Institutul Pontifical Oriental

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Institutul Pontifical Oriental
ACP6463.jpg
Informații
Fondată  Modificați la Wikidata
FondatorPapa Benedict al XV-lea
Localizare
ȚaraFlag of Italy.svg Italia
Unitate administrativăRoma  Modificați la Wikidata
Conducere
RectorDavid Nazar, S.J.
Alte informații
Prezență web
site web oficial
facebook
Twitter username

Institutul Pontifical Oriental (în italiană Pontificio Istituto Orientale, colocvial Orientale) este o instituție catolică de învățământ superior, care se află la Roma. Proiectul de a crea o școală de înalte studii pentru Creștinătatea Orientală a fost avut în vedere încă din vremea pontificatului papei Leon al XIII-lea[1], dar s-a trecut la realizarea concretă numai în anul 1917, în vremea pontificatului papei Benedict al XV-lea. Institutul Pontifical Oriental colaborează în plan academic cu Universitatea Pontificală Gregoriană (fondată în 1551) și cu Institutul Pontifical Biblic (întemeiat în 1909). Toate cele trei instituții sunt conduse de Ordinul iezuit. Institutul Pontifica Oriental este subordonat direct Sfântului Scaun, dar administrarea și conducerea sa sunt încredințate iezuiților. Cardinalul prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale este cancelarul Institutului Pontifical Oriental. Vicecancelar este este superiorul general (prepozitul) al Societății lui Isus. Aprobarea programelor academice revine Congregației pentru Educația Catolică.

Numărul studenților înscriși în anul academic 2018-2019: 351 la Facultatea de Științe Ecleziastice Orientale (SEO); 71 în Facultatea de Drept Canonic Oriental (DCO); față de un total de 422, dintre care 242 sunt studenți provenind de la alte Facultăți. Pe lângă profesorii și studenții de la Orientale, în fiecare an se adaugă aproximativ 400 de cercetători externi care vizitează Biblioteca pentru motive de studiu.

Misiune[modificare | modificare sursă]

Întemeiat de către papa Benedict al XV-lea în anul 1917 și încredințat de către Pius al XI-lea Societății lui Isus (iezuiții) în 1922, Institutul Pontifical Oriental este o școală de studii superioare având ca misiune angajamentul în favoarea Bisericilor Orientale. În ceea ce privește Bisericile Orientale, misiunea este aceea de a face cunoscute „bogățiile infinite care sunt conservate în visteriile propriilor tradiții” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Orientale Lumen 4) și, în același timp, promovarea acestor bogății atât de puțin cunoscute în Occidentul latin. Institutul are ca obiectiv cercetarea, învățământul și publicațiile care privesc tradițiile Bisercilor Orientale: liturghiile lor, teologia, patristica, istoria, dreptul canonic, literatura și limbile, spiritualitatea, arheologia, arta, problemele mai importante pentru ecumenism și geopolitică.

Scopul Institutului Oriental este acela de a educa studenții care beneficiază deja de primele grade academice, indiferent de apartenența lor religioasă, romano-catolici sau greco-catolici, ortodocși și de alte confesiuni, pentru aprofundarea cunoștințelor lor cu privire la Răsăritul Creștin și Bisericile sale, teologia, spiritualitatea, liturghia, disciplina canonică, istoria și cultura. În marea lor majoritate studenții provin mai ales din țările cu Biserici Orientale: Orientul Mijlociu, Europa de Est, Africa (Egipt, Etiopia și Eritrea) și Asia (Kerala și alte părți din India, China), cu un număr semnificativ de studenți din Europa de Vest și din America interesați să studieze Orientul creștin. Astăzi, datorită valurilor de migranți și de refugiați din unele dintre țările menționate mai sus, studenții provin inclusiv din comunități creștine orientale din diasporă.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Santa Maria Maggiore, pictură de Alberta Pisa (1905)

