Alcedar, Șoldănești

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Alcedar
—  Comună  —
Intrarea în sat
Intrarea în sat
Alcedar se află în Moldova
{{{alt}}}
Alcedar
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 47°52′5.016″N 28°52′28.992″E / 47.86806000°N 28.87472000°E / 47.86806000; 28.8747200047°52′5.016″N 28°52′28.992″E / 47.86806000°N 28.87472000°E / 47.86806000; 28.87472000

Țară  Republica Moldova
Raion Șoldănești
Atestat 25 noiembrie 1616

Reședință Primaria
Localități componente Alcedar, Curătura, Odaia

Guvernare
 - Primar Șveț Victor (PLDM,02007)

Populație
 - Total 1.480 locuitori

Fus orar EET (UTC+2)
 - Ora de vară (DST) EEST (UTC+3)
Prefix telefonic (0-272) 56
Plăcuțele auto SD

Alcedar este o localitate-centru de comună în Raionul Șoldănești, Republica Moldova.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Satul Alcedar este o localitate putem spune chiar în vîrstă. De la întemeierea sa au trecut 390 ani. Însă moșia satului păstrează numeroase vestigii care dovedesc că așezările ei de aici au istorie mileniară, ele existînd chiar și pe timpurile de pînă la Hristos. În virtutea acestui fapt, satul Alcedar reprezintă un fenomen mai puțin obișnuit pentru localitățile din Republica Moldova. Aceasta deoarece că rădăcinile neamurilor care au întemeiat localitatea actuală coboară în vremuri mult mai îndepărtate decît data întemeierii satului.

Legenda[modificare | modificare sursă]

Floarea Alcea de culoare roză

În Republica Moldova din cele peste 3500 de sate, există o singură localitate cu denumirea de Alcedar. Conform dicționarelor toponimice, apariția denumirii satului nu este cunoscută. Însă legendele moștenite de la strămoșii acestui sat ne relatează 2 legende: apariția denumirii satului se trage de la un trib slav, care se numeau Ulici, și apariția acestei denumiri de la o floare numită Alcea.

Despre prima legendă putem spune că: a existat un trib care a fost strămutat de către conducătorul țării așezîndu-se cu traiul pe malul drept al rîului Nistru. Acest trib a locuit cîteva sute de ani pe acel teritoriu. Ei fiind permanent atacați și jefuiți de tătari, care locuiau pe cealaltă parte a rîului, cu toate că după spusele altora tătarii acolo nu au locuit. De asemenea inundați de revărsările Nistrului, au fost nevoiți să se mute cu traiul pe versantul rîului. Locuind un anumit timp, după care mutîndu-se din cauza condițiilor nefavorabile a teritoriului, pe pămînturile Alcedarului de astăzi. Conducătorul tribului pronunțînd cuvintele: Aici-dar, și deci s-au instalat cu traiul pe teritoriul propus de către mai marele lor.

Floarea Alcea violetă

În cea de-a doua legendă se vorbește la fel despre un trib care locuia pe malul rîului Nistru. Era un trib foarte mic, constituit de cîteva zeci de oameni. Această mînă de oameni era foarte războinică, se luptau cu diferiți locuitori de pe cealaltă parte a rîului. Erau nevoiți să se lupte căci puteau fi jefuiți.

Nistrul fiind cel mai mare rîu de pe teritoriul Republicii și din acele timpuri, avea un regim hidric bogat pe tot parcursul anului, iar în urma inundațiilor de primăvară și de toamnă inunda lunca și totodată și casele care se aflau în luncă. În urma inundațiilor respective rămîneau niște lagune umplute cu apă, iar pe lîngă aceste lagune creșteau niște flori destul de frumoase de culoarea cerului senin, pe care locuitorii le numeau Alce. Strămutîndu-se cu traiul din cauza inundațiilor frecvente ale Nistrului precum și jefuiți de dușmani, locuitorii se amplasează cu traiul pe un teritoriu de aproximativ 3 km de Nistru. Aici s-au și stabilit cu traiul, iar numele pe care îl vor purta mai multe secole în rînd provenea de la florile numite Alce – ulterior – Alcedar.

Primele așezări. Întemeierea satului[modificare | modificare sursă]

Pe parcursul sec. XX în perimetrul moșiei satului Alcedar s-au descoperit vestigii ale unor așezări omenești deosebit de vechi.

Arheologii care au efectuat săpături lîngă această vatră strămoșească au confirmat vechimea activității multiseculare pe aceste locuri. Aici s-au găsit monede bizantine din sec. VI-VII. Faptul este o mărturie a legăturilor economice cu țările civilizate ale lumii de atunci.

Istoricii sovietici moldoveni s-au grăbit să declare: Alcedarul e o așezare a slavilor, a vechilor ruși! Săpături au efectuat în 1950-1963 grupul arheologului G. B. Fiodorov și interesul lui a fost să demonstreze anume această ipoteză. E un fals, pentru că urmele acestor așezări duc spre perioada tracică din secolul VIII-VI î. Hr., la fel ca și cele 3 sate părăsite din sec. II-IV e.n., cele 9 așezări rusești cu cetățuie rotundă de refugiu în centru, stabilindu-se, că așezarea fusese întemeiată în sec. X de către niște triburi din valea rîului Nipru. Întăriturile cetății sunt alcătuite din valuri înalte și șanțuri adînci. În interiorul ei era săpată o fîntînă, iar lîngă val erau construite locuințele nobilimii, negustorilor, meseriașilor, Giuvaiergiilor. De partea cealaltă a valului, fără întărituri, se aflau bordeiele țăranilor, olarilor, și a altor mici meșteșugari. S-au găsit aici și urme a unor gropi de topire a fierului. În cronicile vremii aceste triburi sînt numite Ulici. Nedorind să se supună cnejilor din Kiev, Ulicii și-au părăsit baștina mutîndu-se în bazinele rîurilor Bug și Nistru. Cei care s-au mutat pe malul drept al Nistrului, au luat cu forța un sat al băștinașilor, instalîndu-se cu traiul pe vatra acestuia. Negăsind limbă comună cu băștinașii, ulicii au făcut această cetățuie de refugiu, unde se ascundeau în caz de atac al băștinașilor sau a migratorilor. Ulicii au locuit în așezarea de la Alcedar pînă în secolul XII, cînd au fost nevoiți să părăsească localitatea definitiv. Lîngă Alcedar s-au mai descoperit urme a două așezări din sec. XV – XVIII.

Satul e menționat la 7 iulie 1471, într-un document fals, dar, oricum, el demonstrează că localitatea exista încă pe atunci.

