Cezar Lăzărescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cezar Lăzărescu
CezarLazarescu-OTP-1970.jpg
Date personale
Născut 3 octombrie 1923
București
Decedat 27 noiembrie 1986
București
Naționalitate  România
Cetățenie Flag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupație arhitect
arhitect-șef[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Clădiri semnificative Aeroportul Otopeni-București
Teatrului Național București
Biblioteca Națională

Cezar Lăzărescu (n. 3 octombrie 1923, București - d. 27 noiembrie 1986, București) a fost un arhitect român a cărui activitate profesională a combinat munca de arhitect cu cea de urbanist, două laturi pe care le considera indisociabile. Din primii ani după absolvirea facultății, în 1952, și până după cutremurul din 1977, a conceput și realizat un număr important de planuri și detalii de sistematizare în toată țara.

A știut să lucreze într-o atmosferă de muncă intensă dar și de veselie și destindere, adunînd în jurul său arhitecți, artiști si studenți. Îi plăcea să trăiască din plin momentul, pînă cînd aberațiile politice și implicit profesionale l-au minat și - spre sfîrșitul vieții - l-au făcut să se retragă într-o nemulțumire tăcută.

De-a lungul carierei sale, Lăzărescu a crezut și respectat cîteva principii de artizan: să construiască la un pret rezonabil, cît mai bine și la timp, să respecte dorințele si nevoile clientului, să lucreze în echipă folosind toată puterea creativă a acesteia, rămînînd responsabil de rezultat. A reușit, de cîte ori s-a putut, să inoveze și să acompanieze clienții spre proiecte novatoare pe plan estetic dar și realizabile în context.

Aceste principii i-au adus recunoaștere dar uneori și critici. A preferat să facă cît poate mai bine pentru profesiune decît să devină un disident, al cărui discurs ar fi fost mai marcant dar ale cărui realizări aproape niciodată.


Biografie[modificare | modificare sursă]

Tatăl său, Alexandru Lăzărescu era colonel de geniu militar. Se afla în mare parte a timpului în garnizoană, departe de București și de casă. De la el a păstrat o imagine de protector de la distanță și amintirile unor vacanțe exuberante. A dispărut în bătălia de la Cotul Donului, în 1943.

Mama sa, Sophia Lăzărescu Georgescu, casnică, era fiica unui muncitor tipograf care a devenit director-acționar de tipografie. Ea i-a transmis lui Lăzărescu voința muncii serioase și ambiția perfecțiunii. Tot ea i-a transmis gustul și tehnica desenului și a picturii. În tinerețe ea urmase o școală prestigioasă de artă.

1930 – 1956 : Anii de școală și primele realizări[modificare | modificare sursă]

După anii școlii primare, din cartier, unde cărțile de basme ilustrate pe care le-a creat i-au adus simpatia colegilor și a profesorilor, Lăzărescu urmează cursurile Liceului Gheorghe Lazăr, unul din cele mai renumite licee din București. Nivelul elevat al liceului, atmosfera stimulantă și activitățile artistice paralele programului care au loc la liceu îl antrenează cu pasiune. Rezultatele sale sunt remarcabile. Participă la toate expozițiile liceului din acea perioadă și expune în sala de expoziții a Ateneului Român în 1942, o expoziție personală într-o sală de renume.

Anii facultății sunt un amestec straniu de studii și de creație, de veselie, de glume și bucurii, dar și de drame, pe fundalul războiului, la început, și a perioadei postbelice apoi. Lăzărescu a trebuit să facă față, cu Sophia, nevoilor familiale. Ïn același timp, are un parcurs universitar remarcabil, și participă la multe acțiuni profesionale și sociale extrauniversitare.

Este prezent la începutul anilor cincizeci pe șantierele tineretului, în efortul colectiv de a ieși din ruinele războiului. Devine responsabilul unei echipe de tineri arhitecți chemați să realizeze locuințe pentru lucrătorii canalului Dunăre-Marea Neagră, în apropiere de Cernavodă, pe malul mării. Relizează, în continuare, stabilimente de băi și de sănătate și colonii de vacanță pentru copii între Eforie Nord și Sud, pe malul lacului Techirghiol și la Mangalia.

