Șampinion văratic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Agaricus augustus
Prince (Agaricus augustus).jpg
Șampinionul văratic
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Homobasidiomycetidae
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Agaricus
Specie: A. augustus
Nume binomial
Agaricus augustus
Fr.
Sinonime

Psalliota augusta(Fr.) Quél.Agaricus augustus var. perrarus(Schulzer) Bon & Cappelli

Agaricus augustus precum variația sa Agaricus perrarus sin. Psalliota augusta sau Psalliota perrara, numit în popor șampinion văratic, este o specie saprofită de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Agaricus. Buretele apare în România, Basarabia și Bucovina de Nord pe sol bogat, humos, prin păduri de conifere, pe lângă pini, brazi și molizi, de asemenea în păduri mixte, atunci sub Pinales. Specia crește în primul rând solitară, câteodată și în grupuri mici de două la trei exemplare, de la câmpie până la munte, din (iunie) iulie până în septembrie (octombrie).[1][2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

St. Schulzer von Müggenburg

Genul Agaricus este de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic în diferență de exemplu cu genul Boletus (între 44 și 34 milioane de ani).[3]

Primul micolog care a descris șampinionul uriaș a fost Elias Magnus Fries în cartea sa din 1838 Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum ca Agaricus augustus,[4] nume folosit astăzi din nou. Denumirea a fost schimbată de Lucien Quélet în Psalliota augusta (1872). Apoi micologul german Stephan Schulzer von Müggenburg (1802-1892) i-a dat numele Agaricus perrarus în jurnalul Verhandlungen der Zoologisch-Botanischen Gesellschaft in Wien (Viena, 1880), iar Giacomo Bresadola a făcut o adaptare după taxonomia lui Quélet, descriindu-l ca Psalliota perrara în volumul I al lucrării sale Fungi tridentini novi vel nondum delineati et iconibus illustrati din anul 1881.[5] Același sus numitul Schulzer l-a descris pe Agaricus perrarus un an mai târziu ca variație a lui Agaricus Augustus, ce a fost sancționat în 1983 de micologii Marcel Bon și A. Cappelli.[6][7][8]

Cu toate că micologul italian Bruno Cetto, a insistat până la sfârșit că Agaricus perrarus ar fi un soi propriu, descriind diferențele în primul volum al lucrării sale Der große Pilzführer, el nu a putut să se impune.[1] Deasemenea Rose Marie și Sabine Maria Dähncke descriu ciuperca în marea lor operă 700 Pilze in Farbfotos ca specie independentă.[9] Totuși, în special micologi anglo-americani de astăzi nu fac nici un fel de diferență, pre când alții îl denumesc ca variație conform lui Schulzer, Bon și Capelli. În țările romane se ține denumirea Psalliota în loc de Agaricus.[10]

Ciuperca poartă mai multe taxonomie în plus care pot fi neglijate: Pratella augusta (Claude Casimir Gillet, 1878), Agaricus peronatus (Massee, 1892), Fungus augustus și Fungus peronatus (Otto Kuntze, 1898).[11]

Agaricus augustus
Agaricus perrarus
Agaricus augustus, spori, 1000x

Descriere[modificare | modificare sursă]

  • Pălăria: Ea are un diametru de 10-25 (35) cm și este amenajată central peste picior, fiind inițial convexă, semisferică, cu margine răsfrântă către interior care se aplatizează la maturitate. Cuticula uscată de colorit albicios-crem care odată cu vârsta tinde să se decoloreze în gălbui, este acoperită de niște solzi brun-maronii (A. perrarus: maro deschis până la maro-gălbui) dispuși concentric, devenind mai deși și închiși spre centrul pălăriei. Solzii sunt rămășițe ale vălului parțial. La atingere sau leziune buretele modifică culoarea după câtva timp în brun-maroniu (A. perrarus: galben).
  • Lamelele: Ele sunt dese dar fără a fi aglomerate, libere, subțiri și înalte, îngustându-se spre margine, inițial de culoare rozalie, schimbând coloritul la bătrânețe într-un violet-brun (A. perrarus: maro-purpuriu). Sporii sunt netezi și elipsoizi cu o dimensiune cuprinsă între 7-10 x 5-6,5 microni (A. perrarus: 8-10 x 4-5,5 microni). Culoarea lor este violet-maronie (A. perrarus: închis purpuriu).
  • Piciorul: El are o înălțime de 10-20 (35) cm, o lățime de 2-5 cm și este alb, aproape cilindric, ușor umflat, la maturitate găunos, cu baza un pic umflată, deseori înfipt adânc în pământ. El prezintă o manșetă bine dezvoltată, largă, albă, membranoasă, care se răsfrânge în jos peste picior. Deasupra, inelul este neted dedesubt către bază, gălbior și mătăsos-solzos.
  • Carnea: Ea este compactă, pe măsura avansării în vârstă moale, de culoare albă care se oxidează deseori în brun-maroniu (A. perrarus: se decolorează mereu gălbui). Buretele este de gust dulceag, având un miros ușor de anason, mai ales în stadiul de tinerețe, care se pierde în timpul preparării. [1][12]

