Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Partidul Naţional Român (numit şi Partida Naţională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele naţiunii române din Transilvania, în perioada dualismului. Până la conferinţa de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naţionale: PNR din Banat şi Ungaria şi PNR din Transilvania. Mai jos am reprodus programul adoptat cu acea ocazie, păstrând limbajul epocii.

Cuprins 1 Programa (Programul) 2 Activitatea după Unire 3 Preşedinţi 4 Note 5 Bibliografie

[modifică] Programa (Programul)

Programa partidei naţionale române din Ungaria şi Transilvania stătorită în conferinţa electorală din Sibiu la 12-14 mai 1881.

• Partida naţională va lucra pe teren legal pentru obţinerea următoarelor drepturi:

1. Încât priveşte Transilvania recâştigarea autonomiei sale.
2. Întroducerea prin lege a usului limbi române în toate ţinuturile locuite de români atât în administraţie cât şi în justiţie.
3. în ţinuturile locuite de români aplicarea de funcţionari români, iar dintre neromâni numai din aceia, care ştiu vorbi şi scrie româneşte şi care cunosc moravurile poporului român; şi delăturarea usului de astăzi de a se aplica ca funcţionari indivizi necunoscuţi şi necunoscători de popor.
4. Revizuirea legii despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor în favoarea acestora; loiala şi reala executare a tuturor legilor.
5. Eluptarea şi susţinerea autonomiei bisericilor şi şcolilor confesionale, ca unor chestiuni curat de naţionalitate. Prevederea din visteria statului a şcolilor române şi a altor institute de cultură naţională în proporţiune cu sacrificiile de sânge şi avere, ce le aduce naţionalitatea română pentru patrie; având de a se înlătura legile şi ordinaţiunile, care să fie contrare dezvoltări naţionale.
6. Crearea unei legi electorale pe baza sufragiului universal, sau cel puţin ca fiecare cetăţean, care e supus la dare directă să fie investit cu drept de alegere.
7. Fiindcă prosperarea statului e condiţionată de mulţumirea tuturor cetăţenilor săi, iar prin protejarea unei naţionalităţi şi suprimarea celorlalte se provoacă nemulţumire, se tulbură liniştea locuitorilor şi se nutreşte ura reciprocă: partida naţională va lupta contra tuturor tendinţelor de maghiarizare manifestate din partea organelor statului pe cale directă şi indirectă ca în contra unor fapte nepatriotice.
8. În chestiunile libertăţilor publice peste tot, precum şi a reformelor necesare în administraţia publică şi mai ales în situaţiunea economică-financiară, respectiv în privinţa sarcinilor publice, devenite nesuportabile, partida naţională va conlucra frăţeşte cu toţi aceia, care mai vâros vor ţine cont de interesele şi bunăstarea poporului peste tot.
9. Chestiunea dualismului nefiind astăzi la ordinea zilei, partida naţională îşi rezervă (dreptul) de a se pronunţa asupra ei la timpul său.

Momentul cel mai important din activitatea naţională a fost înaintarea în anul 1892 a "Memorandului" către împăratul Austro-Ungariei, Francisc Iosif. Ca urmare a acestui fapt întregul comitet executiv al PNR va fi pus sub acuzare de catre guvernul ungar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj în mai 1894, fiind pronunţate sentinţe privative de libertate. Din anul 1905 s-a trecut la activism, adică participare la procesul electoral. După moartea lui Ioan Raţiu în anul 1902 noii lideri ai PNR au fost: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Teodor Mihali etc. Împreună cu Partidul Social-Democrat din Transilvania şi Banat a organizat Adunarea Naţională din 1918 de la Alba Iulia, prin care Transilvania s-a unit cu România.

[modifică] Activitatea după Unire

După Unire, Partidul Naţional Român a început să se intituleze Partidul Naţional şi a adoptat ca program propriu Declaraţia de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Conferinţa partidului din 9 august 1919 a ales în funcţia de preşedinte pe Iuliu Maniu, în locul lui Gheorghe Pop de Băseşti, care încetase din viaţă la 23 februarie 1919.

Pe baza hotărârii Marii Adunări Naţionale din 1 decembrie 1918 s-a constituit Marele Sfat Naţional Român, din sânul căruia a fost ales Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce treburile Transilvaniei.

Partidul Naţional a reuşit să câştige alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Deşi a depus liste de candidaţi numai în Transilvania, partidul a obţinut nu mai puţin de 169 de mandate de parlamentar, ceea ce îl făcea cel mai important partid din România întregită^[1]. La 25 noiembrie, s-a încheiat un acord de colaborare între Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina şi Partidul Ţărănesc din Basarabia pentru constituirea unui bloc parlamentar.

