale s-au dovedit cu totul insuficiente, iar în ceea ce privește orientarea politicii de natalitate și calitatea întreținerii numărului mare de copii abandonați, România se situa printre ultimele țări din Europa.
  • În sfârșit, datorită unei viziuni eronate în relizarea egalității în drepturi a celor două sexe, s-a ajuns la promovări artificiale și pe baza unor criterii politice sau de formală reprezentare etnică și profesională. Astfel se poate spune că bilanțul global al așa-zisei eliberări a femeii române în condițiile defunctului regim comunist rămâne esențialmente negativ. Adevărata perspectivă a acestei eliberări nu putea, firește, să apară și nici nu a apărut decât după 22 decembrie 1989.
  • 1990 - 2000: Mișcarea feministă din România a intrat într-o nouă etapă a evoluției sale în urma răsturnării dictaturii ceaușiste și a instaurării regimului democratic. Au luat ființă peste 60 de organizații neguvernamentale de femei, printre care: Confederația Națională a Femeilor din România, Forumul Femeilor Social-Democrate din România, Societatea de Analize Feministe AnA, Forumul Ecumenic al Femeilor Creștine din România, Asociația Națională a Femeilor cu Diplomă Universitară din România, Gender-Centrul de Cercetare a Identității Feminine, Fundația Șanse Egale pentru Femei (Ș.E.F.), Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală (S.E.C.S.), Asociația Parteneri pentru Schimbare, Asociația Femeilor din Presă, Artă și Afaceri (A.R.I.A.D.N.A.), Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA ș.a.
  • Unele dintre ele, printre care Societatea de Analize Feministe AnA sau Gender-Centrul de Cercetare a Identității Feminine, s-au afirmat în opinia publică prin contribuții reale la dezvoltarea feminismului românesc contemporan (publicarea unor valoroase studii de gen la editura Polirom, editura AnA, editura Ecumenica, în paginile revistei AnAlize; extinderea bazei de date și a fondului documentar privind mișcarea de femei în țară și în străinătate, etc). Partea militantă a feminismului românesc actual este însă mai puțin manifestă și prezentă în viața publică actuală.

Publicații feministe românești[modificare | modificare sursă]

  • 1837 - 1847: Curier de ambe sexe, editat la București de Ion Heliade Rădulescu
  • 1863 - 1865: Amicul familiei, revistă apărută la București sub redacția Constanței Dunca-Schiau
  • 1865 - 1866: Mama și copilul, revistă redactată la București de Maria Rosetti
  • 1868: Femeia, jurnal editat la Roman de I. Gheorghiu
  • 1879 - 1881: Femeia Română, publicație de format mare; apărea la București de două ori pe săptămână sub direcția Mariei Flechtenmacher
  • Ianuarie - decembrie 1893: Rândunica, editată de Adela Xenopol la Iași, revistă lunară cu caracter literar și științific.
  • 1895 - 1896: Buletinul Ligii Femeilor, organ al Ligii Femeilor Române de la Iași; reapare în 1895 sub titlul Supliment la Buletinul Ligii Femeilor; printre colaboratori se aflau: Cornelia Emilian Sevastos, Maria Dobrea, Elise Popescu, P. Mușoiu.
  • 1896 - 1899: Dochia, revistă lunară apărută la Iași, sub direcția Adelei Xenopol.
  • 1905 - 1907: Revista noastră, editată de Constanța Hodoș la București; colaboratori: Sofia Nădejde, Elena Voronca, Maria Cunțan, Alice Călugăru ș.a.
  • 1905 - 1906: Românca, revistă lunară din București de sub direcția Adelei Xenopol.
  • 1909 - 1916: Unirea Femeilor Române, organul asociației Unirea educatoarelor române, revistă redactată la Iași de Tereza Stratilescu.
  • 1911: Gazeta feminină, publicație apărută la București și redactată de Th. Scarlat-Brăila ca număr festiv în onoarea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române.
  • 1912 - 1916. Viitorul româncelor, revistă lunară de sub direcția Adelei Xenopol, a apărut mai întâi la Iași (ianuarie-octombrie 1912), apoi la București (noiembrie 1912 - 1916).
  • 1912 - 1916: Drepturile femeii, revistă lunară, organ al asociației Drepturile femeii, editată la București de Eugenia de Reuss-Ianculescu; reapare (săptămânal) în câteva numere în 1924 ca organ al Ligii Drepturile și datoriile femeii.
  • 1919 - 1921: Acțiunea feministă, organul Asociației pentru emanciparea civilă și politică a femeilor; a apărut la Piatra Neamț sub direcția Valentinei Focșa; Asociația avea și un Buletin trimestrial la Iași.
  • 1921 - 1938: Bulletin du Conseil National des Femmes Roumaines, organ al Consiliului Național al Femeilor din România, editat la București, sub direcția Alexandrinei Cantacuzino.
  • 1922: Jurnalul femeii, publicație săptămânală “pentru cultura femeii” ; apare la București sub conducerea Mariei Bontaș.
  • 1926 - 1943: Revista scriitoarei, apare la București lunar (noiembrie 1926 - decembrie 1940; ianuarie 1942 - decembrie 1943), sub direcția Adelei Xenopol (1926-1928), apoi a Aidei Vrioni. Începând cu 1929 își va modifica titlul în “Revista scriitoarelor și scriitorilor români” ; în paginile sale au fost publicate numeroase portrete ale personalităților proeminente ale feminismului românesc.
  • 1929 - 1930: Femeia muncitoare, organ al Cercului feminin de pe lângă Sindicatele unitare ; girant-responsabil Jeana Șerbănescu; apare lunar la București.
  • 1930: Anuarul Uniunii Femeilor Române din România-Mare. Al Șaptesprezecilea an de la întemeiere 1913 – 1930, apare sub egida Comitetului de direcție al Uniunii, condus de Maria B. Baiulescu.
  • 1931 - 1933: Femeia muncitoare, organ al Uniunii Femeilor Muncitoare din România; apare lunar la București, în limbile română, maghiară și germană.
  • 1931 - 1935: Gazeta femeii, “organ săptămânal de informare și de apărare a intereselor feminine” ; apare la București, având printre colaboratori personalități feministe ca Alexandrina Cantacuzino, Elena Văcărescu, Marta Bibescu, Ella Negruzzi, Calypso Botez, Izabela Sadoveanu ș.a.
  • 1933: Misiunea, organ al societății Dreptul mamei, publicație lunară, editată de Maria Beiu-Paladi la București “pentru întărirea și dezvoltarea spiritului de familie” .
  • 1933 - 1935: Cuvântul femeilor, publicație “săptămânală, independentă, pentru afirmarea punctului de vedere feminin în manifestările vieții statului și poporului nostru” ; editată la București de Ortansa Szatmary; printre colaboratoare se numărau: Maria Filotti, Ella Negruzzi, Claudia Millian, Medeea Niculescu ș.a.
  • 1935: A apărut la București publicația Drumul femeii, la început săptămânală, apoi bilunară. Scopul gazetei era să lupte pentru “recunoașterea drepturilor femeii pe toate tărâmurile” . A fost organul de presă al Societății pentru protecția mamei și copilului, apoi al Frontului feminin.
  • 1944 - 1945: Femeia și Căminul, revistă săptămânală de cultură, editată la București, având printre colaboratori pe: Dimitrie Gusti, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, Tanți Cocea, Mircea Șeptilici ș.a.
  • 1945 - 1946: Drumul femeii, “revistă de cultură și informare a femeii”, apare la București sub redacția Theodosiei Graur. Printre colaboratori: Maria Rosetti, Ștefan Milcu, Coralia Călin, Hortensia Papadat-Bengescu, Maria Banuș ș.a.
  • 1946: Femeia, gazetă săptămânală; apare la București având printre colaboratori: Dina Cocea, Lucia Demetrius, Florica Gulian, Gabriela Bervrachi ș.a.
  • 1946 - 1948: Femeia, publicație săptămânală din București, organ al Uniunii Femeilor Democrate din România având printre colaboratori pe: Maria Rosetti, Florica Bagdazar, Eugenia Rădăceanu, Constanța Crăciun, Ofelia Manole, Florica Mezincescu, Maria Sârbu.
  • 1947 - 1948;1959: Almanahul femeii, editat la București de Federația Democrată a Femeilor din România.
  • 1947 - 1948: Buletin intern al Uniunii Femeilor Antifasciste din România, editat la București de Comitetul Central al Uniunii.
  • 1948 - 1949: Bulletin d’Information de l’U.F.D.R.
  • 1955: Buletinul Comitetului Femeilor Democrate din R.P.R. (Secția Relații cu Străinătatea).
  • 1955: Women in the Romanian people’s Republic. Edited by the Democratic Womens Committee of the R.P.R.
  • 1957: Femeia, organ al Consiliului Național al femeilor din România.
  • 1992: Timpul femeilor în țara bărbaților sub direcția Ecaterinei Oproiu.
  • 1998: AnALize, revistă editată de Societatea de analize feministe AnA, sub direcția Laurei Grünberg.

