Fizioterapie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Fizioterapia este știința ce studiază mecanismele de acțiune ale factorilor fizici, cum sunt masajul, exercițiul fizic, împachetările, apa, lumina, căldura, electricitatea, și utilizarea acestora cu scop de tratare, recuperare și profilaxie în tratarea afecțiunilor organismului uman.

Principii, Ramuri[modificare | modificare sursă]

Tehnici de masaj

Fizioterapia are la bază următoarele principii:

  • Principiul Non Nocere. Prin acest principiu, un pacient trebuie să fie în condiție biologică mai bună la sfârșitul unui tratament fizioterapeutic decât la început.
  • Principiul Holistic. Orice factor fizic, natural sau artificial, se adresează întregului organism, care răspunde, de asemenea, ca un întreg.
  • Principiul Individualizării. Orice factor fizic terapeutic acționează nespecific, de la individ la individ. Organismul este obligat să dea „răspunsuri", să se adapteze. Aceste schimbări sunt evaluate ca rezultate terapeutice.

Balneo-FizioKinetoterapia, ca disciplină terapeutică complexă, cuprinde tradițional mai multe ramuri:

  • hidroterapia,
  • electroterapia,
  • kinetoterapia,
  • climatoterapia,
  • termoterapia,
  • fototerapia,
  • laserterapia,
  • masajul terapeutic,
  • balneoterapia.

Mai nou, au apărut ramurile interdisciplinare spa, wellness și lipocare (îngrijirea țesutului adipos).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Introducere[modificare | modificare sursă]

"Sano per aqua" (SPA)-sănătate cu ajutorul apei- arată importanța apei în terapie, observație făcută din antichitate. Calitățile curative și igienice ale apei, proprietățile nămolurilor, algelor, esențelor vegetale, pietrelor vulcanice și sărurilor marine reprezinta o bogăție care încă rămâne s-o descoperim în complexitatea sa.

Epoca greco-romană[modificare | modificare sursă]

Baia era disponibilă doar bogaților, care dispuneau de cameră privată. Ulterior au apărut și băile publice. Homer povestește că baia era folosită pentru igiena personală și întreținere personală. În vremea lui Hipocrat, baia era folosită, pe lânga curățare, și în scop terapeutic. Întrucât, în concepția vremii, bolile erau efectul unui dezechilibru al fluidelor se recomandau transudații, masajul, baia și mersul pe jos. Sportul era privit ca benefic pentru sănătate.

Romanii au preluat aceste obiceiuri. După asigurarea siguranței trupelor, într-un ținut proaspăt cucerit, se trecea la construcția Instituțiilor fundamentale ale Imperiului, printre acestea numărându-se și baia publică (termala). Pe lângă rolul de a recupera soldații răniți, baia era și loc de socializare, relaxare și, nu în ultimul rând, de curățare. S-au găsit dovezi că baia era și un loc sacru, de venerare a zeilor. Metodele terapeutice aplicate suferinzilor nu diferă de unele terapii din zilele noastre: consumarea de cantități mari de apă în timp ce corpul este supus unei încălziri (azi sauna sau hammam), aplicarea de apă caldă pe zonele în suferință (azi dușurile Vichy), scufundarea corpului în apă caldă pentru a-l supune unei presiuni exterioare constante (azi imersiile).

Terma romană era compusă din vestiar (apodyterium), cameră cu aer cald (tepidarium), baie cu abur pentru sudație (laconicum), bazin cu apă caldă (caldarium), bazin cu apă rece (frigidarium), subsoluri cu instalații de încălzire (hypocaustum).

Epoca Evului Mediu[modificare | modificare sursă]

În această epocă igiena a regresat. La începutul perioadei înbaierea nu mai reprezenta o terapie, iar băile termale se transformaseră în locuri de plăceri sexuale. Această deviere de la scopul inițial a îndepărtat marea masă de utilizatori a băilor, mai ales că prețurile deveniseră exorbitante. Dacă până atunci fuseseră văzute ca furnizoare de sănătate, băile au început să fie văzute ca locuri de promiscuitate și lux indecent. Declararea creștinismului drept credință oficială de stat în Imperiul Roman sub Constantin a grăbit închiderea băilor.