Pe baza acestui acord, s-a format guvernul Blocului parlamentar, sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voievod, în care majoritatea posturilor erau deţinute de reprezentanţi ai Partidului Naţional^[2]. Guvernul a căzut însă în martie 1920 în urma eşecului proiectului de lege agrară prezentat regelui Ferdinand şi a încheierii unui acord între Ion I. C. Brătianu, liderul Partidului Naţional Liberal şi Alexandru Averescu, conducătorul Ligii Poporului, acesta din urmă fiind solicitat să formeze noul guvern.

La 24 aprilie 1920 a avut loc Congresul Partidului Naţional, care a adopta un nou program al partidului, care preconiza, printre altele: deplina libertate a alegerilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor democratice, descentralizarea administrativă, unificarea învăţământului, o legislaţie a muncii similară celei din ţările capitaliste dezvoltate, realizarea reformei agrare, dezvoltarea cooperaţie, egalitatea de tratament pentru capitaliştii străini în România etc.^[3].

La alegerile din 1920, Partidul Naţional nu a obţinut decât 27 de mandate în Adunarea Deputaţilor, Partidul Poporului reuşind să valorifice calitatea de partid de guvernare şi să obţină majoritatea, cu 206 mandate.

Partidul Naţional a intrat în octombrie-noiembrie 1921 în negocieri cu Partidul Naţional Liberal în vederea realizării unui acord de guvernare. Iuliu Maniu a respins ideea unui simplu acord de principiu şi a solicitat ca acordul să lămurească de la început toate problemele colaborării. Naţionalii şi liberalii nu au reuşit însă să ajungă la o înţelegere completă, datorită divergenţelor cu privire la împărţirea mandatelor de parlamentar.

În urma demisiei lui Take Ionescu din guvernul Averescu, acesta din urmă a depus mandatul guvernului la 13 decembrie 1921. După o încercare a lui Take Ionescu de a forma un nou guvern, funcţia de prim-ministru a fost preluată de Ion I. C. Brătianu, la 21 ianuarie 1922. Alegerile care au urmat, organizate între 1 şi 11 martie 1922 au dat câştig de cauză PNL. Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc au încheiat un cartel electoral prin care se angajau reciproc să susţină candidaţii cu cele mai mari şanse în circumscripţiile lor, câştigând 26, respectiv 40 de mandate.

În zilele de 19-20 noiembrie 1922 s-a hotărât fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Conservator-Democrat, moment odată cu care sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la Bucureşti.

În cursul anului 1923, Partidul Naţional a încheiat un prim acord de colaborare cu Partidul Ţărănesc, pe baza căruia cele mai mari partide din opoziţie de la acel moment constituiau Opoziţia Unită, în scopul de a forma un front comun de luptă împotriva guvernării liberale. Deşi în anul 1924 cele două partide au semnat un prim acord de fuziune, acesta nu a putut fi pus în executare.

În schimb, la 8 martie 1925, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi care mai avea ca figură proeminentă pe Constantin Argetoianu. Noul partid a adoptat numele şi programul Partidului Naţional; până la convocarea Congresului general, s-a convenit ca partidul să fie condus de doi preşedinţi, respectiv Maniu şi Iorga.

La începutului anului 1926, în contextul expirării mandatului de guvernare acordat partidului liberal, naţionalii, împreună cu ţărăniştii, se aşteptau să fie chemaţi la guvernare. Deşi tratativele între aceste partide pentru formarea unei liste comune de ministeriabili erau avansate, regele a preferat, în martie 1926, să încredinţeze răspunderea guvernării lui Alexandru Averescu, lucru care a declanşat un moment de criză în partid, care a fost părăsit de o parte din fruntaşii săi ardeleni – Vasile Goldiş, Ioan Lupaş şi Ioan Lapedatu, care au preferat să intre în guvernul Averescu.

În cele din urmă, noile tratative desfăşurate în perioada aprilie – septembrie 1926 au fost încununate cu succes, ajungându-se la semnarea unui nou acord de fuziune între Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Nici de data aceasta procesul de fuziune nu a fost lipsit de obstacole, Iorga şi Argetoianu anunţându-şi demisia din partid.

La 10 octombrie 1926 s-a desfăşurat la Bucureşti, în sala „Transilvania” congresul Partidului Naţional, care a aprobat fuziunea „cu aclamaţii”, constituindu-se astfel Partidul Naţional-Ţărănesc ^[4].

[modifică] Preşedinţi

• 1881-1882: Nicolae Popea,
• 1882-1883: Partenie Cosma,
• 1884-1888: George Bariţ,
• 1889-1890: Ioan Raţiu,
• 1890-1891: Vicenţiu Babeş,
• 1892-1902: Ioan Raţiu,
• 1902-1919: Gheorghe Pop de Băseşti,
• 1919-1926: Iuliu Maniu.

[modifică] Note

1. ^  Scurtu, p.12
2. ^  Scurtu, p.13
3. ^  Scurtu, p.14-15
4. ^  Scurtu, p.52

[modifică] Bibliografie

• Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947) – Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983