Asociații ale femeilor din România[modificare | modificare sursă]

1. Reuniunea Femeilor Române din Brașov a fost înființată în 1850 sub președinția Mariei Nicolau, soția lui Dimitrie S. Nicolau, cunoscut filantrop, proprietarul primei rafinării de petrol din Transilvania, unul din consilierii municipiului Brașov (Maria Nicolau, Compt public). Deși scopul inițial al Reuniunii a fost “Ajutorul creșterii fetițelor române mai sărace, rămase orfane după Revoluția din 1848-1849”, prin tot ce întreprindea, se integra, de fapt, în programul politic al mișcării de eliberare națională a românilor din Imperiul Habsburgic.

După modelul Reuniunii brașovene, au fost constituite asociații de femei în peste 60 de localități din Transilvania și Banat, la: Lugoj (1863); Mediaș (1870); Făgăraș (1876); Turda-Abrud (1884); Sibiu (1881); Arad (1884); Hunedoara (1886); Cluj (1888); Blaj (1890); Timișoara (1891); Oradea (1908); etc (XXV de ani din viața Reuniunii Femeilor Sălăjene). Reuniunea de la Brașov, ca dealtfel și celelalte organizații de femei își desfășurau activitatea sub tutela Asociației Transilvane pentru Literatura și Cultura poporului român (A.S.T.R.A., 1861) și au fost subvenționate de băncile române, de biserica ortodoxă și de cea greco-catolică și de oameni de afaceri români de pretutindeni. Din aceste fonduri și ajutoare au fost trimise la studii multe fete orfane; au fost create școli secundare de fete la Sibiu, Blaj și Brașov, iar mai târziu și internate; au fost tipărite în colecția Cărți românești ieftine o seamă de opere literare, dar și studii istorice reprezentative pentru cultura națională. Reuniunile de femei din Transilvania s-au folosit de adunările generale ale organizației A.S.T.R.A. pentru a-și ține propriile adunări, luând astfel parte la dezbaterea problemelor generale la ordinea zilei, la expozițiile de artă populară, la spectacolele de teatru și serbările câmpenești, precum și la alte activități organizate cu aceste prilejuri. În timpul procesului memorandiștilor (1894) s-a format la Brașov un comitet politic secret al femeilor pentru “a spijini și apăra pe bărbații lor prin apeluri și propagandă în țară și în străinătate” . Din inițiativa acestui comitet a fost trimis un protest, semnat de 920 de femei din Transilvania, Parlamentului italian care a luat apărarea cauzei naționale române și a condamnat politica șovină a cercurilor guvernamentale budapestane (Carpați, 1926).

Meritul deosebit al Reuniunii Femeilor Române de la Brașov a fost convocarea congresului de unificare a asociațiilor de femei din Austro-Ungaria, la Brașov, pe 3 - 5 iunie 1913, unde s-a constituit Uniunea generală a femeilor române din Ungaria în frunte cu Maria Baiulescu, publicistă, scriitoare, colaboratoare la revistele feministe din România și la Gazeta Transilvaniei, Familia, Tribuna, e.t.c. Delegatele Reuniunii Femeilor Române de la Brașov au luat parte, împreună cu delegatele a peste 60 de reuniuni de femei din Transilvania, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918, votând pentru unirea cu România și pentru Rezoluția Adunării, în care a fost prevăzută, printre reformele democratice fundamentale, și acordarea votului universal și pentru femei. R.F.R. de la Brașov va continua lupta pentru emanciparea femeii și în perioada interbelică în cadrul Uniunii femeilor române din România-Mare, afiliată la Consiliul General al Femeilor din România (Carpați, 1926).

