Fonotactică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Fonotactica este acea parte a foneticii și fonologiei unei limbi, care se ocupă cu studiul secvențelor de sunete ce pot exista în acea limbă[1], adică ce fel de sunete pot apărea și în ce poziții în limba respectivă (de exemplu structuri posibile de silabă, secvențe de consoane) etc.[2] Aceste posibilități și restricțiile pe care le implică, sunt regulile fonotactice ale limbii.

Universalități fonotactice[modificare | modificare sursă]

În ciuda faptului că limbile diferă mai mult sau puțin unele de altele, ele au totuși unele trăsături comune[3]. Printre acestea, una fonotactică dintre cele mai generale este că în fiecare limbă se combină vocale cu consoane în silabe[4].

Câteva universalități referitoare la structura silabei sunt următoarele[5]:

  • În fiecare limbă există silabe deschise, adică terminate în vocală, dar nu sunt în mod obligatoriu și silabe închise, adică terminate în consoană.
  • În fiecare limbă sunt silabe care încep cu consoană, dar nu sunt în mod obligatoriu și silabe fără consoană inițială.
  • În fiecare limbă în care sunt silabe cu structura vocală (V) + consoană (C), există și silabe CVC, V și CV.

Tipul de silabă CV este universal, fiind calificat ca cel mai puțin marcat dintre toate. Una din universalitățile fonotactice cele mai importante, mai generală decât cele de mai sus, este că, dacă într-o limbă există o anumită combinație de sunete, un tip de silabă etc., atunci în acea limbă există și combinații de sunete, tipuri de silabă etc. mai puțin marcate decât acestea[6].

Reguli fonotactice în limba română[modificare | modificare sursă]

Fonotactica limbii române tratează în principal modul în care se formează silabele: ce fel de silabe există (deschise sau închise), ce poate constitui nucleul silabei, ce fel de sunet (vocală sau consoană) poate fi la începutul silabei, câte consoane pot forma începutul și sfârșitul silabei[7].

Consoane inițiale de silabă[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește inițiala de silabă, aceasta poate fi în primul rând orice consoană singură, inclusiv consoana sonantă [j], fără restricții (ex. poiană). Distribuția consoanei sonante [w] în această poziție este mai restrânsă. Ea este numai epentetică, adică ușurează pronunțarea prin umplerea unui hiat (ex. aur ['a.wur]).

Grupurile de două consoane sunt de asemenea obișnuite la început de silabă:

  • Cele mai frecvente sunt formate dintr-o fricativă dintre [s], [z], [ʃ] și [ʒ] + o oclusivă ([p], [t], [k], [b], [d], [ɡ]) sau o fricativă dintre [f] și [v]. Ambele consoane din grup sunt sau surde, sau sonore: spate, zbor, șfichiui, șvab.
  • Mai sunt și grupuri formate din:
    • o fricativă + o nazală sau [l]: smântână, șnur, zloată;
    • o oclusivă sau o fricativă dintre [f], [v] și [h] + [r] sau [l] (tren, floare, hrană), dar grupurile tl și dl sunt excluse.

Grupurile nazală + [l] sau [r] și oclusivă + nazală sunt limitate la câteva împrumuturi: mlădios, mreană, cneaz (din slavă), pneumatic (din latină).

Grupurile consoană + [j] la început de silabă sunt mai puțin frecvente, nu pot fi cu toate consoanele, iar unele grupuri sunt rare: biet, ghiozdan, fier, miere.

Mai puțin frecvente decât cu [j], există și grupuri consoană + [w]: cuarț, guașă.

Există și grupuri de trei consoane în această poziție, cu succesiunea fricativă dintre [s], [z], [ʃ] și [ʒ] + oclusivă + [l] sau [r], toate trei trebuind să fie sau sonore, sau surde: splină, ștreang.

Consoane finale de silabă[modificare | modificare sursă]

Finală de silabă poate fi singură oricare consoană, inclusiv sonanta [j]: cui, hai. Sonanta [w] poate fi numai la sfârșit de cuvânt (ex. leu), cu foarte puține excepții (ex. august). Așa-numitele consoane palatalizate pot fi de asemenea numai finale de cuvânt: lupi, papuci. Nu se întâlnesc însă d, t și s palatalizate.

Sunt și grupuri de două consoane finale de cuvânt, cele mai frecvente fiind [s] + oclusivă: vest, (eu) casc. Mai sunt și grupuri:

  • oclusivă + [s]: torax;
  • două oclusive: act, copt;
  • nazală + oclusivă: simt, nt;
  • nazală + fricativă: prânz, uns;
  • oclusivă + nazală: ritm;
  • [l] sau [r] + consoană: descu, scurt.

Sunt foarte puține cazuri de grupuri de trei consoane: punct, prompt, astm.

Structuri silabice[modificare | modificare sursă]

Ținând cont de cele de mai sus, în română se găsesc următoarele structuri silabice:

  • silabă deschisă:
    • V: a-pă;
    • CV: ca-să;
    • CCV: fra-te;
    • CCCV: stra-dă;
  • silabă închisă:
    • VC: ac;
    • CVC: pat;
    • CVCC (porc), foarte rar în interior de cuvânt: jert-fă;
    • foarte rar (C)VCCC: astm, prompt.