Arhitectura oficială a începutului anilor 50 este realismul socialist, arhitectura formală a acestei perioade pentru orice clădire publică sau de locuințe. Sunt construcții modeste cu decor clasicist, imagine pompoasă destinată să ateste nivelul elevat al vieții clasei muncitoare. Acest stil arhitectural, al cărui exemplu proeminent este Universitatea din Moscova și variantele sale (precum Casa Scânteii din București), este impus prin lege în fiecare țară aflată sub influența sovietică. Orice construcție socială sau de locuințe trebuie să se conformeze.

Restaurantul "Perla Mării" din Eforie nord
21 de hoteluri și 8 restaurante, comerțuri, baruri și cluburi la Mamaia

1957 - 1961 : Dezvoltarea litoralului românesc[modificare | modificare sursă]

Programul de concedii plătite pentru Sindicatele Muncitorilor[2] a condus la necesitatea urgentă de a crea, în câteva luni, un număr impresionant de paturi în hoteluri pe litoralul Mării Negre. Un politician local a cerut echipei condusă de Lăzărescu să construiască, înainte de începerea sezonului estival, un complex hotelier cu restaurante pentru sindicate în Eforie Nord.

Pus în fața unei ecuații aparent fără soluție (construirea în cîteva luni, cu un buget inadecvat, a mai mult de o mie de locuri de cazare), scăpat de sub controlul politic, deoarece lupta reală pentru putere se ducea la București, Lăzărescu și echipa sa ignoră regulile. Din elan tineresc și puțină inconștiență, relizează un ansamblu de cazare și restaurare modern, cu mari suprafețe vitrate, mai aproape de arhitectura americană a epocii decît de realismul socialist. Rezultă o anchetă juridică și perspectiva unei condamnări, ba chiar a închisorii.

Lăzărescu este convocat, împreună cu responsabilul politic pentru litoral, de către secretarul general al Partidului Muncitorilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, și - spre marea lui surprindere - acesta din urmă îl felicită și își exprimă satifacția pentru rezultat, pentru termenul scurt de execuție și respectarea bugetului. Gheorghiu-Dej îl numește la scurt timp pe Lăzărescu responsabilul planului de dezvoltare al litoralului românesc. Astfel s-a născut unul din ansamblurile arhitecturale cele mai marcante care a sunat clopotul arhitecturii realist socialiste în România.

Urmează o perioadă de muncă intensă, cu dezvoltarea părții de sud a litoralului, zona Eforie Nord, Techirghiol, Eforie Sud (care în acea perioadă se numea Vasile Roaită) și Mangalia. Majoritatea construcțiilor sînt pentru odihnă, dar și de sănătate, multe investiții fiind cu specific medical și balnear. Zona de nord a orașului Constanța, Mamaia, are un caracter eminamente de odihnă și recreere. Zonele dezvoltate au, atunci când acestea există, drumuri, rețele de canalizare și de distribuție de energie de scară redusă și foarte rudimentare. Totul trebuie reluat de la zero.

Vila “Lac 2” la București Floreasca
Hotelul Europa la Eforie nord

Echipa pe care o conduce e formată din tineri arhitecți talentați care s-au afirmat în mod individual ulterior, precum A. Borgovan, V. Ghiorghiu, G. Cristea, D. Ghiorghiu, A. Coveianu, L. Popovici, T. Adam, V. Petrea, Stopler și mulți alții. Amploarea proiectului și viziunea asupra arhitecturii moderne, larg împărtășită în cadrul echipei, au sudat-o și au condus la creații remarcabile. Puritatea formei și fluiditatea de expresie arhitecturală păstrează chiar și astăzi caracterul modern, minimalist aproape, al majorității construcțiilor (restaurantul "Perla Mării"[3], coloniile de copii din Eforie între nord și sud, barul-cazino Melody, Vila Marina la Mamaia și altele). Soluțiile tehnice sunt îndrăznețe, pe măsura revoluției estetice: Mamaia este construită pe o fâșie de nisip între lac și mare, cu o altimetrie foarte mică, ceea ce a necesitat crearea unui sistem de salubritate inovator.

