Ferdinand al VII-lea al Spaniei
_by_Goya.jpg)
Ferdinand al VII-lea de Bourbon, supranumit cel Dorit (în spaniolă Fernando VII de Borbón, n. , Mănăstirea El Escorial, San Lorenzo de El Escorial, Spania – d. , Madrid, Noua Castilie(d), Spania), aparținând Casei de Bourbon, a fost rege al Spaniei între 19 martie și 6 mai 1808. În urma expulzării regelui Joseph Bonaparte I, impus de împăratul Napoleon Bonaparte, Ferdinand al VII-lea a revenit pe tron în 1813 șia domnit până la sfârșitul vieții, cu excepția anului 1823 când a fost obligat să abdice de Consiliul de Regență. Ferdinand al VII-lea a declarat invalidă Constituția liberală de la Cádiz și a exercitat un stil de guvernare absolutist pentru cea mai mare parte a domniei sale.
Biografie
[modificare | modificare sursă]Ferdinand al VII-lea a fost cel mai mare copil supraviețuitor al Mariei Luisa de Parma, recunoscut ca fiu de soțul ei, Carol al IV-lea al Spaniei. Confesorul reginei, Fray Juan Almaraz, susține în testamentul său că Maria Luisa a recunoscut înainte de a muri că „niciunul dintre copiii ei, nu ar fi din căsătoria legală”. Cel mai probabil Ferdinand este fiul favoritului mamei sale, Manuel de Godoy, sub îndrumarea căruia a și fost educat.[9]
Pe 6 octombrie 1802 Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Antonia de Neapole-Sicilia (d. 1806), fiica celui ce urma să devină rege al celor Două Sicilii sub numele Ferdinand I.
Temându-se că părinții săi l-ar putea exclude de la succesiune și influențat de nobilii nemulțumiți, conduși de Pedro Alcántara de Toledo, ducele de El Infantado, și preotul Juan Escoiquiz, tutorele și confesorul său, Ferdinand a stabilit legături cu François de Beauharnais, ambasadorul francez la Madrid, pentru a înfrânge puterea copleșitoare a prim-ministrului Manuel de Godoy, pe care îl detesta. Ferdinand a corespondat cu însuși Napoleon Bonaparte informându-l pe 11 octombrie 1807 despre intenția sa de a se căsători cu fiica cea mare a lui Lucien Bonaparte. Aceste negocieri au fost trădate (probabil chiar de Beauharnais), iar Lucien a refuzat să-și dea consimțământul pentru căsătorie. Ferdinand a fost arestat la El Escorial pe 18 octombrie 1807, iar pe 30 octombrie, printr-un manifest regal, a fost acuzat de înaltă trădare și ca urmare i-a trădat pe complicii săi.
La 18 martie 1808 invazia trupelor lui Napoleon Bonaparte, declanșată de vestea planului de evadare al familiei regale, a dus la izbucnirea Revoltei de la Aranjuez, și pe 19 martie regele Carol al IV-lea a abdicat în favoarea fiului său. Ferdinand a fost proclamat rege în aclamațiile poporului.[10] Totuși, câteva zile mai târziu, la instigarea lui Joachim Murat, Carol al IV-lea și-a declarat abdicarea forțată. Napoleon s-a opus recunoașterii lui Ferdinand ca rege, dar l-a invitat la negocieri la Bayonne. Acolo, după ce inițial s-a opus, Ferdinand a acceptat pe 6 mai să abdice în favoarea tatălui său și a cerut protecția lui Napoleon. Pe 6 iulie Napoleon a impus Constituția de la Bayonne și i-a acordat lui Ferdinand ca reședință Castelul de Valençay al lui Talleyrand și o pensie anuală de un milion de franci. În realitate însă, acest proces a echivalat cu un prizonierat al familiei regale impus de Napoleon.
Ferdinand a petrecut mai mult de cinci ani la Valençay în compania fratelui său, infantele Carlos. În Spania el a devenit un simbol al rebeliunii împotriva lui Carol al IV-lea, care era aliat cu Napoleon. Abia la sfârșitul anului 1813 Napoleon i-a oferit din nou lui Ferdinand coroana. După încheierea Tratatului de la Valençay (11 decembrie 1813) Ferdinand s-a întors în Spania în martie 1814, unde a fost primit cu entuziasm de popor. Printr-un decret emis la 4 mai, Ferdinand a anulat Constituția de la Cádiz (1812) și a inițiat o sângeroasă revoltă ecleziastică și politică, folosindu-se de Inchiziție și de tortura. Restaurarea absolutismului într-o formă atât de extremă a avut ca urmare pierderea sprijinului celorlalte monarhii europene. Inițial revoltele liberale care vizau restaurarea monarhiei constituționale au eșuat. La începutul trieniului liberal, pe 7 martie 1820 Ferdinand a fost forțat să reinstaureze Constituția din 1812. Până în 1823 el a trebuit să împartă puterea cu diferitele facțiuni ale mișcării revoluționare. Când puterea absolutistă a fost restaurată în Spania prin invazia franceză din 1823, Ferdinand a revenit bucuros la vechiul sistem.
