Caloian

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Caloianul (în greacă kalos = „frumos” și Iani = „Ioan”), este o datină însoțită de cântec, care sărbătorea la origine mitul zeului naturii (simbol al vegetației care moare și învie). Oamenii bisericii, pentru a elimina zeul păgân, l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, astfel că data caloianului a fost fixată în proximitatea solstițiului de vară (24 iunie). Obiceiul este practicat de copii, într-o zi fixă (a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii) sau, mai târziu, în orice zi secetoasă[1]. Obiceiul are o terminologie populară bogată („Iene”, „Scaloian”, „Ududoi”, „Murmuliță de ploiță”, „Tatăl soarelui” etc.) și este cunoscut numai în sudul României, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei, unde seceta era mai frecventă[2].

Ritualul conservat de folclor[modificare | modificare sursă]

Caloianul este o păpușă sau sub forma unui idol, confecționat din lut sau alte materiale, împodobit cu flori și îngropat în cadrul unui ceremonial tradițional (bocire, pomană, masă etc.). Ca număr se pot face de la unul până la nouă exemplare. După trei zile „Caloianul” era dezgropat, adus în sat și bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie fetele se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face „ghizmanul” (o plăcintă) și alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi și pe ceilalți săteni, pentru a se ospăta din pomana caloianului. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier și cimpoi, făcându-se horă și joc, până seara târziu. Textul poetic este o invocație pentru ploaie și urare de belșug, se cântă pe o melopee cu ambitus redus, cu profil ascendent, în valori ritmice egale[1]:

 „Iene-Iene, Caloiene,
Ia cerului torțile
Și deschide porțile,
Și pornește ploile,
Curgă ca șuvoile,
Umple-se pâraiele
printre toate văile,
Umple-se fântănile,
Să răsară grânele,
Florile, verdețele,
Să crească fânațele
Să-s-adape vitele,
Fie multe pitele”.[3]

sau pe melodie de bocet local, cu formă liberă improvizată:

 „Iene, Caloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ți-am dat,
Apă multă și vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!”.[3]

Sensul mistic al ritualului[modificare | modificare sursă]

Caloianul coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolțirea și creșterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiții normale de precipitații naturale. Apa care este simbolul vieții, este invocată pentru a obține fertilizarea pământului și fecunditatea animalelor, cu scopul obținerii belșugului pentru țărani.

Origini[modificare | modificare sursă]

La origine caloianul a fost un ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior un ritual al aducerii/alungării ploilor. Obiceiul caloianului este o reminescență din mitologia romană, ca și Paparudele. Romanii obișnuiau să-l invoce pe Jupiter pluvius în sărbătorile robigale[3]. Obiceiul a fost foarte răspândit până pe la mijloculul secolului al XX-lea.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997, ISBN: 973-577-065-2 pp. 37-38

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]