1961-1965 : Vile de lux[modificare | modificare sursă]

Trei vile prezidențiale la Eforie nord

În paralel cu dezvoltarea litoralului românesc, Lăzărescu și echipa sa sunt solicitați pentru construirea de vile speciale pentru demnitari străini în vizită în România și pentru demnitari ai guvernului, în Eforie Nord și Mamaia pentru început, apoi la București și în restul țării. Vilele sunt realizări de lux, cu multe contribuții importante ale unor companii franceze, cum ar fi Perrier-Rolin și Zilli, sau italiene, cum ar fi Barovier & Toso din Murano. Aceste proiecte au fost, împreună cu Aeroportul Otopeni-București, unele din rarele ocazii de colaborare cu soția sa, Ileana Lăzărescu, de asemenea arhitect, în decorație interioară.

Lăzărescu împreună cu soția sa Ileana

În multe realizări din București (vilele ‘’Lac 1’’ și ‘’Lac 2’’ de exemplu) se simte influența americană a arhitecților Richard Neutra sau Mies van der Rohe, diametral opusă realismului socialist care a reprezentat dominația sovietică. Dar există, de asemenea, o manifestare a influenței arhitecturii românești, a mânăstirilor din nordul țării (vila de la Snagov) sau a construcțiilor din zone muntoase elvețiene (vila din Timișul de Sus).

Număr de demnitari politici îi cer construirea de vile pe care Lăzărescu le relizează cu entuziasm, cu excepția uneia pe care a refuzat-o ferm datorită unui sentiment de incompatibilitate estetică cu clienții, cea a lui Nicolae și Elena Ceaușescu.

Gheorghiu-Dej îl considera ca parte din familie. La remarcile altor demnitari cu privire la faptul că responsabilitățile lui Lăzărescu sînt incompatibile cu faptul că el nu este membru al Partidului Comunist (un lucru din punct de vedere legal imposibil la acel moment), el răspundea: "lăsați-l să-și vadă de treabă, în cazul în care dorește, va face politică mai tîrziu." Lăzărescu nu și-a dorit-o niciodată.

1965 - 1977 : Începutul perioadei Ceaușescu și realizări semnificative[modificare | modificare sursă]

Gheorghiu-Dej a murit în primăvara anului 1965, lovit de un cancer fulgurant. În acel moment Lăzărescu se afla în Franța pentru comenzi de materiale. El ia cunoștință de preluarea puterii de către Ceaușescu și, în ciuda sfatului multor prieteni de acolo, se întoarce la București. Este considerat un inamic al poporului pentru că a cheltuit banii țării pe construcții de lux și apare perspectiva unui nou proces. Lăzărescu este pus pe lista neagră, ca alte persoane apropiate lui Gheorghiu-Dej. Ceaușescu nu a digerat încă refuzul pentru vilă.

În 1968 Lăzărescu este chemat să participe la un concurs pentru Aeroportul Otopeni-București, primele propuneri ale arhitecților concurenți nesatisfăcînd exigențele lui Ceaușescu. Una din variantele lui Lăzărescu a câștigă faza doua a concursului și urmează construcția aeroportului.

Sala de conferințe "Omnia"
Sediu administrativ și politic la Pitești

Ulterior, el a construit un număr mare de clădiri reprezentative în tară (Palatul Sporturilor din București, Sala de conferințe a sediului Partidului Comunist, ambasada Chinei la București, sala culturală a ambasadei Franței și multe altele), precum și ambasada română la Beijing și Parlamentul Republicii Sudan la Khartoum. Lăzărescu a fost numit rector al Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" și un an mai târziu președinte al Uniunii Arhitecților din România.

Parlamentul Sudanului la Khartoum

Lucrările încredințate sunt importante, dar refuzul a fost înțeles, clădirile private a lui Ceaușescu sunt încredințate altor arhitecți. Relația cu cuplul Ceaușescu rămîne oficială, combinând respectul lor pentru profesionalismul lui Lăzărescu și respectul acestuia pentru clienții săi.