Pe 11 decembrie 1829 Ferdinand, care nu avea copii după moartea prematură a fiicei sale cu cea de-a doua soție, s-a căsătorit pentru a patra oară, de data aceasta cu nepoata sa Maria Christina de Neapole-Sicilia, fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii, mama viitoarei regine a Spaniei, Isabela a II-a (n. 10 octombrie 1830). Instigat de regina Maria Christina, la 29 martie 1830 Ferdinand a admis abrogarea Legii Salice, solicitată deja în 1822 de Adunarea stărilor spaniole (Cortes), printr-o sancțiune pragmatică.[11] Astfel a fost restabilită succesiunea familială castiliană prin posibilitatea succesiunii feminine la tron. Această decizie a contribuit la destabilizarea Spaniei pentru câteva decenii, deoarece infantele Carlos, fratele lui Ferdinand, a considerat acest act ca un furt al dreptului său de pretendent la tron și, imediat după moartea lui Ferdinand, a lansat prima dintre numeroasele mișcări carliste pentru detronarea regentei Maria Christina și a fiicei sale, Isabella.[11]
Grav bolnav, în octombrie 1832 regele a transferat guvernarea soției sale, ceea ce a dus la dezvoltarea unui sistem de guvernare liberal. Ministrul Francisco Tadeo Calomarde, înclinat spre carlism, care îl forțase pe regele aproape inconștient să semneze un decret de revocare a Sancțiunii Pragmatice din 1830, a fost forțat să fugă. Ferdinand a anulat pe 31 decembrie acest decret obținut fraudulos. La 4 ianuarie 1833 a reluat el însuși guvernarea, însă a murit pe 29 septembrie în același an. A fost înmormântat în Panteonul Regilor din Mănăstirea El Escorial.
Deși Ferdinand a fost iubit și apreciat de cetățeni la începutul domniei sale, el a pierdut încrederea lor datorită cruzimii și falsității, care au inspirat nesiguranță, neîncredere și teamă oponenților săi politici. Ferdinand a continuat să se lase condus de vechile idei politice pe care le-a apărat din răsputeri, și nu a înțeles la timp schimbările spirituale din Europa, care și-au găsit expresia cea mai puternică în Revoluția franceză.[11]
Căsătorii și descendenți
[modificare | modificare sursă]Ferdinand s-a căsătorit de patru ori.
Pe 4 octombrie 1802 s-a căsătorit cu verișoara sa, prințesa Maria Antonia de Neapole-Sicilia, fiica regelui Ferdinand I al Celor Două Sicilii. Din această căsătorie nu au rezultat copii. Maria Antonia a murit pe 21 mai 1806, la doar 21 de ani.
Pe 29 septembrie 1816 Ferdinand s-a căsătorit cu nepoata sa, infanta Maria Isabela de Portugalia (1797–1818), fiica regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei. Din această căsătorie au rezultat doi copii:
- Maria Louisa Isabella (21 august 1817 – 9 ianuarie 1818);
- Maria Louisa Isabella (n./d. 26 decembrie 1818).
Maria Isabella a murit la nașterea ultimei fiice, la doar 21 de ani.
Ferdinand s-a căsătorit pentru a treia oară pe 20 octombrie 1819 cu Maria Josepha de Saxonia (1803–1829), fiica lui Maximilian de Saxonia. Cuplul nu a avut copii, iar Maria Josepha a murit la 18 mai 1829, la vârsta de 25 de ani.
Pe 11 decembrie în același an Ferdinand s-a aflat în fața altarului pentru a patra oară, noua soție fiind nepoata sa, Maria Christina de Neapole-Sicilia (1806–1878), fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii. Din această căsătorie au rezultat două fiice:
- Maria Isabela Louisa (10 octombrie 1830 – 10 aprilie 1904), căsătorită pe 10 octombrie 1846 cu vărul ei, ducele Francisc de Cádiz; au avut 12 copii;
- Luisa Fernanda (30 ianuarie 1832 – 2 februarie 1897), căsătorită cu ducele Anthony de Montpensier, fiul regelui Ludovic Filip al Franței; au avut nouă copii.[12]
Ferdinand al VII-lea a murit pe 29 septembrie 1833, la vârsta de 48 de ani. Fiica sa cea mare, Maria Isabela, a devenit regină a Spaniei sub numele „Isabella a II-a”. Regina Maria Cristina a preluat regența până când Isabella a atins vârsta majoratului. Văduva lui Ferdinand s-a căsătorit în secret pe 28 decembrie 1833, cu ducele Agustín Fernández Muñoz de Riansares (d. 1873), un fost ofițer al gărzii regale, cu care a avut șapte copii. Maria Cristina a murit pe 22 august 1878, la vârsta de 72 de ani.
