Teritoriile palestiniene ocupate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Teritoriile palestiniene ocupate
Teritoriile palestiniene ocupate
الأراضي الفلسطينية
Drapel[*]
Drapel[*]
Palestinian territories (orthographic projection).svg
Teritoriile palestiniene conform unei definiții Green Line
Teritoriile palestiniene conform unei definiții Green Line
Geografie
Suprafață  
 - totală 6,22 km²
Apă (%) 3,5
Cel mai mare oraș
Vecini Israel Modificați la Wikidata
Populație
Populație  
 - Recensământ 2007 3.719.189
Densitate 654[4] loc/km²
Limbi oficiale limba arabă
limba ebraică Modificați la Wikidata
Limbi regionale/minoritare
Etnonim palestinieni, israelieni
Grupuri etnice
Economie
PIB (PPC)  
PIB (nominal)  
IDU(2010) 0.645 (locul 97)
Monedă
Coduri și identificatori
Cod CIO PLE Modificați la Wikidata
Prefix telefonic +970d
ISO 3166-2 PS, IL
Domeniu Internet

„Teritoriile palestiniene ocupate” denumite uneori pe scurt „Teritoriile palestiniene” sau "Teritoriile ocupate" (în arabă: الأراضي الفلسطينية Al Aradi Al Falastiniya) este numele utilizat în mod curent pentru a desemna teritorii ale fostei Palestine sub mandat britanic, care au fost ocupate de Egipt și de Iordania în cursul Războiului arabo-israelian din 1948-1949, și au rămas sub controlul lor între anii 1948-1967, iar în iunie 1967 au fost ocupate de către Israel ca urmare a Războiului de Șase Zile. Termenul „teritorii ocupate” a fost și este folosit însă numai în cazul ocupației de către Israel. Teritoriile avute în vedere au o suprafață totală de 6,240 km² și cuprind:

Cisiordania și Ierusalimul de est au fost anexate în anul 1950 de către Transiordania care și-a schimbat numele în urma acestui act, în Iordania. Această anexare (cu excepția Ierusalimului de est) a fost recunoscută oficial numai de către Marea Britanie și Pakistan. Ele au fost parte integrală din Iordania până la Războiul de Șase Zile, în care Iordania a intrat de partea Egiptului și Siriei.

Organizația Națiunilor Unite și Curtea Internațională de Justiție utilizează termenul de „teritorii palestiniene ocupate”, care este aplicat, aproximativ, teritoriilor din ex-Palestina mandatară aflate dincolo de „linia verde” - linia de armistițiu dintre Israel și țările arabe vecine de pe urma Războiului din 1948-1949 și care devenise frontiera Statului Israel până la 5 iunie 1967.

Alți termeni care au fost sau sunt folosiți pentru descrierea acestor teritorii sunt: „teritoriile deținute”, „teritoriile administrate”, acronimul ebraic Yesha (folosit până în 2005 - pentru Iudeea, Samaria și Gaza - Yehuda, Shomron, 'Aza), „Malul de Vest și zona Gaza”, etc Pentru mulți arabi și musulmani, inclusiv palestinieni, „Palestina” sau „Palestina ocupată” include tot teritoriul Palestinei mandatare britanice, inclusiv teritoriul Statului Israel din interiorul „liniei verzi”. Este de precizat că Platoul Golan care până în iunie 1967 aparținuse Siriei și care a fost ocupat atunci in cursul războiului de către Israel, nu face parte din teritoriile palestiniene ocupate sau din teritoriile revendicate de către palestinieni. În rândurile evreilor exista în trecut aspirația spre realizarea întregirii Țării Israelului (pentru sioniștii revizioniști - vizând și Transiordania), aspirație care a recâștigat adepți după victoria din Războiul de Șase Zile. Ideea unei anexări a tuturor teritoriilor palestiniene este însă susținută la evrei din Israel doar o de o mică minoritate de extremă dreapta religioasă și laică.

Începuturile autonomiei palestiniene[modificare | modificare sursă]

"Teritoriile palestiniene" - Cisiordania și Fâșia Gaza, hartă din 2007

Ca o urmare a Acordurilor de la Camp David dintre Israel și Egipt, guvernul israelian a creat in anul 1981 o administrație civilă a teritoriilor ocupate in Cisiordania și Fâșia Gaza.

