Ioan Gură de Aur

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Mozaic bizantin din sec. al XII-lea,
Hagia Sofia, Constantinopol

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Chrysostom (în greacă Ιωάννης ο Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

Viața[modificare | modificare sursă]

Sf. Ioan Gură de Aur, Constantinopol, începutul secolului al XI-lea; Steatit, reliefurile acoperite cu aur (înălțime: 9,2 cm, lățime: 6,2 cm). Păstrat la Muzeul Louvre din Paris, Departamentul Artelor Decorative, aripa Richelieu, etajul I, camera 1.

Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa. Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.

S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil în jurul anului 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În scurtă vreme, a fost făcut citet. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.

În 374, după moartea mamei sale Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.

În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență sublimitatea Tainei Preoției.

Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator. Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi.

În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini[1] și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat Arcadie.

Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele[2], de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.

Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să primească o plângere împotriva lui Teofil. Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei.
Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se desculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de aceea a fost destituit.

Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el. În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404.

După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică.

Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de către împăratul Teodosie II.

Învățătura[modificare | modificare sursă]

Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.

Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.

În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).

În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „ Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).

Adversus Judaeos[3][modificare | modificare sursă]

Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor.[4][5][6][7][8][9] Patrologii consideră aceste argumente nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate.[10] Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.[11]

Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387), Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și disprețuiască pe evrei[12] , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru „creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau regulile religioase iudaice [13] · [14]. Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.

Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan Gură de Aur. În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești[13]. În greaca medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești, preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți[15][16].

Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios[17], această opinie părând a juca pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de “limpieza de sangre” spaniolă și “legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui). Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur “anti-iudaism”, “ură religioasă contra evreilor” sau de-a dreptul “antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat[18], și asta n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit[19][20], oricât de apologetic ar fi el, căci a explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică[21] se face apelând la ideea că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”.[22]

Opera[modificare | modificare sursă]

De la nici un alt părinte bisericesc nu s-au păstrat atâtea opere, comentare predici și scrisori ca de la Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în exil.

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 18 volume în Ediția Migne și de asemenea este răspândită în aproximativ 2000 de manuscrise.

Patronaje[modificare | modificare sursă]

  • Sf. Ioan Gură de Aur este protectorul persoanelor care suferă de epilepsie și care îi adresează rugăciuni să mijlocească pe lângă Dumnezeu ajutor în însănătoșirea lor.
  • Sf. Ioan Gură de Aur este patron al celor care trebuie să se exprime în public (oratori, prezentatori, conferențiari, etc.).

Relații[modificare | modificare sursă]

Stevan Stojanović Mokranjac, Serghei Rahmaninov, Piotr Ilici Ceaikovski, și Arvo Pärt (Litany) între alții, au pus pe muzică Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur. Ivan Rebroff își începea toate recitalurile pe care le dădea în biserici printr-un cântec a cappella extras din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Elocvența sa, îndrăzneala sa în fața suveranilor și originalitatea numelui său au fost motive pentru care poetul Georges Brassens l-a evocat în cântecul „Mourir pour des idées ”.

În filmul Roșu și Negru, Julien Sorel (jucat de Gérard Philipe), seminarist, îl citează pe Sf. Ioan Gură de Aur.

Un cartier din orașul Lévis (Québec, Canada) poartă numele de Saint-Jean-Chrysostome. Acest cartier numără peste 21.000 de locuitori.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Este vorba de creștinii iudaizanți, adică acei creștini care urmau îndeaproape prescripțiile religiei mozaice.
  2. ^ Josniciile
  3. ^ Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți. Vd. Infra.
  4. ^ Saint John Chrysostom (c.347-407) Eight Homilies Against the Jews. „While in their writings Hilary and Eusebius introduced the pagan world to this strange version of Jewish history, Chrysostom expressed similar theories with much greater violence from his pulpit at Antioch. In eight sermons which he delivered in 387 he speaks with a bitterness and lack of restraint unusual even in that place and century (PG Vol 97). If it were not for the exegetical background which has already been shown, it would be impossible to explain, let alone excuse, his tone. Christianity was no longer in any danger. He himself had not, like Athanasius, ever known any persecution from the Jews, and the period of trial under Julian had been very short. Even had they been a menace in old times, the rich and powerful Jewish community of Antioch was now hemmed in, like every other, by numerous imperial edicts issued under Christian inspiration. Moreover, Chrysostom was a man whose character excited the admiration of his contemporaries. If he was hated by politicians for his unswerving firmness, he was loved by the multitudes, and his commentaries on the gospels are still read and studied in the Orthodox Church because of their deep spiritual beauty.