Radu Mihnea Voievod întărește la 25 noiembrie 1616 împărțeala făcută între Petrașcu Ciolpan, D. Ciolpan, Gheorghe Vîrnav și Corneliu. S-au păstrat 2 documente de la Vasile Voievod, domnul Moldovei, din 30 iulie 1645 și 9 iunie 1650 prin care se confirma stăpînirea lui Todorașcu Vartic asupra moșiei satului Alcedar, cumpărată cu 150 de galbeni. Din porunca lui Gheorghe Ghica Voievod, diacul Antohie Lută vine în Alcedarla rugămintea căpitanului Vasile Sava, a căpitanului Ion, feciorul Oprei, și a lui Vasile, feciorul Oprei, în ziua de 28 septembrie 1765 și întocmește o mărturie hotarnică care-i împacă și pe ceilalți răzeși. Alte documente, cares-au scris ulterior, au confirmat drepturile răzeșilor și legile lor nescrise: Moșia se folosea în devălmășie și se transmitea din tată în fiu, străinii nu erau admiși în stăpînirea ei.

Războaiele ruso-turce din sec. XVIII au lipsit oamenii de apărare, iar satul, ca și toată Țara Moldovei, era devastat cu strășnicie.

La 18 iunie 1774 satul Alcedar era pe jumătate părăsit, rămăseseră numai 14 gospodării țărănești și două familii de bejenari din Țara Leșească. Scutire de la bir s-a făcut numai pentru trei familii de mazili, două ale arnăuților și gospodăria preotului din sat. La sfîrșitul anului 1774 satul se golise și mai rău avea numai 10 case. Scutire de la bir s-a făcut numai pentru mazilii Iordache Sava și Vasile Oprea. Recensămîntul din 1803 din porunca domnitorului Alexandru Moruzi găsește în satul Alcedar numai 47 gospodării ale răzeșilor. La 10 martie 1805 acest voievod scrie ispravnicilor din Soroca să aleagă partea răzeșilor din Alcedar, moșia cărora era împresurată de Pietrache Catargiu, care stăpînea și la Șestaci, și la Cobîlea... Mai aproape de adevăr se pare că a fost totuși recensămîntul din 31 iulie 1835, cînd în Alcedar au fost înregistrate 103 familii de răzeși, 192 bărbați și 183 femei, clerul bisericii sf. Arh. Mihail – 26 bărbați și 26 femei, Precum și 14 familii de boiernași, mazili, ruptași – 34 bărbați și 24 femei. Prin casele lor se păstrau documente vechi despre drepturile și privilegiile lor primite de la domnia Moldovei. Boiernașul Grigorie Scurtu cu familia sa avea un document domnesc din 1793, boiernașul Grigore Oprea avea un document din 1799, mazilul Mihai Oprea avea un document din 1801, mazilul Enache Hăbășescu avea un document din 1798. Mai aveau documente domnești mazilii Stafi Vîrlan și Ion Herto.

Preot în sat era Teodor Lujanschi, dieci – Ioan Coadă și Nicolae Divdera. Dascăl era Nichita Pronițchi, de 50 de ani, care cu soția Teodosia de 46 de ani aveau 6 copii.

Printre cei mai bătrîni oameni din Alcedar în 1835 erau văduva Ecaterina Polban – 112 ani, Tudor Bacica – 99 ani, Teodor Roșca – 99 ani, Parascovia Balanuță - 95 ani, Elena Rusu – 85 ani.

Reforma țărănească din Rusia și regulamentul din 14 iulie 1868 aduc puține schimbări în viața sătenilor din Alcedar: răzeșii aveau pămîntul lor moștenit de la părinți – 490 de desetine pămînt arabil, 460 de desetine cu pădure. Cei fără pămînt, țărani mai săraci, au primit 144 de desetine din moșia boierului Adrianopulo, căruia îi mai rămăseseră pînă în 1884, la Mihuleni, 310 desetine de pămînt arabil și 315 desetine de păduri. Răzeșii mai aveau 6 mori de vînt și trei mori puse în funcțiune de cai. La 1 august 1888 cei care primise-ră „nadeluri” din moșia boierească și aveau de plătit așa numitul „vîcup”, au primit de la banca un credit de 273 rub. Pentru a-și răscumpăra nadelurile. Erau 53 de gospodării printre ei, Teodor Scurtu, Andrei Gamarț, Timofei Burlac, Ananie sărăcuță și alții.

În 1904 satul avea 577 de vite cornute mari și 3 mori de vînt; în 1910 cei 930 de locuitori stăpîneau 846 de desetine de pămînt propriu din moșia veche răzeșească și 114 de desetine, nadeluri din moșia boierească, care cîndva le aparțineau lor. Reforma agrară înfăptuită de instituția română „Casa noastră” mai întoarce răzeșilor 633 desetine de pămînt.

În februarie 1912 dezertează din armata țaristă Constantin Platon, născut la 21 mai 1890, sătenii ascunzîndu-l prin case. La 13 octombrie 1912 țăranul Victor Varzaliu, de 9 ani membru al judecătoriei din Rezina, a fost găsit mort pe drum spre casă.

Ocupația Basarabiei din 1940 găsește în Alcedar 1837 de locuitori, inclusiv 1653 de români basarabeni. Dar începe războiul, și în focul morții sunt mînați mulți alcedăreni, dintre care o mare parte nu se mai întorc la vatră fiind răpuși.

Apoi vin foametea și deportările....

În anii celui de-al doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Despre acea perioadă tragică în viața satului dispunem de mai multe mărturii. Cu durere în suflet vorbesc despre război alcedărenii în etate. Vorbesc despre acei care au fost ridicați și duși departe de baștină.

Una din cele mai grave crime săvîrșite de regimul sovietic pe teritoriul Basarabean a fost organizarea foametei din 1946-1947. Prin acest act de genocid, autoritățile comuniste au purtat mai multe scopuri, dar obiectivul principal era depopularea ținutului prin exterminarea elementului autohton. Ultimele cercetări științifice arată că în timpul foametei organizate în anii 1946-1947, în teritoriul dintre Nistru și Prut au decedat, din cauza inaniției, peste 200 000 oameni. Prin intermediul foametei, ocupanții sovietici au urmărit să lichideze instinctul de proprietar al țăranului. Săteanului i se insufla că este neputincios și că va muri de foame daca nu va renunța la averea sa pentru a intra în colhozul bolșevic.

Este cazul să precizăm că pe teritoriul R. Moldovei de la vest de Nistru au fost mai multe secete în ultimele două secole.

