Zaharia Antinescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Zaharia Antinescu
Zaharia Antinescu.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Brașov, Imperiul Austriac Modificați la Wikidata
Decedat (75 de ani) Modificați la Wikidata
Număr de copii11 Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieprofesor
scriitor Modificați la Wikidata
Activitate
DomiciliuPloiești  Modificați la Wikidata
Alte numeZantip  Modificați la Wikidata

Zaharia (Zacharia) Antinescu (n. 2 septembrie 1826[1], Brașov – d. 11 iunie[2] 1902[2][3][4], Ploiești[5] sau Brașov[6]) a fost un profesor, scriitor, publicist și autor de manuale școlare originar din Brașov, membru al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, al Societății Geografice Române și al Societății Geografice din Lisabona, decorat cu Medalia „Bene Merenti”.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria, tinerețea și educația[modificare | modificare sursă]

Fiul lui Ioan Antinescu (profesor) și al Ecaterinei, născută Pitișiǔ[7], Zaharia Antinescu a urmat cursurile școlii primare și ale gimnaziului catolic (actualul Colegiu Național „Áprily Lajos”) din orașul natal. Prezența lui Iacob Mureșianu ca director al școlii și profesor de limba latină la liceul brașovean a atras un număr mare de elevi români și a asigurat, astfel, predarea disciplinelor de studiu, până în anul 1860, și în limba română[8]. Antinescu a rememorat experiența de a-l avea ca dascăl pe Iacob Mureșianu astfel:

„în judecata mea de copil, ‘mi plăcea a crede, că Românul Iacob Murășianu funcționa aici numai pentru mine și ceilalți conscolari Români, și nu și pentru ceilalți conscolari de altă naționalitate. De aceia zelul meu pentru studiu crescea din zi în zi, așia că și aici nu am lăsat clasă în care să nu fiu premiatu.”
—Zacharia Antinescu, Autobiographia mea séǔ Un voĭagiǔ în timpǔ de 70 anĭ. Prosa și Poesia 1826-1896

Maturitatea și viața de familie[modificare | modificare sursă]

Zaharia Antinescu s-a căsătorit la 18 ani cu Iudita, născută Martinovici. Au avut împreună doi copii: Emilia și Iancu. Iudita a decedat, după o „viuéță conjugală de 7 Anĭ”, și, după încă doi ani, Zaharia Antinescu s-a recăsătorit cu Domnica Dimitriu, alături de care a rămas timp de 26 de ani, până la moartea acesteia, la 11 noiembrie 1879. Cu cea de-a doua soție, Antinescu a avut încă 9 copii (5 băieți și 4 fete).

În 1848 s-a mutat la Ploiești, în județul Prahova. Plecarea precipitată spre Țara Românească, alături de Iudita și de fiica lor, Emilia, s-a produs pe fundalul incertitudinii și al frământărilor sociale provocate de Revoluția Maghiară, fiind o consecință a implicării sale politice, care l-a forțat să se refugieze în România de teama represaliilor. Cu toate acestea, în 1856 a fost arestat de armata Austro-Ungariei, la decizia Consulatului Austriac. Antinescu a fost invitat să se prezinte la comandantul garnizoanei austriece din Ploiești, unde i s-a comunicat că a doua zi urma să fie însoțit de o santinelă la București. Aici a avut loc un interogatoriu, în urma căruia i s-a adus acuzația „că eǔ așiǔ fi agitatorul Ploescenilor în contra oștirei și că eǔ așiǔ fi îndemnat și așiǔ fi compus chiar petițiunea Arendașiului”[9]. A făcut 18 zile de arest la București. După interogatoriu, i-a fost interzisă revenirea la Ploiești, așa că a rămas, pentru 6 săptămâni, la București, găzduit de un prieten, care a trebuit să garanteze pentru el. După cele 6 săptămâni de așteptare, a fost invitat la Consulat pentru comunicarea sentinței pronunțate de Guvernul Transilvaniei: „că pe cât timp trupele austriace vorǔ mai sta în Romania, eǔ să fiǔ exilat în Austria sub priveghiăre polițienéscă.”[10] Oficialitățile i-au pus la dispoziție un act de liberă trecere pentru Brașov, unde a fost exilat în casa părintească, sub supravegherea poliției. A obținut ulterior o învoire pentru a merge la Sibiu, în audiență la Guvernatorul Transilvaniei, Principele de Schwanzerberg, unde i s-a eliberat un pașaport de reîntoarcere în România. După 96 de zile, a revenit alături de familia sa, la Ploiești.