  • Maria Nicolau, Compt public al Fondului Reuniunii Femeilor Române spre ajutorul creșterii fetițelor orfane și actele acesteia, Brașov, 1853.
  • XXV de ani din viața Reuniunii Femeilor Sălăjene, 1881 - 1906, la mandatul Reuniunii scris de Augustin Vicaș, editura Victoria, Șimleul-Silvaniei, 1906;
  • Reuniunea Femeilor Române din Comitatul Hunedoarei, 1886 - 1911, Orăștie, 1912;
  • Ștefan Manciulea, Reuniunea Femeilor Române de la Blaj, 1941.
  • Reuniunea Femeilor Române din Brașov de la 1867 la 1912, în Carpați, Anul VI, nr. 339 din 8 septembrie 1926.

2. Reuniunea Femeilor Române de la Iași a fost înființată în 1867 de Cornelia Emilian, publicistă, autoarea unor scrieri în care problematica dominantă era soarta femeii și căile emancipării sale (Amintiri). Reuniunea, organizată după modelul R.F.R. de la Brașov, a fost condusă de un comitet format din 12 membre printre care: Matilda Sihleanu, Cornelia Emilian, Elena Mârzescu, Eugenia Al. Urechea, Ecaterina Sion, Veronica Micle, Aristia Popescu, Ecaterina Tzony, Elena Corjescu, Natalia Lochman, Cassandra Hazu. În 1870 Reuniunea a deschis prima școală profesională pentru fete din Moldova, transformându-se, în câțiva ani, într-un puternic centru de formare a unei întregi generații de femei în stare să-și câștige singure existența. Atelierele sale de croitorie pentru confecționarea de haine și lenjerie au sprijinit războiul de independență a României (1877-1878). Reuniunea și-a sporit mereu fondurile și numărul de membri, astfel încât în 1893 corpurile legiuitoare au recunoscut-o ca persoană juridică.

Activitatea Reuniunii va fi continuată de Liga Femeilor din România (Iași 1894), înscriind în statutele sale și obiective politice și juridice, pe lângă cele economice (Statutele Ligii). Programul Ligii și activitățile sale au fost expuse pe larg și comentate în paginile publicației Buletinul Ligii Femeilor de la Iași și în Suplimentul Buletinului (1895-1898). Liga s-a afiliat la Uniunea internațională a femeilor cu sediul la Londra, din partea căreia a primit un sprijin real în înfăptuirea obiectivelor sale. Liga ieșeană a înaintat două petiții Camerei Deputaților (1896, cu 100 de semnături și, în 1898, cu 500 de semnături), revendicând scoaterea femeii măritate din rândul minorilor și “căutarea paternității” ; a organizat conferințe pe tema emancipării femeii, a adunat fonduri pentru acțiuni filantropice printre care mese gratuite pentru școlarii nevoiași, inițiativă extinsă pe tot teritoriul țării de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice (Suplimentul Buletinului Ligii). Mai multe organizații de femei au aderat la Liga Femeilor de la Iași, iar la București s-a constituit o secție a Ligii în frunte cu Elena Găvănescu (ianuarie 1895).

  • Emilian, Cornelia, Amintiri, Iași, 1886; Omenirea în stare de pruncie, Iași, 1886;
  • Câte ceva, București, 1909, Tipografia Modernă.
  • Statutele Ligii Femeilor din România, Iași, tipografia Evenimentul, 1894.
  • Suplimentul Buletinului Ligii Femeilor de la Iași din 1898.
  • Buletinul Ligii femeilor de la Iași, 1895-1896.

3. Societatea Doamnelor Române din Bucovina a fost constituită la Cernăuți în 1894, în frunte cu Eufrosina Petrino-Armis, Elena Popovici Logothetti, Sofia Ștefanovici, Victoria Stircea, Maria Grigorcea, Ștefania Hurmuzachi, Agripina Onciul ș.a. Aflată sub direcția și îndrumarea Societății pentru literatura și cultura română din Bucovina, Societatea Doamnelor urmărea să îmbine lupta pentru emanciparea lor cu lupta de eliberare națională a românilor din Austro-Ungaria (I. V. Stefănelli, Mișcarea feministă din Bucovina).

Având drept model activitatea reuniunilor de femei din Transilvania, Societatea și-a creat o primă filială la Suceava, apoi alte 26, pe tot cuprinsul Bucovinei. Ca urmare a strângerii unor importante fonduri, a fost inaugurat, în toamna anului 1896 Internatul de fetițe române din Cernăuți, unde 88 de eleve puteau beneficia în fiecare an, până în ajunul primului război mondial, de “o creștere națională și de o instrucțiune” care le înlesneau “pentru viitor traiul de toate zilele” . O secțiune a Societății a antrenat peste 400 de femei de la țară în realizarea de țesături și cusături originale românești, comercializate la Viena, Berlin și Londra, cu ajutorul Asociațiunii din Viena pentru propagarea industriei casnice femeiești. În 1898 și-au deschis porțile, sub patronajul Societății, o “școală poporală pentru fetițe” cu limba de predare română, două aziluri pentru îngrijirea copiilor nevoiași (între 3 și 6 ani) și un atelier de croitorie, precum și un altul de confecționare a veșmintelor bisericești; Societatea și-a sporit în continuu fondurile prin donații generoase, dar și din veniturile rezultate de la serbările și bazarurile inițiate de membrele organizației (Unirea Femeilor Române, 1909).

Revistele Familia, Gazeta Transilvaniei, cu suplimentul ei, Foaie pentru minte inimă și literatură, Unirea Femeilor Române de la Iași, Viitorul Româncelor au informat permanent opinia publică despre adunările și preocupările asociațiilor de femei din Bucovina și au găzduit în paginile lor articole și studii consacrate problematicii feministe, care suplineau astfel lipsa unei publicații de profil din această provincie românească aparținând Monarhiei Habsburgice. După 1918, Societatea Doamenlor din Bucovina se va afilia la Uniunea Femeilor Române din România-Mare.