Primul sediu provizoriu al Orientale s-a aflat în imediată apropiere de Vatican, în Palazzo dei Convertendi, Piața Scossacavalli, care mai târziu a lăsat loc faimoasei Via della Conciliazione[2]. După aceea, pentru o scurtă perioadă de timp, Institutul a fost găzduit tot la Roma, într-o clădire care actualmente aparține Institutului Biblic (via della Pilotta, 25), până în 1926, an în care a primit un sediu definitiv lângă Bazilica Santa Maria Maggiore în Piața Santa Maria Maggiore, 7[3]. Pe locul unde se află astăzi Institutul Oriental se găsea o veche bazilică având hramul Sf. Andrei, cunoscută cu apelativul Catabarbara sau Cata Barbara Patricia, biserică deja în ruină în secolul al XVI și astăzi dispărută. Bazilica a fost întemeiată de către PP Simplicius în a doua jumătate a secolului al V-lea, în urma donației unei aule din faimoasa domus romana aparținând lui Iunius Annius Bassus, consul roman de la începutul secolului al IV-lea. Papii romei nu au fost indiferenți la acest detaliu când au dorit întemeirea unui Institut Oriental chiar pe locul unde exista odinioară prima bazilică devoțională dedicată Sf. Andrei, fratele Sfântului Petru și prin urmare patronul Răsăritului Creștin sub sfera de influență a Constantinopolului, inclusiv al României. Dintre toate bisericile din Roma, Bazilica Santa Maria Maggiore situată în aceeași piață este aceea care amintește cel mai mult de Orient. Mozaicurile sale faimoase au fost realizate în timpul Papei Sixt al III-lea (432-440) în amintirea Conciliului Ecumenic al III-lea de la Efes (431), care, pentru a sublinia faptul că Isus Hristos este o persoană, a concluzionat că Maria, Mama lui, este Născătoare de Dumnezeu, sau Theotokos, cum o numesc grecii. Dat fiind că bazilica se mândrește pentru că posedă o relicvă a ieslei, din punct de vedere liturgic este cunoscută și drept Biserica Ieslei, sau „ad Praesepe”. Întâi de toate, aici, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, Sfinții Ciril și Metodiu au adus în mod solemn cărțile lor liturgice, însemnătatea fiind aceea că primind încuviințarea Papei, se aproba celebrarea litughiilor în limba slavonă bisericească, nu numai în latină. Pe o stradă laterală, în față la Orientale se află Bazilica Sfânta Praxede cu mozaicurile sale bizantine care atestă refuzul vehement al papei Pasquale I de a accepta iconoclasmul, care renăștea în Orient în vremea construcției Bazilicii (817). În apropiere, există o placă de marmură care amintște de locul morții lui Ciril, fratele sfântului Metodiu, mort în anul 869. În interiorul complexului unde se află Institutul se găsește biserica Sfântului Antonie cel Mare (Sfântul Antonie Abate), către care creștinii răsăriteni au o devoțiune specială. El este un sfânt foarte venerat de popor și la Roma, unde persoane își amintesc încă de vremurile în care la sărbătoarea sfântului în această biserică se binecuvântau animalele. De când a fost întemeiat Colegiul Russicum, de către papa Pius al XI-lea (1921-1939), biserica a fost încredințată iezuiților, care viețuiesc în Colegiu[4]. Din mai multe puncte de vedere, poziționarea Institutului Oriental este una ideală.

Primii o sută de ani[modificare | modificare sursă]

Monseniorul Michel d'Herbigny, Episcop și Rector al Institutului Pontifical Oriental (Roma)

Institutul Oriental a fost creat ca o instituție geamănă a Congregației pentru Biserica Orientală, al cărei nume a fost schimbat în 1967 în Congregația pentru Bisericile Orientale. Fără a face legătura cu acest important dicasteriu al Sfântului Scaun, e dificil să înțelegem scopul și misiunea Institutului Oriental, nici cum acesta a putut fi întemeiat în chiar vremurile „masacrului de prisos” care a fost Primul Război Mondial, în 1917. Institutul se dorea un răspuns la o problemă mult mai îndepărtată. Aceasta era cunoscută drept la question d’Orient, problemă care a apărut pentru prima dată după înfrângerea umilitoare a otomanilor de către ruși în anul 1774 (cf. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și care va deveni o chestiune și mai acută de îndată ce, în anul 1789, Napoleon va ajunge în Egipt: ce ar fi trebuit facut pentru milioanele de creștini aflați sub otomani după destrămarea Imperiului? Chestiunea a devenit culminantă în vremea Congresului Euharistic de la Ierusalim din 1893, când Patriarhii catolici orientali au exprimat neliniștile și cererile pentru comunitățile lor în fața legatului papal, Cardinalul Benoît Langenieux. La rândul său, acesta le-a prezentat mai departe papei Leon al XIII-lea. Papa a convocat imediat o consfătuire a Patriarhilor catolici orientali pentru anul următor (1894), al cărei rezultat a fost scrisoarea apostolică Orientalium dignitas[5], cunoscută drept Magna Charta Libertatum a drepturilor catolicilor orientali. O dată cu destrămarea Imperiului Rus în urma revoluției din februarie 1917 și apărând iminentă dispariția Imperiului Otoman, Papa a decis să acționeze[6]. Printr-un motu proprio intitulat Providentis Dei[7] (1 V 1917), a creat Congregația Orientală și tot cu un motu proprio intitulat Orientis catholici[8] (15 octombrie 1917), a fondat Institutul Oriental.[9] Pontiful și-a rezervat sieși calitatea de prefect al Congregației nou întemeiate, condusă la început de un Secretar care, în conformitate cu dreptul canonic, trebuia să fie cardinal (cfr. can. 257 din Codex Iuris canonici[10] Pio-Benedectin[11] din 1917). Prin Constituția Apostolică Quod nobis in condendo, la trei ani de la întemeirea Orientale, Benedict al XV-lea a oferit instituției și dreptul de a acorda grade academice.[12] Papa a insistat încă de la început asupra necesității de a constitui o bogată bibliotecă specializată[13] care să favorizeze studiul corpului profesoral dar și a grupului de cercetători care se revendică din Orientale.