Aceste teritorii au fost recunoscute de circa o 135 state ca „Statul Palestina”, proclamat întâia oară la Alger, câțiva ani înaintea Acordurilor de la Oslo, la 15 noiembrie 1988, în vremea în care Organizația pentru Eliberare a Palestinei își avea sediul în exil și se afla în conflict fățiș cu Israelul. Iordania a renuntat la pretenții asupra Cisiordaniei în favoarea Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei. Partea esențială a zonelor locuite de arabii palestinieni au obținut o autonomie mai mult sau mai puțin completă în urma Acordurilor de la Oslo dintre Israel și Organizația pentru Eliberare a Palestinei. „Acordurile de la Oslo” au fost semnate în cele din urmă la Washington la 13 septembrie 1993. Ele au stabilit pe o perioadă tranzitorie de maximum cinci ani zone de autoguvernare palestiniană in sectoare ale Cisiordaniei și ale Fâșiei Gaza. Conform acordurilor, Israelul sub conducerea guvernului laburist condus de Itzhak Rabin și Shimon Peres a permis conducerii Organizației pentru Eliberarea Palestinei în frunte cu Yasser Arafat să se întoarcă din exil în teritoriile palestiniene. În anul 1994 a fost întemeiată în aceste teritorii Autoritatea Națională Palestiniană. Aceasta a obținut controlul civil și parțial al securității în circa 40% din teritoriul Cisiordaniei. În ianuarie 1996 a fost ales Consiliul legislativ palestinian. Autoritatea Națională Palestiniană revendică drept capitală Ierusalimul de est, care fost inclus de Israel în Ierusalimul unit, proclamat în 1980 capitală „reunificată și eternă” a Israelului. Deoarece acordurile de la Oslo au exclus Ierusalimul, Autoritatea Națională Palestiniană și-a instalat ministerele și organele guvernamentale în orașul Ramallah, lângă Ierusalim , și la Gaza. În urma unui acord de la 4 mai 1994 s-a efectuat transferarea puterii în mâinile palestinienilor la Ierihon și la Gaza, în alte zone ale Cisiordaniei, transferarea puterii efectuându-se la 28 septembrie 1995 (la 15 ianuarie 1997, sub primul guvern Binyamin Netanyahu s-a semnat protocolul cu privire la orașul Hebron) Acordurile de la Oslo prevedeau ca Israelul să păstreze pentru o perioadă de tranziție responsabilitatea asupra securității externe precum și cea a securității interne și ordinii publice în zonele de așezări evreiești în Cisiordania și Fâșia Gaza. După o pauză de trei ani în septembrie 1999 au fost inițiate negocieri pentru determinarea statutului permanent al teritoriilor ocupate, dar ele au eșuat în septembrie 2000, în condițiile izbucnirii celei de a Doua Intifada - Intifada Al-Aqsa (2000-2004) răzmeriță caracterizată de un val de atentate cu bombe explozive, multe din ele „atentate - suicid”. . În anul 2005, după „A doua Intifadă” (Intifadat Al Aqsa) Israelul și-a retras în mod unilateral trupele din Fâșia Gaza și a evacuat de acolo toate așezările evreiești pe care le-a înființat după 1967 cu locuitorii lor. Drept consecință, controlul Fâșiei Gaza a trecut sub controlul de facto al Autorității Naționale Palestiniene.

Adunarea Generală a ONU și Consiliul de Securitate al ONU consideră teritoriile palestiniene ca fiind juridic „ocupate”. La 29 noiembrie 2012 Statul Palestina, al arabilor palestinieni, a fost primit ca stat observator la Națiunile Unite. Totuși Zona C definită în acordurile de la Oslo ca fiind sub control civil si militar israelian (și care urma să includă 72-74% din Cisiordania) ,conform acordurilor de la Wye River, include în prezent 60% din suprafata Cisiordaniei. Teritoriile sunt adesea descrise ca având vocația de a deveni un viitor stat palestinian suveran. Statutul lor este un element cheie al rezolvării conflictului israelo-palestinian , alături de rezolvarea problemei refugiaților arabi palestinieni, recunoașterea Israelului de către palestinieni ca un stat național evreiesc, în interiorul unor granițe sigure și recunoscute și crearea unor mecanisme și aranjamente pentru asigurarea securității Israelului.

Cisiordania[modificare | modificare sursă]

Potrivit Acordului de la Oslo - Oslo II dintre Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, au fost create în Cisiordania trei zone administrative temporare distincte A, B, și C, până la stbilirea unui acord final între Israel și conducerea arabă palestiniană. Aceste arii nu au continuitate, și sunt mai degraba fragmentate, după diferite criterii geografice -demografice și după cerințele militare, impuse de necesitățile de securitate ale Israelului.

  • Zona A - se află, teoretic, sub deplinul control civil și de securitate al Autorității Naționale Palestiniene și reprezintă 18 % din teritoriul Cisiordaniei.

Ea include toate orașele palestiniene mai mari și ariile care le înconjoară, fără așezări evreiești israeliene. Intrarea în această zonă este interzisă tuturor cetățenilor israelieni. Armata israeliană întreprinde uneori raiduri în zonă pentru arestarea unor militanți palestineni suspectați de implicare în acte de teroare.