    Such was the man who in eight sermons covering more than a hundred pages of closely printed text, has left us the most complete monument of the public expression of the Christian attitude to the Jews in the century of the victory of the Church. In these discourses there is no sneer too mean, no gibe too bitter for him to fling at the Jewish people. No text is too remote to be able to be twisted to their confusion, no argument is too casuistical, no blasphemy too startling for him to employ; and, most astonishing of all, at the end he turns to the Christians, and in words full of sympathy and toleration he urges them not to be too hard on those who have erred in following Jewish practices or in visiting Jewish synagogues. Dealing with the Christians, no text which urges forgiveness is forgotten: dealing with the Jews only one verse of the New Testament is omitted: Father, forgive them, for they know not what they do'. ” Citat din James Parkes: The Conflict of the Church and the Synagogue: A Study in the Origins of Antisemitism, (New York: JPS, 1934).
  5. ^ John Chrysostom, Discourses against Judaizing Christians, translated by Paul W. Harkins. The Fathers of the Church; v. 68 (Washington: Catholic University of America Press, 1979)
  6. ^ Walter Laqueur, The Changing Face of Antisemitism: From Ancient Times To The Present Day, (Oxford University Press: 2006), p. 48. ISBN 0-19-530429-2. 48
  7. ^ Yohanan (Hans) Lewy, "John Chrysostom" in Encyclopaedia Judaica (CD-ROM Edition Version 1.0), Ed. Cecil Roth (Keter Publishing House: 1997). ISBN 965-07-0665-8.
  8. ^ Brustein, William I. (2003). Roots of Hate: Anti-Semitism in Europe before the Holocaust. Cambridge University Press. ISBN 0-521-77308-3, p. 52. Citat: „Thus begins the Christian conception of the collective responsibility of Jews for the death of Jesus - a conception that would gain momentum in the sermons and writings of the late fourth century Christian father John Chrysostom, bishop of Antioch. John held the Jews responsible for Christ's murder and added that they continue to rejoice in the death of the Christian Savior.”
  9. ^ Kaufmann Kohler, Louis Ginzberg, CHRYSOSTOMUS, JOANNES, JewishEncyclopedia.com. Citat: „He tries to convince his hearers that it is the duty of all Christians to hate the Jews (ib. vi. 7; ed. Migne, i. 854), and declares it a sin for Christians to treat them with respect.”
  10. ^ Wilken, Robert Louis. 1983. John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century. Berkeley: University of California Press. ISBN 978-0-520-04757-0 pages 124-126.Cited in CCL 2.0 at "John Chrysostom." New World Encyclopedia. 29 Aug 2008, 13:33 UTC. 25 Oct 2011, 03:48 <http://www.newworldencyclopedia.org/entry/John_Chrysostom?oldid=794415>.
  11. ^ Fonrobert, Charlotte. 2010. "Jewish Christians, Judaizers, and Anti-Judiasm." In Late Ancient Christianity, pp. 234-254. Minneapolis: Fortress Press.<http://books.google.com/books?id=uPC-fTBF1K8C>.
  12. ^ Although it is correct, as the author emphasizes, that Chrysostom's sermons against the Jews were directed at Judaizers, most of the preacher's hyperbole and invective was actually about the evils of the followers of Judaism and how Christians must hate, despise, and shun Jews. Therefore, as Wilken correctly points out in his epilogue, Chrysostom's violent rhetoric "has shaped all Christian thought about Judaism since his time; but that is no reason why it should be our own view" (p. 164). One might add that Chrysostom's Antiochene homilies against the Jews were often copied and widely circulated, and were influential in such diverse times and places as medieval Europe, the Byzantine empire, and Russia. It is hoped that the author will next give us a study of the Fortleben of this material. - JAMES E. SEAVER, University of Kansas, The American Historical Review, Vol. 89, No. 4 (Oct., 1984), pp. 1059-1060).
  13. ^ a b en : Wilken, John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, p.xv
  14. ^ « Ioan Chrysostom » în Encyclopedia Judaica
  15. ^ en : Ioan Chrysostom: Discourses Against Judaizing Christians ; vol. 68, In Fathers of the Church; traducere engleză de Paul W. Harkins; Washington, D.C; Catholic University of America Press; 1979