Papa Benedict al XV-lea

La început profesorii au fost selecționați din diferite Ordine religioase și chiar dintre laici. Aceștia au fost Antoine Delpuch (1868-1936)[14], din congregația Padri Bianchi, care a avut funcția de pro-Praeses[15], doi Benedictini, între care fericitul Alfredo Ildefonso Schuster; trei asumpționiști, inclusiv Martin Jugie (1878-1954), profesor la Orientale în primii cinci ani ai Institutului, și care a lăsat în urmă o monumentală sinteză de teologie răsăriteană; un Dominican; un Mehitarist; patru iezuiți, printre care și faimosul arheolog Guillaume de Jerphanion (1877-1948); doi Ruși, un Grec, și un Etiopian precum și trei profesori laici, printre aceștia faimosul Michelangelo Guidi, filolog și istoric[16].

La puțin timp după ce a devenit Papă, Pius al XI-lea s-a gândit că cel mai bine ar fi să se îngrijească de Institut un singur Ordin călugăresc, nu doar pentru optimizarea gestiunii nevoilor imediate dar și pentru a putea planifica mai bine pregătirea acelora care ar urma să ducă mai departe activitatea didactică de la Orientale. Algerea sa a fost a Ordinului Iezuit, și într-o întâlnire cu Prepozitul General Vladimir Ledochowski (14 IX 1922) pontiful roman a încredințat Orientale Societății lui Isus (iezuiților)[17]. Aceasta a fost și sugestia Abatelui Alfredo Ildefonso Schuster, OSB, care între timp a devenit primul Praeses al Orientale cu funcții depline. A sosit așadar timpul pentru un prim Praeses iezuit, care a fost Michel d’Herbigny (1880-1957), Praeses la Orientale începând cu 1922 și până în 1931. A fost un om foarte înzestrat, care a reușit să dea un impuls Instituției născânde ceea ce se reflectă în primul rând în publicațiile valoroase din această perioadă, la care se adaugă și făurirea unui nou sediu pentru Institut în Piața Santa Maria Maggiore. În urma unor controverse, consecința misiunilor sale atât de delicate în Rusia, a avut loc retragerea sa timpurie din activitate. Lui M. d’Herbigny i-a urmat în funcția de Praeses Emil Hermann (1932-1951), canonist german de mare valoare, a cărui prudență l-a ajutat să conducă Institutul în vremea războiului; apoi Ignacio Ortiz de Urbina (1951-1957), de origine din Țara Bascilor, patrolog foarte cunoscut; Alphonse Raes (1957-1962), cercetător renumit al tradițiilor siriene, care a devenit Prefect al Bibliotecii Apostolice Vaticane; Joseph Gill (1962-1963), marele expert cu privire la Conciliul de la Florența (1438-1445) și curatorul principal al publicării Actelor Conciliului; din nou Joseph Gill (1964-1967), primul care a purtat titlul de Rector începând cu 1965; Ivan Žužek (1967-1972), care ulterior a devenit secretarul Comisiei Pontificale pentru revizuirea dreptului canonic oriental; Georges Dejaifve (1972-1976), ecumenist renumit; Eduard Huber (1976-1981), fost Rector al Școlii Rusești de la Meudon; Peter-Hans Kolvenbach (1981-1983), care la scurt timp a devenit Prepozitul General al Societății lui Isus,Ordinul iezuit, pentru 25 de ani (1983-2008); Gilles Pelland (1984-1986), care a devenit apoi Rectorul Universității Gregoriana; Gino Piovesana (1986-1990), a cărui experiență de rectorat la Sophia University din Tokyo alături de competențele sale în filozofie rusă i-au fost de mare folos; Clarence Gallagher (1990-1995), canonist, singurul care a avut deopotrivă funcția de Decan și pe aceea de Rector; din nou Gilles Pelland (1995-1998), singurul Rector care a avut două mandate în timpuri diferite; Héctor Vall Vilardell (1998-2007), ecumenist, care a fost Rector timp de nouă ani; Cyril Vasil’ (2007-2009), canonist, care după numai doi ani a devenit Arhiepiscop Secretar al Congregației pentru Bisericile Orientale; Sunny Kokkaravalayil (2009-2010), și el canonist, a fost pro-Rector timp de un an și vreme de șapte ani superior al comunității călugărești; James McCann (2010-2015), care după ce a terminat angajamentul de la Orientale a devenit Senior Vice President al Gregorian Foundation, New York; și David Nazar (2015-), în timpul mandatului său Orientale nu numai că a fost renovat dar comunitatea călugărească a iezuiților a devenit una cu a iezuiților din Colegiul Pontifical Rus, cunoscută în mod obișnuit ca Russicum.[18]

