Bordei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bordei din Puţuri, Castranova, în Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești.
Odaia la foc, bordeiul din Puţuri, Castranova, în Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești.
Grindă ("cosorobi"), detaliu. Bordeiul Castranova (sec. XIX), Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București
Bordeie din Schela Cladovei, ilustrate de artistul francez Auguste Raffet, în 9 iulie 1837, una dintre cele mai vechi imagini documentere.
Bordei cu gârlici din câmpia Dunării, ilustrat de artistul francez Dieudonné Auguste Lancelot, în călătoria sa prin Țările Române din 1860.

Bordeiul este un tip de locuință semiîngropată, cunoscut în România și în țările vecine sub numele împrumutat de la români. Este cea mai veche locuință permanentă cunoscută pe teritoriul României, identificată în situri arheologice din preistorie până în vremurile noastre. A coexistat din vechime până după primul război mondial cu casa de suprafață, dominând în câmpia Dunării.

Câteva exemple muzeale de bordeie vechi sunt salvate în Muzeul Satului din București, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești precum și în situ, în Muzeul Câmpiei Boianului. Bordeiul a rămas în uz, la începutul mileniului trei, în numai câteva locuri din țară, spre exemplu într-o gospodărie din Giurgiu[1], într-o comunitate de romi din Ostroveni[2] și probabil încă în câteva locuri.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Bordeiul este documentat arhelogic pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri, fiind unul dintre cele mai vechi și caracteristice tipuri de adăposturi umane în această parte a Europei. Folosirea locuinței semiîngropate în părțile noastre a fost reținută de scriitori antici, Ovidiu, Strabon, Vitruviu și a fost surprinsă pe columna lui Traian.

În descrierile lăsate de călătorii străini, care au parcurs în urmă cu câteva secole teritoriul dintre Dunăre și Carpați, apare în mod firesc bordeiul, ca un accent de inedit dar și de caracteristic al zonei. În vara anului 1597, olandezul Joris van der Does, în drumul său spre Ismail, trece prin câteva sate unde locuitorii trăiau în bordeie.[3] Călugărul jesuit Philip Avril scrie la 1639 despre casele îngropate în pământ pe care le întâlnește în Muntenia.[4] Ignac Stefan Raicevich notează la 1788 în părțile de jos ale Valahiei că: „Satele de la câmp sunt în general forte proste și înfățișeză un tablou de desolațiune și miserie. Casele, cari se pot numi mai cu drept vizuini, sunt construite sub pămînt și se chemă bordee. Din depărtare nu se pote vede decât fumul ce ese pe coșuri, iar de aprope numai acoperișul, care este prea puțin înălțat de la pămînt, astfel că erba cresce pe de-asupra. Locuitorii fug de drumurile mari și caută pentru așezarea satelor vre-o vale sau loc înfundat, spre a nu fi vezuțî de trecetorî și spre a se feri de prădări și de încălcări.”[5]

Avantaje[modificare | modificare sursă]

Conform STAS 6054/85, în România adâncimea de îngheț este cuprinsă între 0,70 m și 1,10 m sub nivelul terenului. Deoarece sub adâncimea de îngheț a solului, temperatura pământului este relativ constantă, în jur de 8-12°C, se realizează economii substanțiale la energia necesară încălzirii unei asemenea locuințe, pe timp de iarnă, respectiv răcirii acesteia vara[6]

Replici[modificare | modificare sursă]

În localitatea Țaga, județul Cluj, la circa 20 km de Gherla, Muzeul de Istorie din Gherla a început să construiască un muzeu cu replici de locuințe tradiționale din această zonă a țării, începind din neolitic până în secolul al XIX-lea. Printre primele exponate realizate se află un bordei dacic, reconstruit exact la dimensiunile urmelor găsite pe Valea Mileului. Este o locuință aproape scufundată în pământ, din care se vede doar acoperișul în formă de semicerc, făcut din scânduri și stuf. Scările, care coboară aproape un metru până la intrarea în locuință, sunt conturate din lemn, iar spațiile rămase sunt umplute cu pământ. Ușa este masivă, din lemn, cu o clanță, de fapt o bucată de lemn, care angrenează sistemul de închidere, făcut din același material[7].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ultimul bordei din orașul Giurgiu
  2. ^ Oamenii-cârtiță. Romii din Ostroveni - Dolj, la limita subzistenței articol în The Epoch Times, 04.09.2009.
  3. ^ Călători străini despre Țările Române. Volumul 4, București 1972, 87.
  4. ^ Crăiniceanu 1895, 41.
  5. ^ Crăiniceanu 1895, 42.
  6. ^ Bordeiaș, bordei, bordei...
  7. ^ Bordeiul dacilor

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Studii monografice
  • Nicolăescu-Plopșor, Constantin (1922). „Bordeiul în Oltenia. Schiță antropo-geografică.”. Buletinul Societății regale române de geografie XLI: București. 
  • Focșa, Gheorghe (1955). „Bordeiul”. Studii și cercetări de istoria artei (3-4): București. 
  • Focșa, Gheorghe (1957). Elemente decorative în bordeiele din sudul Regiunii Craiova. București 
  • Nițu, N (1992). „Originea și răspândirea geografică a bordeiului”. Arhivele Olteniei 7: Craiova. 
  • Godea, Ioan (2004). „Bordeiul. O sinteză critică a problematicii legată de un arhaic sistem de locuire”. Ethnos 5: 61-96, București. 
Studii regionale
  • Crăiniceanu, Gheorghe (1895). Igiena țăranului român; locuința, încălțămintea și îmbrăcămintea, alimentațiunea în diferite regiuni ale țării și în diferite timpuri ale anului. Bucuresci: Lito-tipografia Carol Göbl 
  • Popescu-Cilieni, Ion (1945). Învelișurile vechilor noastre biserici. Craiova: Tipografia Sf Episcopii a Râmnicului-Noului Severin 
  • Toșa, Ioan (2002). Casa în satul românesc de la începutul secolului XX. Cluj-Napoca: Editura Supergraph. ISBN 973-99892-1-7 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

bordeie în uz
bordeie în muzee