  16. ^ en : Site-ul Sf. Ioan Gură de Aur
  17. ^ en : Wilken, p. 124-126.
  18. ^ Yet, as Wilken recognizes, "there [was] more to the sermons on the Judaizers than rhetoric" (p. 125). Although Chrysostom's abusive and malicious anti-Jewish sentiment had an enormous influence on later Christian polemic against the Jews, the reality behind his rhetoric was the genuine attraction of Judaism and the positive response of Antiochene Christians to it. - Arthur J. Droge, University of Chicago, Review in The Journal of Religion, Vol. 67, No. 4 (Oct., 1987), pp. 541-542.
  19. ^ Given the popularity of these homilies among the writings of John Chrysostom, it is apparent that the sermons on the Jews have been a factor in forming Christian attitudes in times and places far removed from ancient Antioch - "John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, Robert L. Wilken, p.161-162 (Epilogue))
  20. ^ Second, although some may take it as such, the book is in no sense an apologia for Chrysostom's anti-Judaism. Rather, it is a balanced study of the socio-religious forces which disclose the wellsprings of his bitter polemic and as such it breaks new ground. - Thomas M. Finn The College of William and Mary, Review in The Catholic Historical Review, Vol. 71, No. 4 (Oct., 1985), pp. 588-589.
  21. ^ “Wilken`s reconstruction of the Antiochene scene is quite remarkable. We end up understanding Chrysostom`s background and the patterns of the rhetoric of late antiquity so well, that we almost forget the violence of his wording and the direct and indirect threat that it presented for Jews, hit first by theological discurs, soon afterwards by disenfranchizing laws and, from time to time, to blatantly violent attacks on their persons or property.” - “Barbarian Philosophy - The Religious Revolution Of Early Christianity”, Guy G. Stroumsa, Mohr Siebeck 199, Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen Testament, pp.142-143.
  22. ^ The 20th century biographer states that it is most unlikely that anyone hearing John preach, took his rhetorical charges literally, but goes on to say that this would not be the first text to be wrenched out of its temporal context by later generations. Indeed, Chrysostom himself made a habit of doing precisely this in his sermons. In the saint, the Spanish friars found an authority who spoke directily to their need. At an auto-da-fé in New Spain on 14 June 1699, Domingo de Soussa addressed an audience of Old Christian Spaniards, their mestizo offspring, and the newly christianized Indians. Quoting John Chrysostom, he added that, in worshiping the golden calf, “the Hebrew people opposed themselves to their zelous inquisitor, Moses.” He followed up this piece of biblical hermeneutics with this cry to the prisoners at the stake: “Go, then, in your arrogance, to the all-embracing voracity of the flames of hell”. (“Religion And The Authority Of The Past”, Edited by Tobin Siebers, University Of Michigan Press 1993, pp.94-95).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Allen, Pauline and Mayer, Wendy (2000). John Chrysostom. Routledge. ISBN 0-415-18252-2
  • Attwater, Donald (1960). St. John Chrysostom: Pastor and Preacher. London: Catholic Book Club.
  • Blamires, Harry (1996). The New Bloomsday Book: A Guide Through Ulysses. London: Routledge. ISBN 0-15-3858-.
  • Ioan M. Bota, Patrologia, Ediția a II-a, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2002, pp. 192-200 (ediția I, Cluj-Napoca, 1995).
  • Brändle, R., V. Jegher-Bucher, and Johannes Chrysostomus (1995). Acht Reden gegen Juden (Bibliothek der griechischen Literatur 41), Stuttgart: Hiersemann.
  • Brustein, William I. (2003). Roots of Hate: Anti-Semitism in Europe before the Holocaust. Cambridge University Press. ISBN 0-521-77308-3
  • Brändle,Rudolf : Johannes Chrysostomus. Bischof, Reformer, Märtyrer, Stuttgart 1999, ISBN 3-17-013780-8.
  • Carter, Robert (1962). "The Chronology of St. John Chrysostom's Early Life." Traditio 18:357–64.
  • Ioan G. Coman, Patrologie, București, 2001.
  • Dattrino, L., Patrologie: pracovní text, Praha, Katolická teologická fakulta UK 1994.
  • Dostálová, R., Byzantská vzdělanost, Praha, Vyšehrad 1990.