1977 - 1982 : Restructurarea Bucureștiului și modificarea Teatrului Național[modificare | modificare sursă]

Relațiile lui Lăzărescu cu Ceaușescu încep să se deterioreaze după cutremurul din 1977. Daunele cutremurului au creat oportunitatea pentru Ceaușescu de a-și dezvolta vocația de ctitor, pe un fond intens de paranoia.

Ceaușescu a regăsit studiile de urbanism pentru modernizarea Bucureștiului făcute la cererea regelui Carol II în jurul anilor 1940. Și le însușeste și pornește un program de restructurare a orașului de tip Haussmannian, cu un nou centru de greutate a orașului în zona dealului Mitropoliei. Tema concursului prevede locuințe, o operă, muzee, un hotel, construcții guvernamentale, și sediul politic și administrativ al țării. Studiile sunt realizate de mai multe echipe de arhitecți. Ceaușescu cere lui Lăzărescu un program pentru Sediul Partidului, al Organizațiilor de Tineret și Sindicale, și al Guvernului, pe baza organigramelor și a clădirilor existente.

Ceaușescu cere în permanență faze noi de studii si variante, reduce clădirile sociale și culturale pentru a păstra la sfîrșit numai centrul politic, o construcție ministerială si locuințe. Fazele concursului restrîng numărul de participanți dar proiectele continuă să reflecte programul, cu excepția proiectului "echipei de tineret" condusă de arhitecta Anca Petrescu, care propune o construcție de formă piramidală, asemănătoare conturului lui Mont Saint-Michel în Franța, fără un program bine definit. Ceaușescu cere participanților să ia exemplu și să aducă variante supradimensionate.

Lăzărescu și echipa sa, precum și echipa lui Cornel Dumitrescu continuă să prezinte propuneri reduse (sub pretextul de a nu ști cum să proiecteze o clădire fără conținut, doar pentru imagine) și sunt eliminați din concurs.

Lăzărescu este numit responsabil al proiectului de modificarea a clădirii Teatrului Național, proiectat pe timpul lui Gheorghiu-Dej de o echipă sub conducerea arhitectului Horia Maicu. Clădirea Teatrului îl irita pe Ceaușescu atît prin faptul că amintea de bisericile din nordul țării (biserica Arbore) dar mai ales prin faptul că fusese constrîns să construiască, la începutul “domniei”, un edificiu decis de predecesorul lui, Gheorghiu-Dej.

Pentru Lăzărescu numirea ca proiectant a transformărilor a fost o pedeapsă pentru că a îndrăznit să nu se supună cererii de supralicitare pentru edificiul central. Ceaușescu este conștient de situația care se va crea între arhitecții implicați[4]. Spre mijlocul operațiunii Lăzărescu nu a mai fost chemat la vizitele lui Ceaușescu, modificările fiind transmise de către consilieri. Aceasta a fost, de asemenea, perioada în care cercul de consilieri și șefi de cabinet au înconjurat cuplul prezidențial, denaturând informația spre și de la ei și ducînd la executarea lor în 1989.

1982 - 1986 : Construcția Bibliotecii Naționale (neterminată)[modificare | modificare sursă]

În 1985, Lăzărescu a fost numit responsabil de proiectul Bibliotecii Naționale[5], neterminat la moartea sa după o lună de comă, pe 27 noiembrie 1986.


Lista de lucrări[modificare | modificare sursă]

Urbanism[modificare | modificare sursă]

  • Planul de sistematizare al orașului Cernavodă -1952
  • Planul de sistematizare al orașului Poarta Alba -1952
  • Planul de sistematizare al orașului Năvodari - 1952
  • Planul de sistematizare al orașului Constanța - 1954
  • Planul de sistematizare și amenajare a litoralului Mării Negre - 1957
  • Planul de sistematizare al orașului Vasile Roaită (Eforie Sud) - 1958
  • Planul de sistematizare al orașului Eforie Nord - 1958
  • Planul de sistematizare al orașului Pitești - 1967
  • Detaliu de sistematizare a campusului Institutului de Fizică Atomică la Măgurele - 1969
  • Planul de sistematizare al orașului Zimnicea - 1977