Oricum populația a fost întotdeauna gata să facă față calamităților naturii, găsind uneori soluții ieșite din comun, pentru a supraviețui. Există mai multe legende în legătură cu secetele din Moldova. În una din ele se povestește despre o secetă din vremea lui Ștefan cel Mare. Se spune că după atîtea războaie cu turcii și tătarii, în urma cărora Moldova a fost distrusă și pustiită, mai adusese și Dumnezeu o secetă cumplită. Oamenii se hrăneau cu diverse ierburi și rădăcini. Hambarele erau pustii. Cînd a venit primăvara, nu aveau semințe pentru a semăna, Ștefan Vodă, plin de înțelepciune, le-a spus: „Grijiți voi de altele, că D-zeu a avut grijă să pună la păstrare semințe.” Tot atunci domnitorul a dat ordin pîrcălabilor să are grabnic toate drumurile țării. Această poruncă a fost îndeplinită întocmai, deși lumea nu înțelegea. Mulți s-au gîndit că Ștefan Vodă și-a pierdut mințile. Apoi, peste puțin timp, toți au văzut că pe drumurile arate a răsărit grîul verde ca din semănătură. Ștefan cel Mare înțelesese cu mintea sa isteață că pe drumurile de țară au rămas destule semințe sănătoase din cele căzute pe acolo în vremea transportării. Așa a scăpat Ștefan Vodă moldovenii de nevoie, păstrînd semințele grîului și ale viitoarei roade... (Florian Cristescu, Povestea neamului nostru, Chișinău, 1992, p.253-254.)

Între anii 1946-1947 întradevăr a fost o vreme uscată. În unele zile temperatura aerului se ridica pînă la 35-37°C, iar la suprafața solului pînă la 65-67°C. De la începutul perioadei de vegetație a culturilor agricole, au căzut, în 1946-1947, numai 85-245 mm de precipitații. Față de anii obișnuiți, aceasta a constituit circa 105-285 mm, sau 30-85% din cantitatea obținută.

Totuși nu seceta și nici operațiile militare au provocat foametea groaznică. Mai multe studii și mărturii relevă că foametea a fost organizată de către autoritățile sovietice revenite în teritoriu la 1944.

Astfel, se știe că în acei ani țăranii au fost obligați să predea statului sovietic grîu, semințe de floarea-soarelui, fîn, carne, ouă, brînză, lînă, etc. Normele impuse de către regimul bolșevic erau următoarele: gospodăriile țărănești care stăpîneau pînă la 2 hectare trebuiau să livreze statului 90 kg de cereale, cele care dispuneau de 2-5 hectare-140 kg, cele care posedau 5-10 ha-190 kg, cele cu 10-15 ha-240 kg, iar peste 15 ha-290 kg. În același timp, gospodăriile țărănești erau obligate să dea statului bolșevic, la fiecare hectar: 10 kg semințe de floarea-soarelui, 10 kg de cartofi, 4 kg fîn, pînă la 10 kg carne, pînă la 10 kg lapte, 50 ouă, 250 gr. brînză de la fiecare oaie producătoare, cîte 250 gr lînă de la fiecare oaie și cîte 50 gr. de la fiecare capră. Totodată, statul sovietic achiziționa struguri, legume și fructe. La acestea se mai adaugă impozitul pe imobil. În cazul că gospodăria nu achita aceste prestații, capul familiei, iar uneori chiar întreaga familie, era pedepsită cu ani grei de închisoare. Una din măsurile prin care puterea sovietică a instaurat și frica generală în ținutul basarabean au fost deportările în masă. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost depăortați în Siberia 22 648 de basarabeni.

Opt ani mai tîrziu, iarăși noaptea – între 5 și 6 iunie 1949 – sovieticii au deportat 11293 de familii, peste 35000 de oameni nevinoveți.

Anii 1940 – 1941... Cu durere în suflet vorbesc despre acești ani alcedărenii în etate.

Vorbesc despre acei, care au fost ridicați și duși departe de baștină. Mai jos găsim lista celor înstrăinați:

  1. Balaban Avacum, represat împreună cu fiul său. Avram, din nefericire își găsește moartea în Siberia, iar feciorul reușește să fugă în România
  2. Bocșa Ștefan cu soția Luța. Demult nu mai sînt în viață, dar amintirea lor trăiește prin faptele lăsate nouă ca moștenire. Apa răcoritoare din fîntîna lui Bocșa, casa, care și azi mai e în centrul atenției sătenilor.
  3. Panigratii Călugăru și Ion Sîrbu, care la fel au murit pe pămînt străin. Ca amintire avem casa lui Sîrbu – actuala ambulatorie din Alcedar, în prezent reconstruită.
  4. Scurtu Teodor, Ion și Alexandra.
  5. Mijodie cu soția, profesoară, și doi copii. Ei au murit în Siberia, iar copiii reușesc să evadeze în România. Astăzi se mai păstrează casa dumnealor.
  6. Ion Pînzaru, Vasile Herța, Ștefan Zgureanu, Oxinte Oloeru, cu feciorul, care mai tîrziu fuge în România. În casa ridicată de el mulți ani a fost farmacia.
  7. Nu s-a mai întors acasă nici Afanassie Harghel, și casa sa a fost demolată – sediul Clubului vechi.
  8. Gheorghe Pînzaru, Călugăru Efim, Peru Mihail, represat de două ori.
  9. Al doilea val de represii a cuprins alte familii: Păru Mihail cu soția Vera și fiica Raisa (Lociutoare a satului Șipca, fostă profesoară de l. rusă).
  10. Oprea Efim cu soția și cu fiul Nelu.
  11. Vasile Beldiman cu familia.
  12. Sofia Stratulat cu două fetițe mici: Raisa și Serafima.
  13. etc.

Lista celor represați nu este completă: cîte vieți, totuși, a distrus regimul stalinist.

Doamne...
Ce durere au îndurat acei,
Rupți de vatra casei, de bunei,
De țărîna drumului, de cal și car,
De apa Nistrului, de Alcedar...
Doamne...
Ce durere mare au îndurat acei
Pomeniți străini și prefăcuți mișei...
Inimă...
Să-mi spui cum de-ai răbdat
Și desculță-n ger nu l-ai trădat!?
Inimă...
Să-mi spui cum l-ai purtat
Flămînd și gol, chinuit și-ngîndurat
Pe pămînt străin pe deportat...