Vreme de opt ani, Zaharia Antinescu a dat meditații la limba română și limba germană pentru diverse familii din județul său adoptiv. În anul 1865, când s-a înființat Instituția Consiliilor Județene[11], a fost ales membru în Consiliul Județean de Prahova. Anul următor, a preluat conducerea Comitetului de Inspecțiune Școlară din Ploiești, fără a fi remunerat, pentru că, din lipsă de fonduri, suma aferentă salariului nu fusese cuprinsă în bugetul primăriei. Antinescu și-a cedat drepturile bănești datorate de instituție (3000 lei) Casei Comunale a Orașului Ploiești.

În 1889 a vizitat Expoziția Universală de la Paris, experiență pe care a descris-o minuțios în volumul său autobiografic.

A suferit de reumatism, pe care și l-a tratat la băi sulfuroase din Câmpina, Slănic, Pucioasa, Mehadia, Băile Herculane. În ciuda curelor, însă, a rămas țintuit la pat pentru 11 luni.

A murit în 1902, la vârsta de 75 de ani.

Cariera[modificare | modificare sursă]

Activitatea pedagogică[modificare | modificare sursă]

A studiat pedagogia la Sibiu, apoi teologia, cu episcopul greco-ortodox Vasilie Moga. Zaharia Antinescu a fost mai atras de posibilitatea unei cariere pedagogice și mai puțin de cea a unei vieți clericale. Primii ani de învățământ i-a petrecut la școlile din Brașov și Săcele, județul Brașov. A fost reprezentantul școlii din Săcele la Adunarea de la Blaj, din anul 1848. În 1855 a fost numit profesor „de studiile limbei române” la unica școală de fete[12] din Ploiești, compusă din trei clase primare, și care, la vremea respectivă, funcționa cu un singur institutor. A ocupat această catedră până la sfârșitul lunii aprilie 1860, când a fost transferat la Școala Domnească (școala de băieți), unde a funcționat până la ieșirea la pensie. Până în 1893, a predat la Școala Normală (unde a ocupat, vreme de 2 ani, și funcția de director[13]). Aici l-a avut elev, pentru un an, pe viitorul dramaturg I.L. Caragiale. S-a speculat că Zaharia Antinescu i-a servit de model lui I.L. Caragiale în conturarea personajului Zaharia Trahanache[14][15][16][17], din comedia O scrisoare pierdută.

Antinescu s-a implicat activ în înființarea și construirea liceului de băieți „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești[18] (actualul Colegiu Național „I.L. Caragiale”), căruia i-a și donat o serie de volume din impresionanta sa bibliotecă personală. S-a retras din viața pedagogică la 1 aprilie 1891, după 43 de ani de activitate.

Zaharia Antinescu e autorul primului manual de geografie din țară scris în formă cateheticăGeografia României și a țerilor învecinate pentru usul claselor primare urbane și rurale de ambele sexe: prelucrată dupe nuoul method – publicat în anul 1876.

Activitatea literară și publicistică[modificare | modificare sursă]

Poetul[modificare | modificare sursă]

Poetul Zaharia Antinescu a fost extrem de prolific, producția lui artistică acoperind o gamă largă de specii lirice, în special ode și elegii. Versurile îi erau prilejuite de diverse evenimente mai însemnate din viața personală – perioada detenției, decesul membrilor familiei ori al diverșilor cunoscuți –, ori din viața urbei – inaugurarea gimnaziului „Sfinții Petru și Pavel”, ridicarea Statuii Libertății din Ploiești, aniversarea secțiunii prahovene a Societății pentru Învățătura Poporului Român etc., însă sunt lipsite, în cea mai mare parte, de o valoare literară autentică[19][20].

Singurele creații care s-au bucurat de un oarecare succes de public au fost poeziile sale patriotice, cum e cazul „Literaților români” sau al poeziei „Vocea unui orb”, publicată în 1861 în ziarele Reforma și Românul și recenzată de C.A. Rosetti.

Memorialistul[modificare | modificare sursă]

Autobiographia mea séǔ Un voĭagiǔ în timpǔ de 70 anĭ. Prosa și Poesia 1826-1896 e cea mai importantă dintre operele lui Antinescu. Deși redactat într-un stil emfatic și străbătut de un puternic curent naționalist, cu accente xenofobe[21] și antisemite[22], fără calități narative sau stilistice deosebite, adunând laolaltă o serie de versificări ocazionale și de confesiuni sentențioase, volumul rămâne o sursă documentară semnificativă despre dezvoltarea orașului Ploiești. E investigată urbanistica, sunt descriși locuitorii, starea învățământului, viața în timpul stăpânirii austro-ungare și tensiunile provocate de Războiul ruso-turc (1877-1878), sunt înregistrate evenimente notabile din istoria orașului: ridicarea monumentului Libertății, înființarea primelor școli, construirea bulevardului Independenței etc.