  • Zona B - aflată sub control civil al Autorității Nationale Palestiniene și sub control de securitate comun israelo-palestinian. Ea cuprinde circa 22% din teritoriul Cisiordaniei și include orașe și sate arabe palestiniene și ariile înconjurătoare, fără așezări evreiești israeliene.
  • Zona C - se află sub control deplin civil și de securitate israelian, de la care sunt însă exceptați civilii arabi palestineni, aceștia fiind cetățeni ai Autorității Naționale Palestiniene. Această zonă - 60% din teritoriul Cisiordaniei - cuprinde toate așezările israeliene - orașe mai mari, orășele și sate - ,cu arii înconjurătoare, majoritatea căilor de transport care le leagă și care sunt permise israelienilor, și de asemenea arii strategice denumite „zone de securitate”.

În 1972 numărul evreilor israelieni aflați în această arie era de circa 1,000, în 2012 a ajuns la circa 300,000, față de circa 150,000 arabi palestinieni, majoritatea beduini și agricultori.

Ierusalimul de est[modificare | modificare sursă]

Imediat după Războiul de Șase Zile, Israelul a introdus în partea de est a Ierusalimului legile israeliene - în fosta arie municipală iordaniană și în mai multe sate, orășele și arii deschise adiacente. Locuitorii arabi au obținut statutul de locuitori permanenți ai Israelului cu drept la cetățenia israeliană. Marea majoritate a comunității internaționale nu recunoaște aplicarea legii israeliene în estul Ierusalimului și vede în acest teritoriu o parte din teritoriile palestiniene ocupate sau teritorii al cărui statut este în dispută. De asemenea cartierele evreiești construite de Israel în această parte a orașului sunt considerate „arii de colonizare” Curtea Supremă a Israelului consideră că legea israeliană se aplică în totalitate estului Ierusalimului ca parte integrantă din Statul Israel. În 1980 Knessetul a adoptat legea fundamentală „Ierusalim - capitala Israelului”, care stabilește că „Ierusalimul întreg și unit este capitala Israelului”. În declarația de independență a Statului Palestina de la Alger, din 1988, Ierusalimul (Al Quds) este considerat capitala Palestinei. În anul 2000, Autoritatea Națională Palestiniană a supus la vot legea care declara Ierusalimul de est capitală a Palestinei. Această lege a fost ratificată în 2002 de către președintele Autorității Palestiniene de atunci, Yasser Arafat. Autoritățile israeliene au încercat să împiedice prezența de instituții oficiale palestiniene în estul Ierusalimului. Astfel, în 2001, ministrul Apărării al Israelului a ordonat, în împrejurările celei de-a doua Intifade, închiderea birourilor de la „Casa Orientului”, care în anii 1990 au servit drept oficii ale OEP în oraș. Sanctuarele islamice de pe Muntele Templului în Orașul Vechi al Ierusalimului - Cupola Stâncii și Moscheea Al-Aqsa sunt administrate, cu acordul Israelului, de către Wakful iordanian.

Fâșia Gaza[modificare | modificare sursă]

După retragerea unilaterală în 2005 de către guvernul Ariel Sharon a armatei israeliene din Gaza și evacuarea tuturor așezărilor evreiești din această regiune (împreună cu cele din nordul Samariei), în 2006 alegerile generale au fost câștigate aici de către organizația islamistă Hamas, apropiată de cercurile Fraților musulmani din lumea arabă, și care a jucat un rol însemnat în valurile de teroare din prima și a doua Intifada. Organizația Hamas nu admite recunoașterea legitimității de nici un fel a Statului Israel, se consideră angajată într-o luptă fără compromis contra acestuia, și a lansat în trei rânduri de pe teritoriul Fâșiei Gaza valuri de atacuri cu sute de rachete asupra teritoriului Israelului. Cu toate acestea, Fâșia Gaza este considerată de factori internaționali ca „teritoriu ocupat” de Israel, deoarece Israelul controlează spațiul ei aerian și accesul ei pe cale maritimă. Bombardamentele repetate cu rachete și obuze îndreptate contra populației civile a Israelului lansate de Hamas au dus la contraatacuri și bombardamente aeriene din partea Israelului care au cauzat teroriștilor și locuitorilor din zona Gaza sute de pierderi omenești și mari pagube materiale, și au convins pe conducătorii Hamasului să suspende în cele din urmă. cel puțin temporar, atacurile cu rachete asupra populației israeliene.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „CIA - The World Factbook”. cia.gov. Accesat în . 
  2. ^ „CIA - The World Factbook”. cia.gov. Accesat în . 
  3. ^ a b http://www.pcbs.gov.ps/Portals/_Rainbow/Documents/gover_e.htm
  4. ^ a b http://www.pcbs.gov.ps/Portals/_pcbs/PressRelease/population_dE.pdf
  5. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite PCBS_settlements_2012
  6. ^ http://hdr.undp.org/en/media/Lets-Talk-HD-HDI_2010.pdf

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Israeli documentation provides population figures for the whole of Jerusalem without specific information on East Jerusalem being provided.

Legături externe[modificare | modificare sursă]