  • I. V. Stefănelli, Mișcarea feministă din Bucovina, în Viitorul Româncelor, nr. 4, aprilie 1912;
  • Familia, nr. 5 din 3 - 15 februarie 1891.
  • Societatea Doamnelor Române din Bucovina în Unirea Femeilor Române, nr. 3 din 1 septembrie 1909.

4. Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române (A.E.C.P.F.R.) s-a constituit la Iași, pe 30 iulie 1918, când a fost adoptat programul și s-au votat statutele sale. Din comitetul de conducere au făcut parte 23 de membre, printre care personalități remarcabile ale feminismului românesc: Maria Baiulescu, Elena Meissner, Ella Negruzzi (directoare), Eleonora Statilescu (secretară), Maria C. Buțureanu (casieră), Elena Alestari, Calypso C. Botez, Cornelia Emilian, Ana Conta - Kernbach, Sofia Nădejde, Izabela Sadoveanu, Vera Miller, Tereza Statilescu, Maria Moruzzi ș.a.

Programul Asociației cuprindea obiective bine precizate în vederea antrenării femeilor:

1.în viața politică prin:

  • acordarea drepturilor integrale civile, cetățenești, și politice;
  • exercitarea de către femei a tuturor funcțiilor publice și a profesiunilor libere;

2. în viața socială prin:

  • reglementarea muncii feminine;
  • încurajarea și coordonarea operelor feminine de prevedere socială,
  • ateliere și magazii pentru desfacera produselor muncii feminine;
  • birouri de informații și sfat moral;
  • cămine pentru fete tinere, etc.

3.în activitate culturală, având ca priorități:

  • combaterea analfabetismului și crearea de școli pentru adulți;
  • îndrumarea femeilor către comerț și meserii;
  • pregătirea fetelor pentru muncă socială și viață cetățenească;
  • răspândirea ideilor pacifiste, etc (Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române)

A.E.C.P.F.R. avea ca organe de presă un Buletin trimestrial la Iași și un ziar Acțiunea feministă sub conducerea Valentinei Focșa, Piatra Neamț, 1919-1921. Potrivit cu statutele sale, au fost create secțiuni mai întâi la București, apoi la Brașov, Sibiu, Cernăuți, Chișinău și în alte orașe mai importante ale țării.

De la început, A.E.C.P.F.R. și-a concentrat preocupările spre sensibilizarea opiniei publice în vederea înscrierii în noua constituție postbelică a drepturilor fundamentale ale femeii. În anii 1919 -1920, membrele secțiunii București au inițiat un amplu ciclu de conferințe cu participarea unor personalități culturale și politice (N. Iorga, Vasile Goldiș, I. G. Duca, Polizu - Micșunești, C. Dissescu, I. Teodorescu ș.a.) având drept temă importanța mișcării feministe în consolidarea României întregite. La apelurile repetate ale Asociației, unele din partidele politice ca partidul socialist, partidul muncii, partidul țărănesc, partidul progresist, au înscris în programele lor acordarea drepturilor depline politice, economice și culturale pentru femei; alte partide însă, ca partidul poporului sau partidul liberal s-au pronunțat doar pentru accesul femeilor în consiliile comunale și județene.

Protagonistele Asociației au trimis oamenilor politici influenți, dar și Parlamentului, memorii și delegații, s-au adresat guvernului, primului ministru, protestând împotriva desconsiderării rezoluțiilor Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia și ale Sfatului Țării din Chișinău (1918), care prevedeau acordarea votului universal ambelor sexe. În urma intervențiilor repetate ale A.E.C.P.F.R. au fost obținute doar drepturi parțiale: accesul femeilor în consiliile interimare, în Consiliul Superior al Muncii, în Camerele de agricultori, în Comitetul Eforiei Școalelor, în barouri de avocați; ca profesoare universitare, arhitecte, inginere, funcționare în serviciul căilor ferate, etc (Calypso C. Botez, Problema feminismului).

Asociația s-a afiliat la Alianța internațională pentru sufragiul feminin, informând opinia publică românească despre realizările mișcării feministe din străinătate și participând la congresele Alianței; de exemplu, la Congresul de la Geneva (6 -11 iunie 1920), care adoptă Programul internațional al femeilor și la care Elena Văcărescu a prezentat un amplu raport asupra mișcării feministe din România, apreciat de presa franceză, din S.U.A., din Italia, Spania, Elveția (Buletinul trimestrial al Asociației, 1920). Asociația își va continua activitatea și în anii următori, în cadrul Consiliului Național al Femeilor Române, păstrându-și autonomia și aducându-și contribuția la îmbunătățirea legislației interbelice privitoare la statutul femeii.

Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române, Iași, Tipografia Dacia, 1918; Calypso C. Botez, Problema feminismului: o sistematizare a elementelor ei, București, Tipografia Gutenberg, 1920, p. 56 - 60; Buletinul Trimestrial al Asociației pentru emanciparea civilă și politcă a femeilor, Anul II, nr. 3 - 4 din iulie - octombrie 1920.

5. Consiliul Național al Femeilor Române s-a constituit la București, în vara anului 1921, când au fost votate și statutele sale. Potrivit acestor statute, scopul Consiliului era: “a stabili legături de simpatie și de solidaritate între toate manifestările activităților feminine și feministe din România Mare” ; “a lucra la îmbunătățirea condițiilor juridice, economice și morale ale femeii” și “a face cunoscută activitatea femeilor române în străinătate” . Consiliul era condus de un Comitet Executiv, în frunte cu Calypso C. Botez (președintă), Alexandrina Gr. Cantacuzino și Zoe Râmniceanu (vice-președinte), Cornelia Emilian, Ella Negruzzi, Elena Odobescu, Ecaterina Cerchez ș.a. CNFR a avut mai multe filiale pe întregul teritoriu național și peste 30 de organizații asociate (Rapport du Conseil National des femmes roumaines).