Descrierea geografică[modificare | modificare sursă]

Poziția satului Alcedar pe hartă

Satul Alcedar este situat în nord-estul Republicii Moldova. Cele mai apropiate centre urbane sînt: orașul Șoldănești (12 km), orașul Rezina (35 km). La nord se află satul Poiana, la nord-est localitatea se mărginește cu satul Curătura și la sud - cu Mateuți. În partea de sud-vest se găsește satul Mihuleni, iar la vest de Alcedar este situat satul Șipca. Drumurile ce ies din sat duc spre centrele comerciale: Șoldănești, Rezina, Rîbnița. Acestea sînt asfaltate și sînt într-o stare relativ bună.

Satul propriu-zis este așezat într-o ravenă pe versanții căreia sînt localizate casele oamenilor. În interior, localitatea se împarte în mai multe mahăli, dar două sînt principale: cea de pe partea de est a pîrăului și cea de cealaltă parte de pîrău, din vest. Mahalaua din estul pîrăului cuprinde teritoriul de la pădure pînă jos, iar cea din vest - de la pîrău pînă sus, la drumul ce duce spre Poiana.

Alcedarul este înconjurat de mai multe dealuri, acestea fiind acoperite de imense masive forestire. Un deal care nu este acoperit cu copaci (în partea de vest), se numește dealul lui Capșa. Acest nume provine de la un boier care a locuit în sat, avînd în stăpînire un anumit teren de pe acel deal. Părăsind satul boierul se stabilește cu traiul în România (1940) dealul respectiv purtîndu-i numele.

În ceea ce privește solul de pe moșia satului, se poate spune ca acesta este în mare parte un cernoziom degradat. În partea de nord a satului predomină un sol lutos și parțial pietros, în regiunea numită Capșa solul este lutos, nisipos. Iar in partea de vest solurile sunt la fel cernoziomuri degradate. Mai adaug că printre altele nisipul de calitate, lutul și pietrișul, descoperite pe teritoriul localității au servit ca materiale de construcții pentru oameni. Sunt multe case construite din aceste materiale locale.

În pădurile din jurul satului cresc diverse specii de copaci: stejarul, frasinul, jugastrul, carpenul, ulmul, salcîmul, arțarul și altele. Este vorba de o rezervație peizajistică a cărei suprafață se întinde în jurul localității (nord-sud-est) și constituie aproximativ 80 ha. Mai există și cîteva fîșii forestiere, din care sătenii au tăiat, însă, mulți copaci din lipsă de combustibil necesar pentru încălzire. Faptul respectiv a provocat mici alunecări de teren la vest de sat.

În afară de rîul Nistru, mai există și un pîrăiaș, izvorul căruia se găsește în partea de sud a satului. După spusele sătenilor, în trecut, în locul acestui izvor, a existat un iaz, care se numea „Iazul lui Vladimir”. Rețeaua hidrografică a localității este săracă, aceasta împiedicînd practicarea agriculturii pe unele suprafețe. Țăranii sunt nevoiți să utilizeze irigația.

Moșia satului nu a fost ocolită de diferite calamități naturale: secetă, vînturi, furtuni, cutremure de pămînt. După ultimul cutremur puternic, cel din 4 martie 1977, au avut de suferit mai multe imobile din sat, inclusiv școala și unele case mai vechi.

În Alcedar predomină o climă temperată. Cu alte cuvinte, ca și în multe alte localități din Republica Moldova, satul benefeciază de o climă blîndă cu mult soare. Pe parcursul anului aici bat patru tipuri de vînturi principale. Vînturile vestice, produse de curentul atlanticului de nord aduc cca. 70-80 % de precipitații. În această zonă cad mai multe precipitații decît în partea sudică a republicii, media anuală fiind de aproximativ 500-600 mm. Iarna predomină crivățul. Menționăm și vîntul ce suflă dinspre sud. Temperatura medie în Ianuarie este de -4°C, iar în unele ierni coboară pînă la -22°C. În luna iulie, media este de +21°C, iar temperatura uneori ajunge pînă la +45°C (vara anului 2012).

Cultura[modificare | modificare sursă]

Satul Alcedar în prezent beneficiază de un gimnaziu dotat cu muzeu istoric, bibliotecă și sală de calculatoare, bibliotecă sătească, casă de cultură și grădiniță de copii.

Învățămîntul[modificare | modificare sursă]

Pînă la mijlocul secolului al XIX-lea în Basarabia a existat așa-numitul învățămînt bisericesc. Studiul de atunci consta în lectura textelor scrise în slavonă, studierea calendarului bisericesc, a sărbătorilor religioase, a vieții sfinților apostoli, a perceperilor morale, a anumitor reguli sociale, în învățarea rugăciunilor și a diverselor capitole din Biblie.

În a doua jumătate al anilor 70 ai secolului al XIX-lea în învățămînt se introduc anumite criterii didactice, se prevedea învățarea literelor și scrierea lor după modele, scrierea și citirea cifrelor. De asemenea să cunoască cele 4 operații aritmetice cu numere întregi, noțiuni de istorie și geografie.

În anii 80 ai secolului al XIX-lea în Basarabia se introduce sistemul „Școlilor de zemstvă” (ministeriale) în clasa I elevul studia scrisul, cititul alfabetului rus după abecedar, silabisirea și citirea cuvintelor elementare, scrierea și citirea numerelor pînă la 100. La orele de religie se învățau pe de rost rugăciuni. În clasele a II-a, a III-a și a IV-a programa prevedea scrierea, citirea, dictarea și copierea, rezolvarea problemelor de aritmetică, noțiuni de gramatică, operații aritmetice cu numere peste 1000. De asemenea se studiau geografia și istoria. Școala era întreținută pe contul sătenilor și al statului.

În anul 1862 pentru prima dată în Alcedar s-a deschis o școală parohială civilă. Au avut posibilitatea să învețe feciorii feților bisericești, printre care și feciorii lui Teodor Lujanschi: Ion, Mihail și Grigorie, care apoi au absolvit seminarul duhovnicesc din Chișinau. La fel și feciorul Pălămarului Nicolae Pranițchii. La 1 octombrie 1871 în casa învățătorului Nicov Ion Vasile a fost deschisă școala profesională norodnică. La 1 august 1879 învățătorul școlii mici din sat Feropont Lujanschi a fost trimis la învățătură la seminarul învățătoresc din Bairansc, primind bursă de la acest seminar. Aici la Alcedar în 1886 s-a născut Ion Stoianu, fiu de țăran, care în 1907 a intrat la Universitatea din Novorosiisk, absolvind facultatea de juridică.

În 1890 clădirea școlii profesionale s-a ruinat complet și învățarea copiilor era cu neputință.

În 1906 în școala obștească cu o singură clasă și cu 25 de locuri învățau 41 elevi cu un singur învățător. Numărul populației din sat era 1941 oameni. În 1908-1909 în școală rămăsese doar un singur elev, manuale nu erau. În 1909-1910 doar un singur elev a absolvit școala.