  • Dumortier, Jean (1951). "La valeur historique du dialogue de Palladius et la chronologie de saint Jean Chrysostome." Mélanges de science religieuse, 8, 51–56.
  • «Εκκλησιαστική Ιστορία» - Βλασίου Φειδά Εκδόσεις Διήγηση, Αθήνα, 2002.
  • Hartney, Aideen (2004). John Chrysostom and the Transformation of the City. London: Duckworth. ISBN 0-520-04757-5.
  • Joyce, James (1961). Ulysses. New York: The Modern Library.
  • Kelly, John Norman Davidson (1995). Golden Mouth: The Story of John Chrysostom-Ascetic, Preacher, Bishop. Ithica, New York: Cornell University Press. ISBN 0-8014-3189-1.
  • Laqueur, Walter (2006). The Changing Face of Antisemitism: From Ancient Times To The Present Day. Oxford University Press. ISBN 0-19-530429-2.
  • Liebeschuetz, J.H.W.G. (1990) Barbarians and Bishops: Army, Church and State in the Age of Arcadius and Chrysostom. Oxford: Clarendon Press. ISBN 0-19-814886-0.
  • Lewy, Yohanan [Hans] (1997). "John Chrysostom". Encyclopedia Judaica (CD-ROM Edition Version 1.0). Ed. Cecil Roth. Keter Publishing House. ISBN 965-07-0665-8.
  • Peter Klasvogt: Leben zur Verherrlichung Gottes - Botschaft des Johannes Chrysostomos. Ein Beitrag. zur Geschichte der Pastoral, Bonn 1992, ISBN 3-923946-22-8.
  • Claudia Tiersch: Johannes Chrysostomus in Konstantinopel (398 - 404). Weltsicht und Wirken eines Bischofs in der Hauptstadt des Oströmischen Reiches. Tübingen 2002. (Studien und Texte zu Antike und Christentum 6) ISBN 3-16-147369-8.
  • «Ο Άγιος Ιωάννης ο Χρυσόστομος» (Δίτομος) Στυλιανού Γ. Παππαδόπουλου Εκδόσεις Αποστολική Διακονία, Αθήνα, 1999/2006.
  • «Οι Εννέα Λόγοι Περι Μετανοίας» Φωτίου Ι. Μαλαίνου Εκδόσεις Αποστολική Διακονία, Αθήνα, 1998/2002.
  • Meeks, Wayne A., and Robert L. Wilken (1978). Jews and Christians in Antioch in the First Four Centuries of the Common Era (The Society of Biblical Literature, Number 13). Missoula: Scholars Press. ISBN 0-89130-229-8.
  • Palladius, Bishop of Aspuna. Palladius on the Life And Times of St. John Chrysostom, transl. and edited by Robert T. Meyer. New York: Newman Press, 1985. ISBN 0-8091-0358-3.
  • Parks, James (1969). Prelude to Dialogue. London.
  • Patristická čítanka I, Praha, 1983.
  • Pradels, W. (2002). "Lesbos Cod. Gr. 27 : The Tale of a Discovery", Zeitschrift für Antikes Christentum 6, pp. 81–89.
  • Pradels, W., R. Brändle, and M. Heimgartner (2001). "Das bisher vermisste Textstück in Johannes Chrysostomus, Adversus Judaeos, Oratio 2", Zeitschrift für Antikes Christentum 5, pp. 23–49.
  • Pradels, W., R. Brändle, and M. Heimgartner (2002). "The sequence and dating of the series of John Chrysostom's eight discourses Adversus Judaeos", Zeitschrift für Antikes Christentum 6, 90-116.
  • Schaff, Philip, and Henry Wace (eds.) (1890). Socrates, Sozomenus: Church Histories (A Select Library of Nicene and post-Nicene Fathers of the Christian Church, second series, vol. II). New York: The Christian Literature Company.
  • Šmelhaus, V., Řecká patrologie, Praha, Komenského fakulta 1972.
  • Špirko, J., Patrologia, Praha, Ladislav Kuncíř 1939.
  • Stark, Rodney (1997). The Rise of Christianity. How the Obscure, Marginal Jesus Movement Became the Dominant Religious Force in the Western World in a Few Centuries. Princeton University Press.
  • Stephan Verosta: Johannes Chrysostomus. Staatsphilosoph und Geschichtstheologe, Graz 1960.
  • Stephens, W.R.W. (1883). Saint John Chrysostom, His Life and Times. London: John Murray.
  • Stow, Kenneth (2006). Jewish Dogs, An Imagine and Its Interpreters: Continiuity in the Catholic-Jewish Encounter. Stanford: Stanford University Press. ISBN 0-8047-5281-8.
  • Wilken, Robert Louis (1983). John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century. Berkeley: University of California Press.
  • Willey, John H. (1906). Chrysostom: The Orator. Cincinnati: Jennings and Graham.
  • Woods, Thomas (2005). How the Catholic Church Built Western Civilization. Washington, D.C.: Regenery. ISBN 0-89526-038-7

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Ioan Gură de Aur - Omilii la statui, Vol I și II, traduse din limba greacă după textul din Patrologia Graeca, vol. 49, col. 15-222, tipărită în anul 1822 de către J.P. Migne - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ioan Gură de Aur