Deși în Constituția României întregite, din 1923, se stipula că “drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor două sexe” (art.6), comisiile parlamentare care lucrau la unificarea legislației și la elaborarea noilor reglementări juridice, aveau tendința să lase neschimbate vechile paragrafe care mențineau femeia în stare de inferioritate. De aceea C.N.F.R. a inițiat constituirea unei Comisii juridice pe lângă Comitetul său Executiv (format din eminenți specialiști, profesori universitari, oameni politici influenți și alte personalități publice, printre care Corneliu Botez, Grigore Iunian, Dem Dobrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Ella Negruzzi, Calypso C. Botez), care să atragă atenția forurilor competente asupra dispozițiilor legislative care se cereau urgent revizuite. La ședințele Comisiei au fost prezentate și dezbătute studii referitoare la statutul femeii: ca de pildă, studiul despre condiția juridică a femeii salarizate, întocmit de Marco I. Barasch (doctor în drept, cu studii de politologie la Paris), în care se argumenta necesitatea recunoașterii dreptului femeii măritate asupra produsului muncii sale și punerea, astfel, a legislației românești în acord cu legislația țărilor civilizate (acest drept a fost recunoscut în S.U.A. încă din 1847, în Anglia din 1870).

Concluziile acestor dezbateri au fost cuprinse într-un amplu raport, înmânat comisiilor de unificare a legislației civile din Ministerul de Justiție. Se revendica, în primul rând, ca noul cod civil să permită femeii căsătorite cu un străin să-și poată păstra naționalitatea, să se elimine toate prevederile privitoare la incapacitatea femeii rezultată din regimul dotal; să nu fie știrbite drepturile femeii măritate în exercițiul puterii părintești; să se permită cercetarea paternității, etc. Unele dintre aceste revendicării și propuneri au fost parțial soluționate în anii următori - de exemplu, suprimarea aservirii femeii măritate, înlăturarea incapacității sale de a sta în justiție și de a contracta sau de a face comerț (Consiliul Național al Femeilor Române. Comisiunea legislativă).

C.N.F.R. a inițiat și o seamă de acțiuni pentru câștigarea drepturilor politice ale femeii, îndeosebi a dreptului de vot și de participare la legislație. Cu prilejul dezbaterilor în jurul reformei administrative, în 1925, C.N.F.R. a elaborat un amplu proiect de reorganizare a administrației teritoriale, în vederea înlăturării centralismului excesiv și pentru a înlesni alegerea în consiliile locale a femeilor, după aceleași norme ca cele ale bărbaților (Alexandrina Cantacuzino, Discurs, 1925). În urma repetatelor insistențe și memorii trimise autorităților de C.N.F.R., legea pentru organizarea administrației locale, din 3 august 1929, a prevăzut dreptul de participare a femeilor la alegerile comunale și județene (drept condiționat în special de nivelul lor de pregătire culturală și profesională).

C.N.F.R. a aderat de la începutul constituirii sale, la Consiliul Internațional al Femeilor și a trimis delegațiile sale la întrunirile și la congresele acestuia (între anii 1921-1938). Din inițiativa C.N.F.R. a fost înființată, cu prilejul Congresului internațional feminin de la Roma, în 1923, Mica Înțelegere Feminină, cu participarea organizațiilor de femei din România, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria și Grecia, pentru a “se sprijini reciproc” în vederea dobândirii unui statut asemănător cu statutul femeilor din țările dezvoltate occidentale și în scopul combaterii tendințelor de revizuire a granițelor statelor succesorale.

  • Statutul Consililui Național al Femeilor Române, București, Tipografia Curții Regale, F. Göbl fiii, 1922.
  • Consiliul Național al Femeilor Române. Comisiunea legislativă. Drepturile femeii în viitorul Cod civil.(Studii, comunicări și propuneri în vederea reformei.), Tipografia Curierul judiciar, București, 1924;
  • Alexandrina Gr. Cantacuzino, Discurs în chestiunea reformei administrative, a dreptului de vot și eligibilitate al femeilor la comună, București, 1925;
  • Rapport du Conseil National des Femmes Roumaines sur l’activité des 5 dernières anneés, 1925-1930, în Bulletin du Conseil Nationale des Femmes Roumaines, 1921-1938, Rédaction “Casa Femeii”, Splaiul Imprimeriei 2, București, 1940.

Personalități marcante[modificare | modificare sursă]

Maria Rosetti (1819 - 1893)

Maria Rosetti, născută la Guernesey (Anglia); Identificându-se cu interesele națiunii române, participă alături de soțul ei, C. A. Rosetti, la întrunirile secrete, pregătitoare ale revoluției muntene și la evenimentele din vara și toamna anului 1848. În urma înăbușirii mișcării de la București de către trupele otomane, ea vine în ajutorul fruntașilor revoluției (N. Bălcescu, C. Bolliac, I. Brătianu, C. A. Rosetti, N. Ipătescu ș.a.), arestați și duși în corăbii turcești pe Dunăre, de la Giurgiu până la Orșova, de unde vor scăpa din captivitate datorită intervenției sale abile pe lângă autorități. Atașamentul Mariei Rosetti față de ideile pașoptiste, sacrificiile ei în favoarea patrioților captivi pe tot parcursul călătoriei lor sunt povestite pe larg de cunoscutul istoric francez, Jules Michelet, într-o emoționantă evocare-portret. (Les Principautés danubiennes. Madame Rosetti, 1848) Iar pictorul C. D. Rosenthal a ales-o drept model pentru celebrele sale tablouri: România revoluționară și România descătușânu-și lanțurile pe Câmpia Libertății.

Maria Rosetti va fi alături de soțul ei în anii grei ai exilului, apoi, după revenirea în țară, va susține mișcarea pentru unirea Principatelor Române. În timpul războiului de independență (1877 - 1878), ea se va afla în fruntea Comitetului de femei din București care aduna ajutoare pentru front șui pentru familiile celor mobilizați; din inițiativa ei, au fost înființate două spitale pentru soldații răniți, unul la Craiova și altul la Turnu-Măgurele. Între anii 1865 - 1866 a apărut la București, sub direcția ei, revista Mama și copilul, oferind un model reușit de pregătire a femeii-mamă și, prin intermediul ei, a celei mai tinere generații post-unioniste, de a face față provocărilor noii epoci (vezi rubricile: convorbiri despre univers, catehism de istorie universală și națională, biografii de oameni celebri, etc.)