Sunt surprinse și transformările prin care a trecut orașul Sinaia, odată cu urcarea pe tron a lui Carol I și instaurarea regalității. Pagini întregi sunt dedicate descrierii Sărbătorii Junilor din Brașov ori construirii unor portrete memorabile pentru o serie de personalități de marcă din Transilvania: Iacob Mureșianu, Andrei Mureșianu, Ioan Popasu, Andrei Șaguna etc.

Publicistul[modificare | modificare sursă]

Antinescu a scris sistematic în ziarele vremii, colaborând nu doar la periodicele locale, ci și la cele cu circuit național. Printre acestea, se numără publicații din Brașov: Foaie pentru minte, inimă și literatură; Ploiești: Democratul, Curierul Prahovei și Vocea Prahovei; București: Românul, România liberă, Reforma, Telegraful; Cluj-Napoca: Predicatoriulu Săteanului Românu; Sibiu: Telegraful român sau Oradea: Familia.

Și-a semnat articolele și poeziile publicate în reviste cu numele Z. Antinescu și cu pseudonimele Zantip[23] și Eremitul din Carpați[4][24].

Receptare critică[modificare | modificare sursă]

Părerile emise în epocă cu privire la valoarea creațiilor lirice ale lui Zaharia Antinescu merg mai mult în direcția aprecierii „hărniciei” poetului decât a calității operei lui. Antinescu e pomenit frecvent în publicațiile vremii în calitate de institutor al lui I.L. Caragiale, prilej cu care exegeții operei lui Caragiale fac uneori și observații legate de pasiunea lui Antinescu pentru scris.

Nicolae Iorga, în Istoria literaturii române contemporane, amintește de școala din Ploiești unde a fost elev I.L. Caragiale și unde „strălucia «poetul» Zaharia Antinescu, altfel un om interesant”[25].

În Revista istorică din anul 1926 e pomenit „harnicul, dar puțin ridiculul institutor ploieștean Zaharia Antinescu”[26]. Opera lui Antinescu nu s-a bucurat de o întâmpinare favorabilă nici în revistele de specialitate.

Șerban Cioculescu a afirmat într-un text despre I.L. Caragiale (publicat în Revista Fundațiilor Regale) că acesta din urmă „dobândise învățătură temeinică dela veneratul său institutor Bazil Drăgoșescu, emerit gramatician, care nu avea mâncărime de condei ca inenarabilul său coleg, Zaharia Antinescu, de ale cărui versuri proaste râdeau pe înfundate colegii și chiar învățăceii…”[27] Revista Contemporanul – al cărei redactor-șef, Ioan Nădejde, a dus o luptă tenace  împotriva utilizării deficitare a limbii române și pentru demascarea plagiatelor[28] – a publicat o cronică amplă despre volumul Flori de pe Carpați, sancționând sarcastic derapajele lingvistice, stilistice și gramaticale ale poetului.[29]

Literatorul a dat curs invitației lui Antinescu – care s-a plâns redacției, într-o scrisoare, de lipsa de reacție a colectivului revistei la publicarea volumului Flori de pe Carpați – semnalând apariția cărții în termeni nu foarte elogioși:

„Ense de vreme ce d. Antinescu, se plânge, printr'o scrisoare ce ne adresează, de această tăcere, suntem siliți să eșim din rezerva noastră și să'i spunem că în urma laudelor ce i s'au adus prin diferite ziare, nouă nu ne remâne de zis nimic. Urăm prin urmare, volumului seu, ca și de aci înainte să fie cumperat și citit, pentru ca iubitorii de literatură, luându-'l in de amănuntă cercetare, și comparându'î conținutul, atât din punctul de vedere al formei cât și din acela al fondului, — cu alte publicațiuni literare de acelaș natură, să ajungă să'și dea seama despre bun și despre reu, despre frumos și despre urît.”
—Revista Literatorul, p. 725

Influență și recunoaștere[modificare | modificare sursă]

Apreciat pentru activitatea sa pluridisciplinară, Zaharia Antinescu a fost distins cu multiple titluri și a făcut parte din numeroase societăți literare, culturale, științifice și umanitare din țară și din străinătate.

În anul 1861, a luat parte la prima Adunare Generală a Asociațiunei Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), care s-a ținut la Brașov, în marele salon al Gimnaziului român.[30] A devenit membru ASTRA după 3 ani de la fondarea Asociației.