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 Andrew Bell. „Ferdinand VII” (în engleză). Ilustrator: Andrew Bell. Encyclopædia Britannica Online[*]. OCLC 71783328. OL 15859174W. Wikidata Q5375741. Accesat în .
- 1 2 „King Fernando VII” (în engleză). Find a Grave. Wikidata Q63056. Accesat în .
- ↑ „Ferdinand (Ferdinand VII.)” (în germană). Brockhaus Enzyklopädie[*]. . OL 19088695W. Wikidata Q237227. Accesat în .
- 1 2 3 4 diferiți autori (). „Fernando VII” (în spaniolă). Diccionario biográfico español[*]. Wikidata Q41705771. Accesat în .
- ↑ Darryl Roger Lundy. „Fernando VII, Rey de España” (în engleză). The Peerage[*]. Wikidata Q21401824. Accesat în .
- 1 2 3 4 „Ferdinand al VII-lea al Spaniei”. The Peerage[*]. Accesat în .
- ↑ „Ferdinand al VII-lea al Spaniei” (în engleză). Union List of Artist Names. . Wikidata Q2494649. Accesat în .
- 1 2 Darryl Roger Lundy. „Ferdinand al VII-lea al Spaniei” (în engleză). The Peerage[*]. Wikidata Q21401824.
- ↑ Zavala, José María (), Bastardos y Borbones: Los hijos desconocidos de la dinastía (în spaniolă), PLAZA & JANÉS, ISBN 978-84-01-34767-2, accesat în
- ↑ Hans Herzfeld (ed.): Geschichte in Gestalten, partea a II-a (F-K), p. 18.
- 1 2 3 Hans Herzfeld (ed.): Geschichte in Gestalten, partea a II-a (F-K), p. 19.
- ↑ Brigitte Sokop: Stammtafel europäischer Herrscherhäuser, p. 55.
Galerie de imagini
[modificare | modificare sursă]
Ferdinand al VII-lea al Spaniei (pictură de Francisco de Goya, 1814, Muzeul Prado, Madrid)
Palatul regal din Aranjuez
Monedă de aur în valoare de 80 de reali emisă de Fernando al VII-lea în 1822 (bătută conform standardului Uniunii Monetare Latine)
Maria Christina de Neapole-Sicilia (a patra soție a regelui Ferdinand al VII-lea)
_-_Prado.jpg)
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Brigitte Sokop: Stammtafel europäischer Herrscherhäuser, Editura Böhlau, Viena, 1993, ISBN: 3-205-98096-4.
- Hans Herzfeld (ed.): Geschichte in Gestalten, partea a II-a (F-K), Editura Orbis, München, 1989, ISBN: 3-572-04734-X.
- Charles Chapman: A history of Spain, Editura Jovian Press, 2017, ISBN: 978-1-53780-210-7.
Arbore genealogic
[modificare | modificare sursă]| 16. Ludovic, Delfin al Franței | ||||||||||||||||
| 8. Filip al V-lea al Spaniei | ||||||||||||||||
| 17. Maria Anna de Bavaria | ||||||||||||||||
| 4. Carol al III-lea | ||||||||||||||||
| 18. Odoardo al II-lea Farnese | ||||||||||||||||
| 9. Elisabeta Farnese | ||||||||||||||||
| 19. Doroteea Sofia de Neuburg | ||||||||||||||||
| 2. Carol al IV-lea | ||||||||||||||||
| 20. August al II-lea al Poloniei | ||||||||||||||||
| 10. Augustus al III-lea al Poloniei | ||||||||||||||||
| 21. Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth | ||||||||||||||||
| 5. Maria Amalia de Saxonia | ||||||||||||||||
| 22. Iosif I, Împărat roman | ||||||||||||||||
| 11. Maria Josepha de Austria | ||||||||||||||||
| 23. Wilhelmine Amalie de Braunschweig-Lüneburg | ||||||||||||||||
| 1. Ferdinand al VII-lea al Spaniei | ||||||||||||||||
| 24. Ludovic, Delfin al Franței | ||||||||||||||||
| 12. Filip al V-lea al Spaniei | ||||||||||||||||
| 25. Maria Anna de Bavaria | ||||||||||||||||
| 6. Filip, Duce de Parma | ||||||||||||||||
| 26. Odoardo al II-lea Farnese | ||||||||||||||||
| 13. Elisabeta Farnese | ||||||||||||||||
| 27. Doroteea Sofia de Neuburg | ||||||||||||||||
| 3. Maria Luisa de Parma | ||||||||||||||||
| 28. Ludovic, Delfin al Franței | ||||||||||||||||
| 14. Ludovic al XV-lea al Franței | ||||||||||||||||
| 29. Marie-Adélaïde de Savoia | ||||||||||||||||
| 7. Prințesa Louise-Élisabeth a Franței | ||||||||||||||||
| 30. Stanislaw I Leszczyñski | ||||||||||||||||
| 15. Maria Leszczyńska | ||||||||||||||||
| 31. Katarzyna Opalinska | ||||||||||||||||