  • Jules Michelet, Les Principautés danubiennes. Madame Rosetti, 1848 în Événement, 1851( vezi și broșura editată la Paris în 1853 de același autor, Les légendes démocratiques du Nord; există mai multe versiuni românești, printre care ediția de D. Munteanu-Râmnic, Ploiești, 1930)
  • C. A. Rosetti, Note intime, 1844 - 1859.
  • Pagini din trecut adunate și publicate de Vintilă C. A. Rosetti, vol. I, II, București, 1902.
  • Maria Rosetti, Scrieri din 1864 și 1865, București, 1893.

Sofia Chrisoscoleu (1839-1861)

Sofia Chrisoscoleu născută Cocea (1839 - 1861); dotată cu o inteligență deosebită și un vădit talent de publicistă, se avântă de foarte tânără în mișcarea pentru unirea Principateșor Române; colaborează la ziarele unioniste ca: Steaua Dunării, Reforma, Dacia, Românul.

Sfidând ironia cu care era privită semnătura unei femei în presă, Sofia Cocea abordează în articolele sale, cu o maturitate demnă de orice fruntaș politic al vremii, problemele fundamentale ale restructurării societății românesți; dezvăluie gravitatea problemei agrare, piedicile puse de cercurile conservatoare în calea împroprietăririi țăranilor, starea de înapoiere în care trăia grosul populației, în primul rând femeile, lipsite de educație și victime ale unor mentalități anacronice; salută cu entuziasm unirea celor două principate române și alegerea lui Al. I. Cuza; în apelurile adresate femeilor române de pretutindeni, Sofia Cocea le cere să intre în mișcarea de reînnoire a țării, singura cale posibilă a emancipării lor (Către damele române); ea considera drept cea dintâi datorie a femeilor, îndeosebi a acelora care aveau mijloace materiale, să contribuie la crearea unei largi rețele moderne de învățământ rural și urban; din resursele sale modeste a deschis o școală de fete și un internat la Fălticeni. Răpusă de tuberculoză la numai 22 de ani, Sofia Cocea lasă posterității mărturi unor remarcabile calități ale începuturilor feminismului românesc.

  • Operile doamnei Chrisoscoleu, născută Cocea, București, Tipografia națională a lui A. Rasidescu, 1862.

Constanța Duncă-Schiau (1843-?)

Constanța Dunca-Schiau a fost prima româncă posesoare a brevetului de capacitate la Sorbona și a certificatului de înalte studii pedagogice, urmate la Collège de France; între 1863 - 1865 scoate la București revista feministă Amicul familiei, în care atrăgea atenția opiniei publice asupra situației precare a femeii și a atitudinilor conservatoare privind rostul ei în societate. În urma studierii aprofundate a experienței țărilor occidentale, Constanța Dunca a elaborat și înaintat, în toamna anului 1863, domnitorului țării și Camerei Deputaților, un amplu proiect, în scopul de a contribui la crearea unui sistem educațional modern pentru femeile române (Fiicele poporului); unele din sugestiile sale au fost incluse în legea învățământului din 1864, care prevedea pentru prima dată înfiițarea de școli secundare pentru fete. Convinsă că “tăria unei nații este dependentă de treapta pe care se află femeia”, în scrierile sale argumenta necesitatea stringentă de a înscrie în legislația țării a drepturilor fundamentale ale femeii.

  • Fiicele poporului. Proiect prezentat domnitorului și Camerei Deputaților asupra educațiunii populare a fetelor în România, de Constanța Dunca, în Amicul familiei, Anul I, aprilie - octombrie 1863;
  • Femeia femeii, în București, 1863;
  • Femeia în familie, 1871; C
  • Cartea Mumelor, 1872,
  • Feminismul în România, 1904

Maria Flechtenmacher (1883-1888)

Maria Flechtenmacher, născută Mavrodin, publicistă, actriță, soția compozitorului Al. Flechtenmacher; între anii 1878 - 1881, scoate la București “ziarul social, literar și casnic”, Femeia română, care apărea de două ori pe săptămână și avea abonați în toate provinciile românești și în străinătate. În paginile publicației sale, reproduce dezbaterile și rezoluțiile Congresului internațional al drepturilor femeilor, ținut la Paris între 25 iulie - 8 august 1878; ea a îndemnat comitetele de femei create în timpul războiului de independență (1877 - 1878), pentru susținerea frontului și devenite ulterior organizații permanente feministe, să cuprindă în programele lor, pe lângă obiective filantropice, și obiective economice, politice și culturale (Cestiunea femeilor). Articolele semnate de ea, alături de acelea ale liderilor politci cu vederi democratice, despre condiția muncii feminine, lacunele mari în instrucția și educația femeii, dificultățile create în mod artificial în calea promovării sale în diferite profesiuni, etc. reprezintă documente de o valoare incontestabilă pentru cunoașterea stadiului în care a ajuns feminismul românesc în cel de al optulea deceniu al secolului XX.

  • Maria Flechtenmacher, „Cestiunea femeilor”, în Femeia română din 18 ianuarie, 25 ianuarie, 8 februarie, 22 martie 1879;
  • „Timpul și necesitățile lui”, în Femeia română din 25 mai 1880;
  • „Legea pentru telegrafiste”, în Femeia română din 14 septembrie 1880

Sofia Nădejde (1856 - 1946)

Sofia Nădejde, scriitoare, publicistă, un model de femeie-cetățeană, care a luptat timp de aproape 50 de ani pentru drepturile femeii, alături de soțul ei, Ion Nădejde, intră de foarte tânără în mișcarea social-democrată și participă la elaborarea primelor programe ale mișcării, în care unul dintre obiective era “dobândirea absolutei egalități în drepturi a femeii cu bărbatul” ; colaborează la revistele socialiste: Munca, Basarabia, Drepturile omului, Lumea Nouă, etc. În revista Contemporanul lansează o adevărată campanie împotriva celor care, sub pretinsul motiv că femeia ar avea creierul mai mic decât bărbatul, n-ar fi în stare să se afirme în sfere mai înalte și, în nici un caz, în politică (Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la femei; D-l Manouvrier și creierii femeii, Libertatea femeii în prelegerea d-lui Missir, etc). Sub înrâurirea ideilor marxiste, susținea, ca de altfel și alți lideri social-democrați ai vremii, că emanciparea femeii presupunea înlăturarea domiației capitalului și a proprietății private (Robirea femeii și emanciparea ei, Azi totu-i marfă, etc). Radicalismul feminist al Sofiei Nădejde va evolua spre un liberalism democrat, mai ales datorită legăturilor sale cu gruparea poporaniștilor, în frunte cu C. Stere de la Evenimentul literar (Iași, 1893 - 1894), revistă aflată sub conducerea ei.