Pînă în 1940 în sat a existat școală primară.

Din 1953 pînă în 2011 - școală medie, iar din 2011, din cauza numărului mic de elevi, școala medie s-a transformat în gimnaziu.

Pe parcursul anilor școala și-a schimbat deseori sediul, în 1983 s-a construit clădirea actuală a școlii. În școală învățau mulți elevi din satele vecine, deoarece aici existau 11 clase și toți cei veniți erau asigurați cu cămin. Cîțiva ani la rînd au existat și clase liceale, însă în 2003 liceul se transformă din nou în școală medie din cauză lipsei de cadre didactice. În prezent școala are 3 etaje și este asigurată cu atelier tehnologic, sală de calculatoare, bibliotecă, ospătărie, cabinete bine amenajate la toate disciplinele, sală festivă și muzeu. În școală învață circa 200 de copii.

În 2006 a fost dată în exploatare cazangeria autonomă a școlii, construită prin realizarea unui proiect cu Fondul de Investiții Sociale din Moldova. În fiecare an se efectuează lucrări de reparații cu susținerea Primăriei locale și Asociației Părinților.

Casa de cultură, grădinița de copii și biserica[modificare | modificare sursă]

Satul Alcedar dispune și de o casă de cultură, care a fost construită în 1982. Ea are 2 etaje. La primul etaj sînt mai multe săli: sală de cinematograf, sală pentru concerte, discotecă. La etajul 2 se află biblioteca satului. Biblioteca este dotată cu o bogată culegere bibliografică, literatură artistică precum și științifică. Populația satului, precum și elevii școlii, împrumută foarte des cărțile de la bibliotecă.

De asemenea Alcedarul dispune și de o grădiniță de copii reorganizată în anul 1989 în clădirea fostei școli. În prezent grădinița activează în localul școlii, deoarece sediul vechi, a fost distrus din cauza unui incendiu întîmplat cu cîțiva ani în urmă.

Pînă în anul 1812, biserica din Basarabia a fost sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei. Către acel an pe teritoriul basarabean existau 749 biserici, ele fiind, în cea mai mare parte, de tipul groase și lungi. Parohul dispunea, de regulă, de două perechi de odăjdii din mătase și una din pînză dăscălească. Sfintele tacîmuri erau confecționate din cositor și staniu. Bisericile avea, practic, toate cărțile necesare, cum ar fi Liturghia, Evanghelia, Molebnicul, Triodionul, Antologhionul, Octoihul, Ceaslovul, Mineile.

Trecerea bisericilor basarabene de sub jurisdicția bisericească a Moldovei sub cea a Sfîntului Sinod din Peterburg s-a făcut cu încălcarea vădită a canoanelor. Astfel la 4 iunie 1813, prin decizia confirmată de împăratul Alexandru I, pe teritoriul basarabiei s-a format Eparhia Chișinăului și a Hotinului. Peste 7 ani, Eparhia a fost trecută, ca episcopie de clasa a II-a, între eparhiile rusești. Schimbările care au urmat: introducerea în calendar a sfinților rusești și a icoanei Măicii Domnului făcătoare de minuni, rusești. Unicul mitropolit de origine etnică romînească în întreaga perioadă de administrare rusească în Basarabia a fost Gavriil Bănulescu-Bodoni (1812-1821). Ceilalți au fost în majoritate ruși și au lucrat, respectiv, în direcția ruificării clerului și mirenilor din Basarabia. În 1872, episcopul Pavel Lebedev (1871-1882) a impus preoții să întocmească actele stării civile numai în rusește și nu în limba română, cum se făcea pînă atunci. Mai mult, episcopul Pavel a obligat clericii mănăstirești să-și învețe copiii lor limba rusă – acasă sau în școlile mănăstirești. Pe lîngă școli el a înființat clase preparatoare pentru studierea limbii ruse. În același scop, a înființat internate, unde copii erau izolați de mediul cultural romînesc. Clericii care nu se supuneau erau sancționați pe cale disciplinară, fiind mutați la parohie. Aceasta se întîmpla mai ales atunci cînd preoții nu reușeau să însușească limba rusă în termen de 2 ani. În pofida acestor și altor acțiuni, autoritățile țariste nu au obținut rezultate scontate. De cele mai multe ori clericii care absolviseră școlile rusești, intrînd în contact cu populația locală, începeau să oficieze în limba română. Acest fenomen se întîmpla chiar și cu preoții ruși, veniți din Rusia. Remarcă că în popor persista un sentiment de frică de a-și pierde limba. Respectiv școlile existente pe lîngă biserici au dat un procent nesemnificativ de știutori de carte. Majoritatea populației nu înțelegea limba rusă, de aceea cînd slujba se făcea în slavonă, moldovenii nu înțelegeau nimic. Ca urmare ei se duceau tot mai rar la biserică. Ultimul fapt forța clerul să facă slujbe în limba română.

Din momentul întemeierii satului, timp de cîțiva ani, Alcedarul nu a avut biserică. În ceia ce privește întemeierea primei biserici există mai multe versiuni. Astfel în anul 1812-1813 s-a stabilit, că în 1807, în Alcedar a fost construită o biserică din lemn, unsă cu lut și acoperită cu paie. În 1835 în sat locuiau 5 familii de țercovnici (25 bărbați și 26 femei), preot era Feropont Lujanschii. A fost construit hramul bisericii în 1875-1885 cu preotul Mihail. Biserica era construită din piatră și avea suprafața de 180 m2. De asemenea biserica a fost înregistrată la serviciul de stat pentru problemele cultelor cu numărul certificatului 563 în 1993 la 11 noiembrie. Pe o jumătate de oră în satul Alcedar a venit în ospeție episcopul Chișinăului pe nume Iacob. Putem spune că pentru locuitorii satului a fost un eveniment remarcabil.

Preoții bisericii din prezent s-au schimbat precum și dascălii. Cîțiva ani în urmă preot fusese Victor, de unde s-a schimbat cu Serafim, iar dascălul rămînînd tot Vladimir Bumbac.

Biserica din prezent este bine amenajată cu toate cele necesare. În perioada preotului Serafim la biserica din Alcedar a fost ridicată o răstignire, a fost reconstruit gardul bisericii cu o poartă nouă la intrare, se construiește și se amenajează o fîntînă.

Populația[modificare | modificare sursă]

Alcedarul este unul dintre puținele sate din Republica Moldova a cărui populație chiar în momentul înființării, poate fi stabilită cu exactitudine. În 1835, în Alcedar erau 53 de gospodării cu 7 mazili.