Ciuperca reacționează chimic, colorându-se în gălbui în urma reacției cu hidroxid de potasiu pe suprafața pălăriei.[1] De asemenea are o reacție roșiatică la "Testul Schaeffer". Acesta a fost dezvoltat de micologul german Julius Schäffer (1882-1944) pentru a ajuta la identificarea speciilor Agaricus, folosind reacția anilinei și acidului azotic pe suprafața bureților.[13]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Aceasta ciupercă nu poate fi confundată în mod general din cauza mărimii și a celor alte atribute (culoarea lamelelor, mirosul și gustul). Simile, dar mai mici, cu alt miros precum înroșind la tăiat sunt Agaricus langei și Agaricus vaporarius care tot comestibile sunt.[14]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Agaricus augustus bătrân

Cu toate că această specie conține deseori o acumulare ridicată de metale grele, cum ar fi cadmiul și cuprul, ea este o ciupercă mult căutată și consumată, pentru că gustoasă și de calitate bună. Mirosul de anason dispare în timpul preparării. Ciuperca de câmp poate fi pregătită ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci sau adăugată la un sos de carne.[15] Gustos este de asemenea cu jumări de ou, prăjit în unt cu verdețuri, ca umplutura unei plăcinte de foaie sau în mod ardelean (seu de porc, ceapă, ciuperci tăiate, morcov, păstârnac, boia ardei, smântână).[16]

De asemenea, buretele poate fi panat și prăjit ca un șnițel. Atunci însă, un ușor miros de anason ar putea să rămână.

Doar organisme fructifere tinere sunt gustoase. Ciuperci bătrâne (vezi dreapta) pot provoca un disconfort gastric.

Acest burete este cultivat pe bălegar de cal compostat, dar domeniul de aplicare al acestor culturi este comercial scăzută.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 72-73, ISBN 3-405-12081-0
  2. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 130-131, ISBN 3-405-11568-2
  3. ^ Bryn Dentinger: „Molecular phylogenetics of porcini mushrooms (Boletus section Boletus)”, în: Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 57, nr. 3,‎ Londra 2010, p. 1276–1292
  4. ^ Elias Magnus Fries: „Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Upsala 1836-1838, p. 344
  5. ^ Index fungorum
  6. ^ H. Levanon (Ed.): „Israel Journal of Plant Sciences”, vol. 46, Editura Laser Pages Publishing, Ierusalim 1998, p. 323
  7. ^ Din "Tintling"
  8. ^ Din: Agraria
  9. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 302
  10. ^ Le naturaliste
  11. ^ Index fungorum
  12. ^ Fritz-Martin Engel, Fred Timber: „Pilze, kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest Verlag, 1969 München, p. 44-45
  13. ^ R. Kileci-Ksoll, C. Winklhoer, W. Steglich: „Synthesis of Schaefferals A and B, unusual phenylhydrazine derivatives from mushrooms of the genus Agaricus”, Editura Georg Thieme Verlag, Jurnalul Synthesis nr. 13, Stuttgart 2010, p. 2287–91
  14. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura ATVerlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 298-299
  15. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 112-113, ISBN 3-453-40334-7
  16. ^ Joachim Richter: „Dr. Oetker Pilz-Kochbuch”, Editura Ceres, Bielefeld 1983, p. 54-55

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze - Partea a.: „ Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”. Partea b: „Kleine Kryptogamenflora de Helmut Gams” Editura G. Fischer, Jena 1950

Legături externe[modificare | modificare sursă]