După ce, împreună cu alți intelectuali, Sofia Nădejde va părăsi mișcarea socialistă (momentul așa-zisei “trădări a generoșilor”, 1899 - 1900), se va consacra, în primul rând, literaturii beletristice. În scrierile sale, figura centrală a fost, în mod predilect femeia, victima prejudecăților și a mizeriei materiale și morale a societății; ea va sprijini în continuare mișcarea feministă, colaborând la Revista noastră a Constanței Hodoș, (1905 - 1907, 1914 - 1916); se află printre întemeietorii Asociației pentru drepturile civile și politice ale femeilor (1918), ai Societății scriitoarelor (1925), iar în cel de al treilea deceniu al secolului XX va fi aleasă președintă de onoare a Frontului feminin, susținând eforturile organizațiilor de femei afiliate pentru a salva drepturile și libertățile cetățenești, amenințate de ascensiunea fascismului în Europa.

  • Sofia Nădejde: „Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la femei”, în Contemporanul, nr. 23 din 1882;
  • „Libertatea femeii în prelegerea d-lui Missir”, în Contemporanul, martie 1882;
  • „D-l Manouvrier și creierii femeii”, în Contemporanul, nr. 24 din 1881 - 1882;
  • „Robirea femeii și emanciparea ei”, „Azi totu-i marfă” în Contemporanul, nr. 1 și 5 din 1886 - 1887.

Adela Xenopol (1861-1939)

Adela Xenopol (1861 - 1939); scriitoare, publicistă, una dintre cele mai consecvente apărătoare ale ideilor feminismului liberal românesc. Primele sale scrieri, apărute sub titlul Încercări literare (Iași, 1888), sunt închinate eroilor războiului de independență (1877 - 1878) și mamelor care și-au pierdut fiii pe front.

Între anii 1896 - 1898, editează la Iași revista lunară Dochia, urmărind “să apere, să susție și să cerceteze drepturile femeii” . Strângând în jurul revistei personalități culturale ale vremii (V. A. Urechia, Maria Cunțan, Smara - Smaranda Gheorghiu, ș.a.) va iniția, în paginile publicației sale, adevărate dezbateri privind sensul feminismului. În alte două reviste, apărute sub direcția sa, Românca (Iași, 1905 - 1906) și Viitorul româncelor (București, 1912 - 1916), Adela Xenopol chema organizațiile de femei să susțină eforturile stângii liberale, conduse de Ionel Brătianu, pentru promovarea unei politici de reforme, printre care, în primul rând: desființarea latifundiilor, împroprietărirea țăranilor și democratizarea vieții politice, indispensabile îmbunătățirii condiției femeii în societate. În primăvara anului 1914, când se pregătea revizuirea constituției, ea va înmâna scriitorului și deputatului I. Al. Brătescu-Voinești, în numele unui grup de feministe de la Iași, o petiție, revendicând dreptul de vot al femeilor, fie și limitat la consiliile comunale, dacă nu și pentru parlament; în paginile revistei Viitorul româncelor, susține participarea României, alături de Antanta, în marea conflagrație din 1914 - 1918, în vederea unirii tuturor provinciilor românești într-un stat național modern; după război, se afla printre personalitățile mișcării feministe care vor cere Parlamentului României întregite înscrierea în constituția țării a drepturilor integrale ale femeilor.

În 1925, Adela Xenopol înființează Societetea Scriitoarelor, care, la rândul său, va edita, chiar sub patronajul ei, Revista Scriitoarei, ale cărei coloane vor fi puse la dispoziția “manifestărilor cultural-artistice, care au ca scop sau efect geniul și talentul feminin” . Prin încetarea ei din viață, în primăvara anului 1939, mișcarea feministă românească, ca și întreaga democrație românească, pierdeau pe una dintre cele mai remarcabile personalități ale lor.

Eugenia De Reus-Ianculescu (1865 - 1838)

Eugenia de Reuss-Ianculescu (1865 - 1838); scriitoare, publicistă, promotoarea unor importante acțiuni menite să antreneze femeile din România în mișcarea internațională, mult amplificată în primul deceniu al secolului XX, pentru dobândirea dreptului de vot pentru femei. În 1911 ea creează societatea Emanciparea femeii, care își va schimba curând titlul în Drepturile femeii și va edita și o revistă purtând același nume; atrage în jurul revistei oameni de cultură și lideri politici, susținători ai dobândirii egalității în drepturi a femeilor cu bărbații (Femeia română și politica); prin intermediul unor membri influenți ai Asociației, trimite, în primăvara anului 1914, două memorii Camerei Deputaților și Senatului, revendicând participarea femeilor la alegerile consiliilor locale; este prezentă la Congresul internațional al Alianței pentru sufragiul femeii (Budapesta, 1913), unde anunță afilierea societății Drepturile femeii la această Alianță influentă, cu peste unsprezece milioane de membre; în anii de după război, face parte dintre feministele care au realizat unificarea asociațiilor de femei din România, sub patronajul Consiliului Național al Femeilor Române și susținea mișcarea petiționară pentru stipularea în noua constituție a țării a drepturilor fundamentale ale femeilor; între 1926 - 1929 a fost aleasă membră în Comitetul de conducere al Alianței pentru votul și acțiunea civilă și politică a femeilor cu sediul la New York.

Eugenia de Reuss-Ianculescu, Femeia română și politica, în Drepturile femeii, Anul II, ianuarie și februarie 1913; vezi și Societatea Drepturile femeii. Statute și Feminismul în țară în Drepturile femeii, Anul II, mai, iunie, iulie și august 1913.

Calypso Botez (1880 - ?)