Unde mai tîrziu peste cîțiva ani se vede o sporire a numărului de case. Satul cuprindea 10 familii de mazili, 6 familii de ruptași, 5 familii de țercovnici, 98 familii de țărani.

Populația număra pe atunci 495 locuitori (255 bărbați și 240 femei). Sporirea se vede și în 1859, cînd satul număra 150 de case și 611 locuitori (303 bărbați și 308 femei).

În periada anilor 1848-1849 satul a înregistrat 6 ani nerodnici și puțin roditori. Locuitorii satului sînt nevoiți să împrumute de la stat, prin organele zemstvelor, produse alimentare. Pe măsură ce sporea populația creștea suprafața pămînturilor valorificate, care reprezentau imașuri nefolosite. Sectoarele răzeșilor se micșorau din cauza diviziunii între urmași, iar o mare parte din aceste pămînturi cădeau în posesia negustorilor, fiindcă o parte din răzeși, din lipsă de finanțe, le vindeau și plecau pe pămînturile boierești, mănăstirești sau ale satului, făcîndu-se vecini sau clăcași. În 1861 terenurile agricole au sporit cu mult față de 1817. Răzeșii și negustorul Șișmanov stăpînește 757 desetine de pămînt, păduri, iazuri. În 1865 stăpîneau deja 870 desetine de pămînt.

În anul 1870 numărul caselor și a populației s-a micșorat față de 1859. Satul avea numai97 de case cu o populație de numai 598 locuitori (327 bărbați și 271 femei). Ei aveau 158 cai, 247 vite mari cornute, 570 capre, oi. Bolile infecțioase au răpus multe vieți.

În 1871-1872 bîntuia holera. În 1872 s-au născut 23 de copii și decedaseră 17 oameni. De la 23 mai pănă la 15 octombrie 1873 s-au îmbolnăvit de ospă 32 de oameni, din ei 5 au murit, 27 s-au însănătoșit. La 01.01.1874 datoriile alcedărenilor alcătuiau 110 ruble. În 1875 are loc un recensămînt din care constatăm că în sat erau 127 case, 642 locuitori. Ei dispuneau de 183 de cai, 155 vite mari cornute, 950 oi și capre.

În 1976 a izbucnit difteria, ce a cuprins 12 familii, au murit 41 oameni și 66 s-au îmbolnăvit. După datele statistice din Orhei (zemstva județească) în 1886 din raionul Adrianopol stăpîneau la Alcedar și la Mihuleni 310 desetine de pămînt și 315 desetine de pădure.

Sătenii clăcași stăpîneau 800 desetine de pămînt, 6 mori de apă și una de cai.

La 1876 datoriile constituiau 760 ruble.

La 26.07.1894, ziarul „Бессарабский вестник” informează: „Roada este destul de bogată: grîul s-a strîns către 170-200 puduri de falce, orzul – 160-200 puduri, însă negustorii plătesc foarte puțin, pur și simplu prădau țăranii... ”

Țăranilor le era foarte greu să achite datoriile, la 1 august 1900 constituiau 660 ruble, prețurile produselor fiind de batjocură.

După recensămîntul din 1904 în Alcedar erau 105 case cu 920 de locuitori, care aveau 577 de vite mari cornute, mori de vînt.

În 1910 la moara lui Licinschi, pe lîngă cele două pietre, comisia județească din Orhei a descoperit că sînt instalate două valțuri.

La 4 noiembrie 1917 ziarul „Свободная Бессарабия” scrie că Alcedarului nu numai că au împărțit pămîntul moșieresc, dar și o parte din pămînturile răzășești.

De fapt aсelași ziar la 28 octombrie scria un anunț despre ocuparea pămînturilor moșierești de către conducătorii G. Grosu și G. Olaru, membrii comitetului de voloște.

După reforma lui Stolîpin din 1907 – 1910 o parte din țăranii satului Podoima și Podoimița, ce aveau sume mari de bani au cumpărat pămînturile și moara lui Licinschi, ridicînd pe aceste locuri un hutor care astăzi se numește Odaia.

În 1904 satul Alcedar este alcătuit din 105 case cu 920 locuitori, 577 vite mari cornute și 3 mori de vînt. Ianchel Faiber avusese o moară cu motor, pe care o vinde în Orhei și pleacă din sat în direcție necunoscută. În 1904 la răsăritul depărtat mergea războiul ruso-japonez. Pentru răniții și bolnavii de acolo alcedărenii plătesc 4 ruble 10 copeici. Impozitele îi apărau pe șăteni. Exemple convingătoare vin să ne confirme aceasta. În anul 1905 ziarul „Drug” scrie că, perceptorul județean, 9 ani tot poarta pe țăranul Victor Vărzarel pe drumul ce pleacă din Alcedar spre Rezina si din Rezina spre Alcedar.

Datele statistice ale direcției de zemstvă din Orhei din 1916 scrie ca „Nicolaie Stoianu vine cu rugămintea de a-l scuti de impozit pentru via ce o posedase, din cauza că o stîrpise încă în 1914.”

După datele statistice din 1925 Alcedarul numără 420 case cu o populație de 1150 de locuitori (500 barbați și 650 femei), aveau o moară de vînt, 4 cîrciume, o școală primară, agent și post de jandarm, primărie.

În 1933 Alcedarul era format din 1708 locuitori.

Agricultorii înstăriți pe atunci erau Gheorghe Balaban, Botnaru Gheorghe, și Vasile Fotescu, Marandici Gheorghe și cîrciumarii Garber, Ițîc, Rozemblium, Avrum.

La fel datele statistice spun că în 1932 în sat era o grupă comsomolistă în ilegalitate.

În 1940 Alcedarul este părăsit de trupele românești în rezultat este instaurată puterea sovietică. Viața părea că se întoarce, dar gospodarii satului nici nu visau la nenorocirile ce-i așteptau. Zile negre și rătăcite prin Siberia rece și înedepărtată.

Îi așteptau cerințele represiei...