Arhitectură[modificare | modificare sursă]

  • Pavilionul administrativ al Combinatului Siderurgic Hunedoara - 1949
  • Dezvoltare rezidențială pentru muncitori nefamiliști la Hunedoara - 1949
  • Colegiul Tehnic cu 24 de clase și ateliere, Hunedoara - 1950
  • 4 blocuri de locuințe pentru fabrica Electroputere de la Craiova - 1951
  • Dezvoltarea sediul Consiliului de Stat al Planificării - 1951
  • Blocuri de locuințe Medgidia, 86 apartamente - 1951
  • Amenajarea interioară și extinderea sediului Casei Compozitorilor București - 1951
  • Blocuri de locuințe cu 140 apartamente la Medgidia - 1952
  • Colonii muncitorești pentru mineri, Baia Mare - 1952
  • Pavilionul Central al Clubului Sportiv Dinamo București - 1954
  • Clădiri pentru Armată, Dobrogea - 1955
  • Clădiri pentru Ministerul de Interne - 1956
  • Complex de clădiri de balneoterapie, Eforie Sud - 1957
  • Amenajarea falezei (restaurant, terase și anexe), Eforie Nord - 1957
  • Hotel de 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
  • 8 vile ministeriale, Eforie Sud - 1957
  • Dezvoltarea hotelului "Albatros" și construcția restaurantului anexă[6], Mamaia -1957
  • Tabără de vară pentru 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
  • 3 vile la Mangalia - 1958
  • Tabără de vară pentru 600 de locuri Eforie Sud - 1958
  • Bar și restaurant pe malul mării, Eforie Nord - 1958
  • 9 vile guvernamentale, Eforie Nord - 1958
  • Hoteluri și restaurante pentru 1600 de locuri Eforie Nord - 1958
  • Hoteluri pentru 1200 locuri, restaurante și comerțuri, Mangalia - 1958
  • Trei vile prezidențiale Eforie Nord - 1958
  • 3 case de odihnă medicalizate, 600 de locuri, restaurant și club, Mangalia - 1959
  • Hoteluri, magazine, cinematografe și restaurante pentru 2000 de locuri, Eforie Nord - 1959
  • Clădiri balneare, Lacul Techirghiol - 1959
  • Sanatoriu și clinică de 500 de locuri[7], Mangalia - 1959
  • Tabară de vară, restaurant și dotări sociale, Mamaia - 1959
  • Sediul Consiliului Popular al orașului Mangalia - 1959
  • Sanatoriul pentru copii tuberculoși, 600 de locuri, Mangalia - 1959
  • 21 hoteluri și 8 restaurante, magazine, baruri și cluburi, 10000 locuri, Mamaia - 1960
  • Residență pentru personalul administrativ, Eforie Nord - 1960
  • Bloc pentru personalul administrativ al centrului de odihnă cu cazare 300 locuri, Eforie Nord - 1961
  • Vila prezidențială pentru demnitari străini de la București Floreasca ‘’Lac 1’’ - 1962
  • 5 vile guvernamentale cu cinematografe și piscine, București - 1963
  • Vila prezidențială cu piscină și cinematograf în București Floreasca ‘’Lac 2’’ - 1964
  • Vila prezidențială cu cinema la Timișu de Jos, Brașov - 1964
  • Vila prezidențială pentru demnitari de afaceri externe la Snagov - 1965
  • Reședința pentru oficialii partidului la Snagov - 1965
  • Hotel de 50 de locuri pentru demnitari de partid la Snagov - 1965
  • Vila guvernamentală la Craiova - 1965
  • Hotel "Europa", Eforie Nord - 1966
  • Vila prezidențială "Marina" din Mamaia - 1966
  • Cameră de primire și protocol Mangalia Nord - 1967
  • OMNIA Sala de conferințe[8] a Sediul Central al Partidului, București - 1967
  • Resedință 50 de locuri și restaurant, Pitești - 1969
  • Sediul administrativ și politic, Pitești - 1969
  • Sediul administrativ și politic Focșani - 1969
  • Tren guvernamental și decorarea interioară a 24 vagoane - 1969
  • Vapor guvernamental și decorarea interioară - 1969
  • Casa de Cultură - Sală de 800 de locuri în Pitești - 1970
  • Aeroportul Internațional „Henri_Coandă” București[9] - 1970
  • Centru Sportiv de 12000 de locuri București - 1970
  • Pavilion pentru Institutul de Fizică Atomică la Măgurele - 1970
  • Extindere pentru Facultatea Tehnică de Construcții - 1971
  • Palatul Sporturilor din București 8000 de locuri - 1974
  • Hotel la Predeal - 1974
  • Clădiri în Libia - 1975
  • Resedința prezidențială la Monrovia în Liberia -1976 (proiect)
  • Ambasada României la Beijing - China - 1977
  • Parlamentul din Sudan la Khartoum - 1977
  • Palatul Prezidențial din Khartoum - 1977 (proiect)
  • Ambasada Chinei la București - 1979
  • Centrul cultural al Ambasadei Franței la București - 1979
  • Turn de televiziune la București - 1980 (proiect)
  • Reactualizarea Teatrului Național din București - 1982
  • Biblioteca Națională din București -1984 (construcție neterminată)

