Emil Botta

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Emil Botta
Emil Botta.jpg
Născut(ă) 15 septembrie 1911(1911-09-15)
Adjud
Decedat(ă) 24 iulie 1977 (65 de ani)
București

Emil Botta (n. 15 septembrie 1911, Adjud - d. 24 iulie 1977, București) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București (1932). Ca actor Emil Botta a fost unul dintre cei mai originali.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acetei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur: cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în dingurătate desăvârșită ca un ouvrier cvasianonim la o construcție poetică de primă mărime.

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”[1] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[2] A primit titlul de Artist emerit (ante 1968).

Despre operele sale[modificare | modificare sursă]

Asumăndu-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond s.a desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoara întreaga ceremonie poetica a lui Emil Botta. Poetul își așază glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repausează estetic, abandonându-se febril unei neînfrăne trâiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Fr. Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

Filmografie[modificare | modificare sursă]

A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viața nu iartă, 1958, Erupția, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pași spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraților (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aș fi... Harap alb, 1965, Șah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1968, Premiera, 1976.

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.

Familie[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit o periadă de timp cu actrița Maria Mimi Botta.[3]

Opera (selectiv)[modificare | modificare sursă]

Versuri[modificare | modificare sursă]

  • Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
  • Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
  • Poezii, 1966
  • Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
  • Poeme, 1974
  • Un dor fără sațiu, 1976

Proză[modificare | modificare sursă]

  • Trântorul, 1938 (ediția a II-a, 1967)

Premii[modificare | modificare sursă]

  • Premiul Fundațiilor Regale (1937)
  • Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, publicat în Buletinul Oficial nr. 3 din 26 ianuarie 1953.
  2. ^ Decretul nr. 1017 din 6 noiembrie 1967 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind conferirea de ordine și medalii unor actori, regizori, pictori scenografi și tehnicieni de scenă, publicat în Buletinul Oficial nr. 96 din 7 noiembrie 1967.
  3. ^ http://www.revista22.ro/arcanele-luciditatii-ii-4835.html

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Doina Uricariu, Prefața la Emil Botta Le chevalier a l’escargot d’or /Cavalerul cu melc de aur, Editura Minerva, 1985
  • Doina Uricariu, Prefață, note, tabel bio-bibliografic și bibliografie selectivă la Emil Botta – interpretat de... Editura Eminescu, 1986.
  • Doina Uricariu, Ecorșeuri: Structuri și valori ale poeziei românești moderne, Editura Cartea Românească, 1990. Eseuri și studii despre literatura română interbelică, privită în contextul creației și mentalității europene.
  • Doina Uricariu: Apocrife despre Emil Botta, Editura Universalia, București, 2001, ISBN 973-99880-0-1

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Articole biografice