Ciupercă de bălegar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Agaricus campestris
2010-08-07 Agaricus campestris.jpg
Ciupercă de bălegar
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Agaricus
Specie: A. campestris
Nume binomial
Agaricus campestris
L. (1753) ex Fries (1821)
Sinonime
  • Psalliota campestris (L. ex Fr.) Quél. ex Bres. (1937)

Agaricus campestris, sin. Psalliota campestris,[1] numit în popor ciupercă de bălegar, șampinion, ciupercă de gunoi (câteodată confundată cu Agaricus arvensis (ciupercă de câmp),[2] este o specie de ciuperci comestibile saprofită din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genulul Agaricus. Buretele se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând pe pământ îngrășat în grupuri precum cercuri mari de vrăjitoare, prin grădini, parcuri, fânațe, pășuni, preferat în zone cu iarbă, unde de obicei pasc ierbivori (în special oi și cai), de la câmpie până la munte, din (aprilie) mai până în noiembrie.[3][4]

Istoric[modificare | modificare sursă]

C. Linné

Primul micolog care a descris buretele a fost renumitul om de știință Carl von Linné în volumul 2 al lucrării sale Species Plantarum din 1753 sub denumirea Agaricus campester,[5] minimal corectată în numele actual Agaricus campestris prin marele savant Elias Magnus Fries (1821).

Redenumirea în Psalliota campestris prin botanistul francez Lucien Quélet din 1879 și aprobată de micologul italian Giacomo Bresadola în anul 1937, a fost preluată de mulți micologi de proveniență romană, între ei și micologul italian Bruno Cetto,[6] o denumire preluată și de Poșta Română pe un timbru din 1958.

Între timp, soiul duce din nou vechia însemnare, iar denumirea Psalliota campestris nu mai este parte a nomenclaturii oficiale.[7] Totuși se găsește în nenumărate cărți științifice actuale.

Descriere[modificare | modificare sursă]

A. campestris
Agaricus campestris, spori
  • Pălăria: Ea are un diametru de 6-10 (12) cm, este cărnoasă și amenajată central peste picior, fiind în primul stadiu globuloasă și acoperită de vălul parțial, apoi semisferică cu margine răsfrântă către interior, prezentând uneori niște solzi, rămășițe ale acestui vălului. Pălăria se aplatizează destul de repede, devenind la bătrânețe aproape plană. Cuticula este uscată, uneori cu scame, albă, dar primește odată cu vârsta sau pe vreme uscată un colorit crem-gălbui, chiar bej.
  • Lamelele: Ele sunt lungi, aglomerate, strâmte și neaderente la picior, inițial de culoare roz deschis, schimbând coloritul apoi în roz, la maturitate roșiatic și la bătrânețe peste maroniu în maroniu-negricios și negru. Sporii sunt netezi și elipsoizi cu o dimensiune cuprinsă între 6–9 × 5–6 microni. Culoarea lor este maroniu-purpurie.
  • Piciorul: El are o înălțime de 3-7 cm, o lățime de 1-3 cm, este alb, plin, cilindric și ușor umflat la bază. El prezintă o manșetă simplă, albă, membranoasă, care nu se răsfrânge în jos peste picior. Deasupra, inelul este neted, dedesubt către bază, ceva scămos, mătăsos-solzos.
  • Carnea: Ea este compactă și tare, devenind pe măsura avansării în vârstă moale, în pălărie și picior albă, după o secțiune transversală roz în jurul lamelelor. Buretele este de gust dulceag și foarte savuros, având un miros plăcut de ciuperci.[3][4]

Buretele se decolorează cu anilină foarte slab galben-măsliniu, cu naftolul α roșu, cu pirogalol brun-portocaliu, cu sulfat de fier repede portocaliu și cu tinctură de Guaiacum verde-albăstrui.[8]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

În mod general ciuperca de bălegar poate fi doar confundată cu alte specii Agaricus, cu cele care îngălbenesc și au miros de anason sau de alune ca de exemplu Agaricus abruptibulbus; [9] Agaricus arvensis sau Agaricus macrosporus.[10] Dar și confundarea cu alte specii albuie ale acestui gen sunt posibile, ca de exemplu cu Agaricus bitorquis,[11] sau Agaricus xanthodermus, mai departe cu Amanita Eliae,[12] Calocybe gambosa[13] ori Volvariella speciosa sin. Volvariella gloiocephala.[14] Aceste specii sunt inofensive, cu excepția otrăvitorului Agaricus xanthodermus, cărui carne de bază este colorată mereu galben, mirosind a iod, fenol sau cerneală.[15]

Altfel se ivește situația, dacă un începător ar confunda soiul cu specii letale cum sunt Amanita phalloides sau Amanita verna. Amanita virosa crește numai în pădure. În plus, amanitele au volvă cu bulb, sunt de miros diferit și nu au lamele roze care se colorează la maturitate maroniu până negru. Inocybe erubescens este în tinerețe alb, schimbă însă repede culoarea și se pătează cărămiziu la tăiere, apăsare sau rupere.

Specii otrăvitoare de confundat[modificare | modificare sursă]

Specii comestibile de confundat[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Ciulama de bălegari cu Gălușcă de chifle
A. campestris bătrâni
Psalliota campestris, Poșta Română 1958

Ciupercile de bălegar se pot consuma fierte, oprite, prăjite, crude sau uscate, fiind deosebit de gustoase. Ele pot fi pregătite ca ciulama, de asemenea împreună cu alți bureți sau adăugate la un sos de carne.[16] Gustoase sunt de asemenea cu jumări de ou, prăjite în unt cu verdețuri, la grătar, ca umplutură pentru plăcinte de foaie sau preparate în mod ardelean (seu de porc, ceapă, ciuperci tăiate, morcov, păstârnac, boia ardei, smântână).[17]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gruppo micologico C. Vittadini
  2. ^ Șampinion” la DEX online Accesat pe 30 octombrie 2015
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 160-161, ISBN 3-405-11774-7
  4. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 121-122, 124, ISBN 3-426-00312-0
  5. ^ Carolus Linnaeus: „Species Plantarum”, vol. 2, Editura Lars Salvius, Stockholm 1753, p. 1171-1172
  6. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 684, ISBN 88-85013-25-2
  7. ^ L.A. Parra: „Cuadernos de Trabajo de Flora Micolocica Iberica”, Editura Servicio technico de Publicaciones del Real Jardin Botanico, Madrid 2005, p. 57, ISBN 84-00-08316-4
  8. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 301, ISBN 3-85502-0450
  9. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 168-169, ISBN 3-405-11774-7
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 70-71, ISBN 3-405-12081-0
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 172-173, ISBN 3-405-11774-7
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 20-21, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 128-130
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-33, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 170-171, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 112-113, ISBN 3-453-40334-7
  17. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 54-55

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 88-93, ISBN 3-405-11774-7
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, ISBN 3-405-12081-0
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 452-453, ISBN 88-85013-25-2
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147
  • Meinhard Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze - Partea a.: „ Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”. Partea b: „Kleine Kryptogamenflora de Helmut Gams” Editura G. Fischer, Jena 1950

Legături externe[modificare | modificare sursă]