Publicații[modificare | modificare sursă]

  • Manualul arhitectului vol. 1- Editura Tehnică București, 1954 (colaborare)
  • Proiectarea și construcția orașelor - Norme și principii – Editura Tehnică București, 1956
  • Problemele actuale ale hotelurilor din orașele țării noastre - Teză de Doctorat
  • Betonul aparent – Editura Tehnică București, 1969
  • Construcții hoteliere – Editura Tehnică București, 1971 (citește online)
  • Arhitectura construcțiilor turistice moderne din România – Editura Meridiane, 1972
  • Arhitectura românească în imagini – Editura Meridiane, 1973
  • Arhitectura contemporană din România – Editura Meridiane, 1973
  • Urbanismul în România – Editura Tehnică București, 1974
  • Arhitectura și viața orașelor - Editura Tehnică București, 1986 (citește online)
  • Conceptul de proiectare în învățămîntul de arhitectură – Institutul de Arhitectură, 1971
  • Cum să înțelegem arhitectura - Bruno Zevi - Traducere din limba italiană și comentarii, 1969

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ HCM nr. 281/1963 privind acordarea Premiului de Stat al Republicii Populare Romane pe anul 1962, lege5.ro, accesat 2016-12-31
  2. ^ Vezi articolul despre Partidul Comunist Român pentru detaii suplimentare.
  3. ^ Vezi situl INFOROM.
  4. ^ Un articol despre istoria Teatrului Național poate fi consultat online.
  5. ^ Lăzărescu a fost înlocuit de către arhitecta Anca Petrescu pentru construcția Casei Poporului din București. Vezi articolul din revista National Geographic, sau cartea Testimonies of the City de Richard Rodger și Johanna Herbert (editori) disponibilă online.
  6. ^ Vezi poze pe situl hotelului.
  7. ^ Vezi situl.
  8. ^ Ulterior redenumită "Sala Palatului", actualmente folosită ca sală de teatru.
  9. ^ Articol care descrie istoria aeroportului Henri Coandă de la Otopeni.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

  • Biografia lui Cezar Lăzărescu scrisă de către soția, Ileana Lăzărescu: Vise in piatră. In memoria profesorului doctor arhitect Cezar Lăzărescu, Editura Capitel, 2003, ISBN 973 85523 5 4.
  • Mamaia la 90° (partea a III-a - de la anii 1950 spre prezent), articol în ziarul Ziua de Constanța, 13.8.2012 citește online.
  • Radu-Alexandra Răuță: "Shifting meanings of modernism: parallels and contrasts between Karel Teige and Cezar Lăzărescu" în: The journal of architecture, Royal Institute of British Architects. - Bd. 14.2009, 1, S. 27-44.