A fost membru în Societatea Geografică Română și Societatea Geografică din Lisabona, membru al Ateneului Român, membru al Academiei Regale „La Stella d’Italia” din Chieti și al Academiei literare „Della Cultura Moderna” din Pisa, membru onorific al Societății Presei etc.

A fost decorat cu Medalia „Bene Merenti”, i s-a acordat titlul de „Officier” al Ordinului Regal Hospitalier și Umanitar „St. Catherine du Mont-Sinai” și cel de Cavaler al Ordinului Regal și Umanitar de „Mélusine” din Franța și premiul „Giuseppe Garibaldi”. A primit mai multe diplome din partea Academiei „Stella d’Italia”.[31]

Opera (listă selectivă)[modificare | modificare sursă]

Manuale școlare și auxiliare didactice[modificare | modificare sursă]

  • (1876) Geografia României și a țerilor învecinate pentru usul claselor primare urbane și rurale de ambele sexe: prelucrată dupe nuoul method
  • (1878) Geografia României și a țărilor locuite de români
  • (1880) Elemente de geografie
  • (1887) Recitări de poezii și mici compuneri de felicitări sau Morala micilor copii
  • (1899) Cheia universală a sciințelor umane din secolul al XIX

Conferințe, memorialistică, eseistică[modificare | modificare sursă]

  • (1856) Providența sau Nici o faptă fără răsplată
  • (1874) Pharulu séǔ Bunele exemple alle părinților multu folosescu fiiloru
  • (1883) Un philo-român
  • (1888) Missiunea femeii pe pămentú și Femeile celebre din anticitate: conferință publică
  • (1896) Autobiographia mea séǔ Un voĭagiǔ în timpǔ de 70 anĭ. Prosa și Poesia 1826-1896
  • (1900) Încă trei ani de viúéță. Suplement la opera editată: Autobiographia mea séǔ Un voĭagiǔ în timpǔ de 70 anĭ. Prosa și Poesia 1826-1896

Poezie[modificare | modificare sursă]

  • (1881) Armonii de la 14 Martie și 10 Maiu 1881 (volum colectiv)
  • (1882) Flori de pe Carpați. Poesii 1847-1882

Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • (1856) M. Jokai, Proscrisul de la Sevastopol
  • (1869) Charles Monselet, Francmasoneria femeilor

Note și referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Antinescu, p. 9
  2. ^ a b Chirulescu, p.15-16
  3. ^ Savu, Mureșenii în memorialistica lui Zaharia Antinescu și Dumitru Munteanu-Râmnic, p. 129, accesat la 13 august 2020
  4. ^ a b Pășescu, p. 105
  5. ^ Nazare, Dicționarul scriitorilor brașoveni. Litera A - Antinescu Zaharia, accesat la 12 august 2020
  6. ^ Dicționarul Masoneriei Gălățene, accesat la 13 august 2020
  7. ^ Antinescu, p. 27
  8. ^ Savu, p. 130
  9. ^ Antinescu, p.14
  10. ^ Antinescu, p. 14
  11. ^ Antinescu, p. 30
  12. ^ Florentina Cristescu, Monografia Scolii Gimnaziale „Elena Doamna" din Ploiești, accesat la 18 august 2020.
  13. ^ Site-ul municipiului Ploiești, Anexa 5: Etapele dezvoltării culturale ale municipiului Ploiești, acceast la 18 august 2020
  14. ^ Eugen Simion, Eugen Lovinescu. Scepticul mântuit, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 23
  15. ^ Istorie pe scurt, Amintirile din copilărie ale lui Caragiale, accesat la 18 august 2020
  16. ^ Alexandru Ciubâcă, File din biografia lui I.L. Caragiale. Caragiale și Ploieștiul, în revista LitArt, nr. 5 (38)/mai 2013, p. 2
  17. ^ Dinu Grigorescu, Ploieștiul, orașul „Scrisorii pierdute”?, în revista Neuma, nr. 9-10 (11-12), septembrie - octombrie 2018, p. 83
  18. ^ Sălăjan, Școala din Ploiești. Spicuri (1), p. 11
  19. ^ „Vechi institutor în Ploiești, scriitor fără multă erudiție.” Iuliu Moisil, Românii ardeleni din Vechiul Regat și activitatea lor până la războiul întregirii neamului (III), în revista Pisanii sângeorzene, anul IV, nr. 6 (34), iunie 2015, p. 33
  20. ^ Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 45
  21. ^ Antinescu, p. 11, 66
  22. ^ Antinescu, p. 64-65
  23. ^ Straje, p. 25
  24. ^ „Tot în timpul resbellului, pe la început și mai în urmă, am publicat sub pseudonymele: «Eremitul din Carpați» și «Zantip» în diarĭul «Telegraphul» din Bucurescĭ…”, Antinescu, p. 105
  25. ^ Iorga, Nicolae (). Istoria literaturii române contemporane. Adeverul. p. 252. 
  26. ^ Dări de samă: Octav Minar, „Caragiale, omul și opera”, București, 1926, în Revista istorică: dări de seamă, documente și notițe, p.75
  27. ^ Șerban Cioculescu, Caragiale și Eminescu, în Revista Fundațiilor Regale, anul V, 1 octombrie, 1938, nr. 10, p.165
  28. ^ vezi Livia Popescu, „Contemporanul” și problemele limbii române literare, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series IV, Fasciculus 2, Cluj, 1960, p. 29-46
  29. ^ „Volumul? – Frumos. Hîrtia? – Bună. Tipăritul? – Curat. Potretul autoriului?– Laudele noastre maestrului din Lipsca. Conținutul? 191 de pagine mai aducătoare de somn de cît macul!... Bai mă înșel, cetind unele din poeziele D-sale (adecă D-lui le spune așa) nu te poți opri să nu zbucnești de rîs. Bine înțeles că poetul din Ploești le-a scris cu gînd serios. (…) D-l Antinescu, ciumează lumea cu poeziile D-sale și tot minte la cap nu i-a venit.” Contemporanul, p. 420
  30. ^ Antinescu, p. 24
  31. ^ vezi și prezentarea autorului Zacharia Antinescu de pe coperta volumului Cheia universală a sciințelor umane din secolul al XIX, Tipografia Fabricii „Progresul”, Ploiești, 1899