Etnografia[modificare | modificare sursă]

Alimentarea[modificare | modificare sursă]

Pe parcursul mai multor secole moldovenii s-au ocupat tradițional cu creșterea vitelor și cultivarea pămîntului. Produsele obținute din aceste îndeletniciri au format baza alimentării locuitorilor de la sate. Particularitățile alimentației depindeau de gospodăria auxiliară, care asigura familia țărănească cu principalele produse. Prin urmare culturile cerealiere (grîul, secara, mălaiul, porumbul), leguminoasele (fasole, mazăre), cucurbitaceele (pepeni verzi, pepeni galbeni, dovleci), legumele (varză, ceapă, ridiche, usturoi, cartofi, ardei), fructele (prune, pere, mere, caise) și, bineînțeles carnea și produsele lactate erau componente ale mîncării. Totuși alimentația țăranilor depindea și de anotimp. În fiecare sezon erau bucate specifice. De exemplu, printre bucatele tradiționale, consumate primăvara erau: tocana de urzici, borșul verde, zeama din carne de miel, cașul ș.a. Vara și toamna țăranii se alimentau, în special, cu legume proaspete și produse lactate. Pentru iarnă și primăvară făceau rezerve de cartofi, morcovi, leguminoase, ceapă, diverse murături, brînză de oi, slănină. În perioada lucrărilor pămîntului, țăranii mîncau direct în cîmp, luînd cu sine la deal pîine, brînză, slănină, ceapă, carne și chiar mîncare caldă. Întorcîndu-se seara mîncau de asemenea bucate calde: mămăligă, borș, supă, diverse bucate din cartofi, carne, paste făinoase de casă (tocmagi), legume murate, lactate.

Caracterul alimentației era influențat și de interdicțiile religioase. Din această cauză țăranii consumau iarna și primăvara preponderent vegetale. Se respecta postul înaintea Сrăciunului și înaintea Sfintelor Paști.

La începutul secolului trecut cele mai răspîndite bucate la Alcedar erau: borș gros sau borș scăzut (borș des cu varză și crupe de porumb, cu untdelemn sau untură), serbușcă (din zer de oaie), fasole făcăluite, cartofi înăbușiți, varză scăzută (varză înăbușită cu carne), tocană de urzici, cartofi copți, mămăligă, mălai, nălăvancă și multe altele. La felul doi serveau: balabuște cu usturoi și învîrtită. Învîrtita se prepara cu brînză, varză sau bostan. Se mai cocea învîrtită cu ceapă, mărar, nucă cu zahăr, cartofi și diferite dulcețuri.

În ceea ce privește alimentația de astăzi, putem spune că această a evoluat într-o măsură foarte mică. Cele mai gustoase bucate se prepară cu ocazia diferitor sărbători: de Paști, Anul Nou, Hramul satului, Crăciun nunți, cumătrii și cu alte ocazii. Se pregătesc bucate tradiționale: răcituri, miel, găină umplută, sarmale, saralii, cartofi cu carne, precum și alte feluri, intrate în obicei odată cu trecerea anilor.

Coacerea pîinii[modificare | modificare sursă]

Pe parcursul mai multor secole pîinea era coaptă din mălai. Pe timpul lui Dimitrie Cantemir (înc. Sec. VIII) pîinea coaptă din mălai se consuma zilnic. Ea se cocea din făină de calitate joasă cu adaos de tărîțe, făină de porumb și orz, pireu de cartofi sau dovleac. Pentru ca aluatul să creasă se mai adaugă și botcală (drojdii), pregătită din resturi de aluat de la copturile precedente. O astfel de pîine era tare și grea. Pîinea din făină de grîu era considerată de țărani un lux și era pregătită și consumată numai cu ocazia anumitor sărbători. Din vremuri străvechi, pîinea se cocea de obicei sîmbăta. În acea zi gospodina nu se ducea în cîmp, rămînînd acasă pentru a coace pîine și a spăla rufele. Se credea că atunci cînd femeia coace pîine, ea nu trerbuie să fie supărată de nimeni, altfel pîinea ori nu dospește, ori nu se coace bine, ori nu va fi gustoasă. Gospodinele mai în vîrstă le spuneau fiicelor și nurorilor că pîinea nu trebuie grăbită, ci totul se face cu îngăduială și mare răbdare. Aluatul se pregătea într-un vas din lemn special, numit covată. Procesul de frămîntare a pîinii era destul de greu. Gospodinele spuneau, că pîinea trebuie frămîntată pînă „curge apă din streșină”, adică pînă asudă fruntea. După aceasta aluatul era „adunat” și lăsat să dospească și să se „odihnească”.

Lemnele din cuptor, puse și ele cu socoteală, ardeau negrăbit, potrivit. După un timp oarecare, cînd focul se potolea, gospodina verifica dacă partea de sus a cuptorului s-a înălbit. Înainte de a da pîinea în cuptor, femeia făcea semnul crucii deasupra cuptorului și deasupra fiecărei pîini. Ea ridicat de sus lopata atît de înaltă să crească pîinea. Înainte de a pune gurarul la cuptor, iar făcea semnul crucii la gura cuptorului. Fiecare gospodină cunoștea „puterea focului”, adică cît timp trebuie să se afle pîinea în cuptor pentru a se coace, astfel, încît să fie nici crudă, nici arsă. Scoasă din cuptor, pîinea era pusă pe un așternut de pînză de cînepă sau in și era învelită cu alta din același material. Dacă se întîmpla că o pîine era coaptă mai tare și se ardea ea nu era aruncată, dar se dădea la vite sau păsări.

Portul[modificare | modificare sursă]

Despre portul Alcedărenilor la 1940 vom menționa mai jos. Caracterizările de mai jos se sprijină, în principal, pe discuțiile făcute cu sătenii. În perioada sus-menționată portul era destul de simplu: femeile purtau fuste din pînză de cînepă, cămăși de bumbac, vopsite cu suc de struguri. Se încălțau cu opinci din piele de porc sau de vacă. Seara opincele erau puse la uscat. Bărbații, de asemenea, purtau cămăși de cînepă, hainele bune (confecționate de meșteri) erau cumpărate odată în viață (pînă la căsătorie) și se purtau numai de zile mari. Aceste haine se păstrau „pînă la moarte”.

Nașterea și botezul[modificare | modificare sursă]

Din cele mai vechi timpuri, femeile din Alcedar nășteau cu ajutorul moaștelor satului. În mod obligatoriu, înainte de naștere, gravida pregătea din timp o sticlă de rachiu. Lehuza trebuia să stea culcată circa 8 zile. Moașa mai stătea pe lîngă casă și gătea mîncare, adică ajuta gospodina, mai ales în cazul cînd nu era altcineva care s-o ajute. După 2 săptămîni de la naștere, lehuza trimetea o femeie în vîrstă la biserică pentru ca să-i aducă „dezlegarea”. Timp de 40 de zile, lehuza nu trebuia să iasă din ogradă. Se considera un mare păcat dacă, în acest răstimp, lehuza ieșea în sat.