În Peninsula Iberică, sub influența Maurilor, începând cu secolul al XIII-lea baia a reînceput să fie folosită. Influența Maurilor a fost resimțită și în Imperiul Otoman. Astfel a luat naștere baia turcească, sau hammam-ul. O baie turcească presupune trecerea mai întâi prin camera caldă, unde este provocată transpirația de un aer cald și uscat. Urmează un duș fin cu apă rece și trecerea într-o cameră și mai caldă, unde transpirația va fi și mai abundentă. După un duș scurt urmează un masaj corporal iar apoi urmează relaxare într-o cameră special amenajată. Temperatura în hammam este umedă și moderată spre deosebire de saună unde căldura este uscată.

Epoca Modernă[modificare | modificare sursă]

Această epocă aduce cu sine și conceptul de reîntoarcere la natură. Astfel are loc o redescoperire a stațiunilor balneare. La începutul sec. al XIX-lea are loc o abordare științifică a apelor minerale, a terapiilor complementare și o dezvoltare a stațiunilor cu băi, mai ales în Germania (Baden). Cercetătorii doresc să îmbunătățească folosirea apelor minerale în medicină. Baza terapiei era cura internă pentru tratarea aparatului digestiv, anemiilor, ficatului, colonului, afecțiunilor genitale. Era folosită, din păcate, foarte rar, și aplicarea externă.

Epoca Contemporană[modificare | modificare sursă]

În această epocă ia naștere practic Fiziotarapia modernă. Redescoperirea efectelor terapeutice ale nămolului, parafinei, algelor marine, mișcării, curentului electric, căldurii, luminii, masajului au intensificat cercetările, ducând la apariția Ramurilor Clasice ale Fizioterapiei: hidroterapia, electroterapia, kinetoterapia, climatoterapia, termoterapia, fototerapia, laserterapia, masajul terpaeutic, balneoterapia.

După anii 1990, odată cu schimbarea radicală a criteriilor estetice, fizioterapia a luat un avânt extraordinar și în tratamentul țesutului adipos, al pielii și în general al esteticii corporale. Apariția unor noi ramuri interdisciplinare, care se folosesc de toate mijloacele fizioterapiei, dar și ale nutriției, pentru atingerea unor ținte (slăbire, tonifiere mulculară, tonifierea pielii, celulită) a impulsionat investițiile în domeniu. Reshaping, Tratamentul Celulitei, Slăbire, Wellness, Spa etc. sunt noile vedete ale momentului, care răspund cererilor pacienților.

Fizioterapeuți români[modificare | modificare sursă]

  • Vasile Popp (1789 – 1842) publica la Sibiu în 1821 prima lucrare de balneologie românească „Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc și Covasna”
  • Șt. V. Episcopescu publică în 1857 sinteza „Apele metalice ale României Mari”
  • În 1833 ia ființă în Iași prima societate științifică medicală din țară Societatea de Medici și Naturaliști, înființată din inițiativa lui Iacob Czihak și Mihai Zotta.
  • Carol Davila are inițiativa creării, în 1868, la București, a „Societății de Hidrologie”
  • Anibal Theohari, creatorul școlii de terapie și balneologie din Romania, înființează în 1923 „Societatea de Hidrologie Medicală și Climatologie”.
  • În 1931 se înființează, la Cluj, prima catedră de balneologie și fizioterapie, condusă de profesorul Marius Sturza.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. Bologa Vasile, Brătescu George, Duțescu Bogdan, Milcu Ștefan - Istoria medicinei românești, Ed. Medicală, București, 1972, p.102-126.
  2. Bologa Vasile - Istoria medicinei universale, Ed. Medicală, București, 1970, p.34-82.
  3. Borza Adrian - Banatul în timpul romanilor, Timișoara, 1943, p.45-60.
  4. Ionescu Constantin - Istoria Medicinei, Ed. Pim, Iași,2002, p.53-117.
  5. Mitican Ion - Vechi locuri și zidiri ieșene (I), Ed. Tehnopress, Iași, 2004, p.18-25.
  6. Pricăjan Aurel - Apele minerale și termominerale din România, Ed. Tehnică, 1972, p.64-92.
  7. Pricăjan Aurel - Din trecutul balnear al României, Ed. Științifică, București, 1999, p.99-107.
  8. Rășcanu Vlad - Călător prin două secole, Ed. Litera, București, 1977, p.167-197.
  9. Tudor Dumitru - Orașe, târguri și sate în Dacia romană, București, 1968, p.23-57.
  10. Catana Mihai – A psychological view over obesity and weight loss process, Health&Diet, New York, 1993, p.208-233.
  11. van Tubergen A., van der Linden S. – A brief history of spa therapy, Ann Rheum Dis, 2002, p.64-87.