Calypso Corneliu Botez este autoarea unor importante studii referitoare la condiția femeii în România; participă în anii 1917 - 1923 la dezbaterile publice în jurul elaborării noii constituții a țării și elaborează cu Maria Baiulescu, Eleonora Stratilescu, Ella Negruzzi, Elena Alestari ș.a. la întocmirea și trimiterea unor memorii către parlament și oameni politici pentru înlăturarea legislației anacronice privind statutul juridic, economic și politic al femeii.

Aleasă președintă a Consiliului Național al Femeilor Române (1921), Calypso Botez elaborează, în cadrul Institutului Social Român și al Comisiei legislative a Consiliului, studii și propuneri pentru punerea în concordanță a noului cod civil cu prevederea constituțională potrivit căreia “drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza egalității celor două sexe” (Drepturile femeii în viitorul cod civil). Calypso Botez se pronunță pentru sprijinirea de către asociațiile de femei a acelor partide politice care aveau înscrise în programele lor acordarea drepturilor intergrale politice ambelor sexe. Calypso Corneliu Botez, licențiată în istorie și filosofie. Profesoară de curs secundar. Membră a Comitetului diriguitor al Asociației pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române;

  • „Problema drepturilor femeii române. Examen social-politic și juridic. Cu o introducere asupra feminismului” în România, Socec et co, București, 1919;
  • Problema feminismului. O sistematizare a elementelor ei, Tipografia Gutenberg, București, 1920;
  • Drepturile femeii în constituția viitoareîn volumul Noua constituție a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tipografia Cultura Națională, București [1923].

Alexandrina Gr. Cantacuzino, (1881 - ?)

Alexandrina Gr. Cantacuzino, personalitate proeminentă a feminismului românesc și internațional în primele patru decenii ale secolului XX; se află, în 1910, printre membrele fondatoare ale Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române; în timpul ocupației germane din anii primului război mondial, devine președintă a Societății și organizează cel mai mare spital pentru răniți, în Capitală; coordonează acțiunea de sprijinire a familiilor celor mobilizați. Din fondurile adunate de S. O. N. F. R., va fi ridicată Biserica-Mausoleu la Mărășești (1924), în memoria celor 8000 de soldați morți în confruntările militare din Moldova (1917); în anii 1920 - 1921, se află printre feministele care întemeiază Consiliului Național al Femeilor Române; aleasă în secția feminină a Institutul Social Român, elaborează un program complex de cercetare a întregii problematici feminine de după război; studiile și dezbaterile inițiate de ea în cadrul comisiilor de specialitate ale Consiliului Național al Femeilor Române, vor sta la baza propunerilor înaintate de asociațiile feministe organelor competente în vederea îmbunătățirii statutului femeii, cu prilejul pregătirii noului cod civil și a legii administrației locale (1925).

La Congresul internațional pentru sufragiul feminin, întrunit la Roma, în mai 1923, Alexandrina Gr. Cantacuzino pune bazele Micii Înțelegeri Feminine, în scopul unirii eforturilor femeilor din Polonia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia și România pentru dobândirea drepturilor lor economice, politice și juridice și pentru a stăvili tendințele amenințătoare de revizuire a granițelor statelor succesorale.

În 1925, aleasă vice-președintă a Consiliului Internațional al Femeilor, Alexandrina Gr. Cantacuzino pledează pentru elaborarea unei legislații internaționale a minorităților, valabilă în toate țările și pentru stabilirea îndatoririlor acestora față de statul în care trăiau; organizează, în octombrie 1925, la București, consfătuirea celor 60 de organizații de femei minoritare, realizând o bună conlucrare cu acestea. Eforturile sale de a detensiona relațiile interetnice în zona Europei Centrale și de Sud-Est au fost apreciate de delegatele la conferințele Micii Înțelegeri Feminine și de către reprezentantele Societății Națiunilor (Discurs ținut la Geneva pe 6 iunie 1927); înființează Gruparea Națională a Femeilor Române în vederea pregătirii femeilor pentru exercitarea drepturilor integrale politice; în viziunea sa, existența unui partid politic independent al femeilor, nu excludea posibilitatea colaborării cu alte partide politice pentru obiective de interes general (Gruparea Națională a Femeilor Române. Statut). Din inițiativa ei a luat ființă la București (1928) Casa Femeii, instituție cu personalitate juridică, aflată sub egida C.N.F.R. Ea va deveni un puternic centru al feminismului interbelic, datorită multiplelor sale activități culturale și de solidaritate socială (conferințe, consultații gratuite juridice și medicale, cantine și adăposturi pentru femei abandonate, victime ale violenței, cursuri de calificare pentru fete etc.).

Alexandrina Cantacuzino a fost printre primele consiliere de femei alese în capitală care între anii 1929-1938 au câștigat un binemeritat prestigiu din partea opiniei publice datorită găsirii unor soluții eficiente în domeniul ocrotirii mamei și copilului, combaterii alcolismului, de ajutorarea a familiilor șomerilor etc.

  • Alexandrina Gr. Cantacuzino, Cincisprezece ani de muncă socială și culturală, discusuri, conferințe, articole, scrisori, 1928, București: Tipografia romînească
  • Gruparea Națională a Femeilor Române. Statut, 1929, București: Tipografia Lupta.
  • „Rapport sur l’activité de la Maison de la Femme Casa Femeii au 15 Novembre 1928 lorsqu’elle été ouverte au 30 Décembre 1929”, în „Bulletin du Conseil National des femmes roumaines 1921-1938”, ad.cit

Note[modificare | modificare sursă]

  • Câncea, Paraschiva, Mișcarea pentru emanciparea femeii în România, 1976, București: Ed. Politică.
  • Georgescu, Elena, Georgescu, Titu, 1975, Mișcarea democratică și revoluționară a femeilor din România, Craiova: Ed. Scrisul Românesc.
  • Mihăilescu, Ștefania (ed.), 2001, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. 1815-1918. vol 1, București: Ed. Ecumenica (vol. II, 1918-1948), sub tipar.
  • Nicolaescu, Mădălina (ed.), 1996, Cine suntem noi? Despre identitatea femeilor din România modernă, București: Ed. Anima.
  • Ștefan, I.M., V. Firoiu, 1975, Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc, București, Ed. Politică

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iasi, 2002.

Vezi și[modificare | modificare sursă]