Nucleul silabei poate fi o vocală (toate exemplele de mai sus) sau unul din diftongii [e̯a] și [o̯a]: neagră, oaste.

Reguli fonotactice în alte câteva limbi[modificare | modificare sursă]

Succesiuni posibile și imposibile de sunete[modificare | modificare sursă]

În fiecare limbă există reguli referitoare la ce fel de sunete pot, respectiv nu pot urma unul după altul. De exemplu în engleză:

  • Fonemul /h/ poate fi numai înainte de vocală, nu și după[3].
  • După /ŋ/ pot urma numai câteva vocale scurte (/ɪ/, /æ/, /ʌ/, /ɒ/)[8].

Numărul de sunete de același fel care se pot succeda[modificare | modificare sursă]

Limbile tratează în mod diferit gruparea de consoane. Gama posibilităților merge de la niciun fel de grup de consoane până la succesiunea chiar a unui număr de cinci. În aceasta joacă un rol și factori precum poziția consoanelor în cuvânt sau în silabă, precum și felul consoanelor care se pot grupa.

Limba hawaiiană, de exemplu, este una care nu permite decât silabe deschise, deci nu pot urma două consoane una după alta.

În japoneză pot urma două consoane una după alta, dar numai în silabe diferite și numai dacă sunt identice (ex. Hok-kaido), sau dacă consoana finală de silabă este /n/ (Hon-da)[6].

În chineză poate fi la sfârșit de silabă nu numai /n/, ci și /ŋ/ și /ɻ/, dar nici în această limbă nu poate fi grup de două consoane în aceeași silabă. La fel și în limbile swahili, fula, coreeană sau turcă.

În limba thailandeză pot fi mai multe consoane la sfârșit de silabă decât în precedentele (/m/, /n/, /ŋ/, /p/, /t/ și /k/) și sunt permise grupuri de maximum două consoane.

În engleză, numărul maxim de consoane atât la început, cât și la sfârșit de silabă este de trei, dar exemplele sunt rare: sprint „alergare”, strength „putere”[9]. În același timp, nu sunt posibile orice combinații de asemenea consoane, de exemplu /fs/ și /spm/ sunt interzise[8], iar grupul /gz/ poate fi numai în interior (exhaust „a epuiza”) sau la sfârșit de cuvânt[3].

Și în limba maghiară, numărul maxim de consoane de la început de silabă este în mod excepțional de trei, cu condiția ca prima să fie [s], a doua [p], [t] sau [k], iar a treia [r][6], dar se pot succeda în silabe diferite și patru, în cuvinte străine, ex. absztrakt. Vocale se pot succeda în silabe diferite până la șase: fiaiéiért „pentru ai/ale fiilor săi”[10].

În limbile germană și norvegiană se întâlnesc la sfârșit de cuvânt și grupuri de cinci consoane: de Herbsts „toamnă” (la cazul genitiv), no skjelmskt ’în mod șugubăț’[5].

Regulile privitoare la grupurile de consoane se pot schimba în cursul istoriei limbii. De exemplu, în maghiara veche nu se admiteau două consoane la început de cuvânt, ceea ce se vede în împrumuturile vechi (slavă dvor > udvar „curte”, ro plăcintă > palacsinta „clătită”, la schola > iskola „școală”), dar împrumuturi mai noi s-au preluat cu grupul de consoane inițial dat[6].

Natura nucleului silabei[modificare | modificare sursă]

În unele limbi, cum este maghiara, nucleu de silabă poate fi numai o vocală. În alte limbi poate fi o vocală sau un diftong, deși este subiect de controversă dacă partea din acesta numită semivocală sau semiconsoană este așa ceva sau de fapt o consoană[11]. Asemenea limbi sunt româna, spaniola (ex. bueno [bwe.no] „bun”)[12] sau franceza (ex. traduire [tʁa.dɥiːʁ] „a traduce”)[13].

În unele limbi și unele consoane (mai ales /r/, /l/, /n/, /m/) pot fi nucleu de silabă. Astfel sunt limba cehă (ex. Brno [br̩.no])[14], cele din diasistemul slav de centru-sud (vrt [vr̩t] „grădină”, bicikl [bit͡si.kl̩] „bicicletă”)[15] sau engleza: bottle [bɒ.tl̩] „sticlă, butelie”, button [bʌ.tn̩] „buton, nasture”)[16].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Kálmán și Trón 2007, p. 162.
  2. ^ Kálmán și Trón 2007, p. 15.
  3. ^ a b c Bussmann 1998, p. 901.
  4. ^ Eifring și Theil, cap. 3, pp. 1–2.
  5. ^ a b Eifring și Theil, cap. 3, p. 14.
  6. ^ a b c d Kálmán și Trón 2007, pp. 97–98.
  7. ^ Secțiune după Chițoran 2002, pp. 12–23.
  8. ^ a b Crystal 2008, pp. 366–367.
  9. ^ Eifring și Theil 2005, cap. 2, p. 54.
  10. ^ A. Jászó 2007, p. 121.
  11. ^ Kalmbach 2013, 4.20.1.
  12. ^ Kattán-Ibarra și Pountain 2005, pp. 6–7.
  13. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 35.
  14. ^ Dubois 2002, p. 459.
  15. ^ Barić 1997, p. 55 (gramatică croată).
  16. ^ Crystal 2008, p. 468.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]