Botezul se făcea după 40 de zile după nașterea copilului. Cu această ocazie erau invitați nașii de la cununie și cumătrie. Pe timpuri se luau și mulți nași (se ajungea și pînă la 40). Mama și tata copilului nu participau la botez. Copilul era ținut în brațe de către unul din nașii de cununie. Apa pentru botez pentru copil era încălzită din timp și era pusă în „crestelniță”. Preotul se apropia de nași, citea dezlegarea pentru nou-născut și pentru nași, după care le cerea tuturor să se întoarcă cu fața spre ușă. Îi întreba pe toți cei prezenți: „va-ți lepădat de sătan?”. Cu toții răspundeau: „ne-am lepădat!”. După aceasta se întorceau iarăși cu fața spre preot, iar acesta termina „dezlegarea”. Apoi preotul lua copilul și-l muia în apa din „crestelniță”. Mai tîrziu tundea copilul, adică îi tăia cîteva fire de păr de pe creștetul capului și-l miruia cu untdelemn sfințit, care avea miros foarte plăcut. Nașele înfășurau copilul într-o pînză, după care unul din ei spunea „Crezul”.

Cînd se întorceau acasă, nașul închina mamei copilul în fața icoanelor, spunînd cu această ocazie: „să-i dea Dumnezeu noroc!”, „Să fie sănătos!”, „De la noi – fin și de la Dumnezeu – creștin!”. Apoi toți cei invitați se așezau la masă. Cumătria se făcea și se continuă să se facă, pînă astăzi, după posibilități: cei fără stare materială se mulțumesc doar cu botezul.

Șezătorile[modificare | modificare sursă]

În timpuri mai vechi, în special pînă la 1940, tinerii din Alcedar aveau multe posibilități să-și petreacă timpul liber. În primul rînd, erau șezătorile care se organizau, de obicei, iarna. Pentru șezătoare, mai multe fete din sat se adunau la o casă, unde brodau, croșetau, coseau. Erau invitați și muzicanți, plătiți din banii fetelor. Masa era pe seama gazdei. Pe la miezul nopții veneau și flăcăii. Ei erau așezați la masă, iar după aceasta dansau, cîntau, povesteau diverse pătăranii și întîmplări hazlii din viața lor. Fetele care nu aveau pereche plecau acasă mai devreme, iare celelalte dansau pînă dimineață.

La șezători, sătenii se ajutau unii pe alții: azi torceau la unul, mîine la altul. Flăcăii care veneau la șezătoare ajutau la depănat. Dacă participai la șezătoare, trebuia neapărat să relatezi o poveste sau o pătăranie cît mai hazlie. Era o veselie nemaipomenită: se păcăleau unul pe altul ca să nu adoarmă. Dacă era veselie, somnul trecea pe lîngă ei. Cînd se zorea, stăteau la masă, mîncau mălăieș, sarale, cartofi. Iar cînd vroiau să plece, erau serviți cu 2-3 pahare de vin ca să mai rămînă.

Horele[modificare | modificare sursă]

În afară de baluri, la Paști și la Crăciun, se organizau și horele, care se făceau acolo unde se găsea un spațiu mai larg. Un astfel de loc era cel de pe vale, unde pînă în 1940, erau așezate case. Remarcăm că horele erau pe seama flăcăilor satului: ei plăteau muzicanții. Cînd în Alcedar se făceau două hore, fetele nu știu la care să se ducă. Este interesant că, atunci cînd un flăcău invita o fată la dans și ea îl refuză, flăcăii boicotau această fată. Cu alte cuvinte, dacă fata nu dorea să danseze cu cel care o invită, n-o mai luau nimeni la joc. Uneori chiar o dădeau afară de la horă. O luau de mînă și dansau vre-o 2-3 pași și o scoteau din joc. Biata fată se ruga să fie luată la dans, trimetea pe cineva să vorbească cu flăcăul, recunoștea că a greșit, îl ruga să o ierte.

Nunta[modificare | modificare sursă]

Dacă tinerii hotărau să se căsătorească, urma înțelegerea dintre părinți. Mirele trimetea o persoană care trebuia să anunțe părinții fetei, dorința tinerilor de a se căsători. După aceasta tînărul venea acasă la părinții fetei împreună cu cineva, unde cerea fata în căsătorie. În cazul în care părinții fetei erau de acord, se convenea și asupra zestrei miresei. Această procedură se numea „Împăcăciune”.

De obicei, nunta, începea la mireasă în ziua de sîmbătă, la amiază. Mirele venea și lua mireasa împreună cu zestrea. În acel moment nuntașii dansau și spuneau diverse strigături. Mireasa stătea liniștită și asculta conocăriea „Iertăciunii”. Cînd mirele lua mireasa din casa părinților ei, se interpreta de rămas bun și se executa ritualul „aruncarea mălaiului peste casă”: mireasa arunca pe acoperișul casei; în semn de despărțire de părinți, un buchet de flori legate cu spice de mălai. O tradiție mai nouă este „schimbarea colacului”. Vorniceii veneau călare, băteau în poartă și spuneau: „Cere murgul prapur”. După aceste cuvinte, mireasa trebuia să-i stropească cu agheasmă și să le dea un colac. Dacă fata era din alt sat, mirele trebuia să plătască „vulpea” – un fel de baciș (o căldare de vin sau bani). A doua zi, adică duminică dimineață, tinerii mergeau la biserică și se cununau. De la cununie cu toții se duceau la mire acasă, unde se punea „masa cea mare”. După masă se începea „închinare paharelor”. Acest ritual îl conducea nunul mare. Toți se orientau după el: dacă acesta dădea mai puțin, așa făceau și ceilalți nuntași, și invers. Pînă la 1940, ca și în prezent, la nunți se dăruiau animale, cereale, bani. La sfîrșitul nunții avea loc un ritual, numit „dezbrăcarea miresei”, în timpul căruia nașii îi scoteau miresei coronița de pe cap și o împodobeau cu o basma. Ritualul simboliza trecerea miresei de la statutul de domnișoară, la cel de nevastă. După încheierea nunții, nașii invitau tinerii însurăței la ei acasă, pentru a sta la masă. În zilele care urmau, nunul și cu finul luau o căruță și mergeau pe la casele oamenilor pentru a strînge darurile de la nuntă.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Enciclopedia Sovietică Moldovenească, Chișinău, 1989.
  • Dicționarul statistic al Basarabiei, Chișinău, 1923.
  • Documente privind Istoria României. Veacul 17. București, 1995. Vol2
  • Documente Românae Historica. București, 1976. Vol2
  • Giurescu C. C. „Tîrguri sau orașe și cetăți”. București, 1967.
  • Poni P. „Statistica răzeșilor”. București, 1921.
  • Date din arhiva primăriei Alcedar.
  • Relatări ale sătenilor în vîrstă.

Legături externe[modificare | modificare sursă]