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • ***Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor al Universității „Al.I. Cuza” Iași, București, 1979, p. 45
  • ***Bărbați ai datoriei 1848-1849. Mic dicționar, Editura Militară, București ,1984, p. 12
  • Zacharia Antinescu, Autobiographia mea, séǔ Un voĭagiǔ în timpǔ de 70 anĭ. Prosa și Poesia 1826-1896, Stabilimentul grafic „Progresul”, Ploiești, 1896
  • Ștefan Bănulescu, Scrisori provinciale, Editura Albatros, București, 1976, p. 73-82
  • N.C. Boncu, Școala prahoveană în sec. X-XIX, EDP, București, 1976, p. 99, 116, 120-121, 182-186
  • George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 489
  • Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, ed. II, E.L., București, 1969, p. 50
  • Monumente Prahova. Scurt istoric al orașului Ploiești, accesat la 12 august 2020
  • Biblioteca Academiei Române, Bibliografia românească modernă. Autori. Litera A, accesat la 24 august 2020
  • Daniel Nazare, Ruxandra Nazare, Elvira Oros, Antinescu Zaharia, în Dicționarul scriitorilor brașoveni. Litera A, Biblioteca Județeană George Barițiu Brașov, 2019; ediție digitală; accesat la 12 august 2020
  • V. Popeangă, Școala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 și lupta sa pentru unire, EDP, București, 1974, p. 109
  • Elisabeta Savu, Tatiana Ristea, Mureșenii în memorialistica lui Zaharia Antinescu și Dumitru Munteanu-Râmnic, în revista Țara Bârsei, Brașov, anul 11-12, nr. 11-12, 2012-2013, p. 129-132
  • Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalități prahovene. Dicționar bio-bibliografic, Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Ploiești, Editura Premier, 2002, p.15-16
  • Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români, Editura Minerva, București, 1973, p. 25
  • Gheorghe Pășescu, Liviu Pandele, Petru Istrate, În slujba Neamului Românesc: portrete astriste, Editura Pastel, Brașov, 2006, p. 105-106
  • Mihai Sorin Rădulescu, Loji masonice din Ploiești și Tulcea în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea. Contribuții documentare din Arhivele franceze
  • Bogdan-Lucian Sălăjan, Școala din Ploiești. Spicuri (1), în Ziarul Ploieștii, 13-19 august 2020, p. 11
  • Georgiana Lungu Badea, Repertoriul traducătorilor români de limbă franceză, italiană, spaniolă (secolele al XVIII-lea și al XIX-lea) Studii de istorie a traducerii (I), Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006, p. 38
  • „Flori de Carpați”. Poesii de Zaharia Antinescu (art. semnat Emil), în revista Contemporanul, 1 ianuarie  1883, Iași, p. 420-498
  • Bibliografie. Poezii de d. Zaharia Antinescu, în revista Literatorul, noiembrie 1883, p. 725

Lecturi suplimentare[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]