Cei o sută de ani de istorie ai Institutului (1917-2017) pot fi împărțiți într-o primă perioadă a celor unsprezece ani de la început, când Orientale a încercat să prindă rădăcini și să se facă cunoscut, ceea ce s-a și întâmplat odată cu apariția enciclicei lui Papa Pius al XI-lea dedicată Institutului Oriental, „Rerum orientalium” (1928)[19]. Urmează apoi cei treizeci de ani succesivi care ne conduc până în pragul Conciliul Vatican II(1928-1958), când o parte din bogata semănătură mult așteptată era de acum culeasă și se puneau bazele pentru a construi mai departe. În cei treizeci de ani care au urmat Conciliului, până în 1989, vântul prielnic stârnit de Vatican al II-lea a dus către un interes reînnoit pentru Răsăritul Creștin și pentru Orientale. Când în 1989 Estul Europei s-a redeschis iarăși, au apărut noi relații și oportunități pentru Institut interzise mai devreme iar mulți studenți din aceste țări și-au început studiile la Orientale.[20]

Papa Francisc în vizită la Orientale în 2017. De la stânga la dreapta: Arturo Sosa (prepozitul general al Societății lui Isus), papa Francisc, cardinalul Leonardo Sandri.

Secolul al XXI-lea[modificare | modificare sursă]

Răspunzând cerinței de noi standarde pedagogice pentru cercetarea academică, biblioteca a fost de curând renovată și dotată cu aer condiționat, iluminată cu high-end LED, acustică modernă și resurse digitale tot mai numeroase. Cu ocazia Centenarului înființării Institutului Oriental (1917-2017), Papa Francisc a vizitat Institutul în 12 octombrie 2017. O donație generoasă a permis o importantă restructurare care a lărgit spațiile Institutului, furnizând profesorilor birouri moderne, o sală destinată meselor studențești, pecum și săli de întrunire pentru facultate și studenți. Orientale folosește G Suite și Google for Education, în timp ce rețeaua sa de Internet a fost sporită cu 1 gigabyte up and down. Acest fapt permite sălii de conferințe să transmită evenimentele în streaming online și să ofere posibilitatea de cursuri și conferințe în direct cu ajutorul Google Hangout. Iluminarea și acustica au fost aduse la standardul normelor digitale și pedagogice moderne.

Biblioteca[modificare | modificare sursă]

Cititori în bibliotecă

Negreșit, biblioteca Institutului este mărgăritarul cel mai de preț al Orientale. La ora actuală este printre bibliotecile cele mai bine aprovizionate pe sectorul Creștin Răsăritean. Unele cărți care au fost dispersate sau distruse în primii ani ai Uniunii Sovietice și care astăzi sunt intruvabile, au fost cumpărate de Biblioteca Institutlui; de asemenea Orientale a urmărit cu mare atenție ceea ce s-a petrecut în Est, iar, spre exemplu, Biblioteca este în posesia întregii colecții a ziarului sovietic Pravda. Printre incunabulele românești biblioteca posedă primul Noul Testament de la Bălgrad (1648), numeroase cărți liturgice, principalele lucrări ale corifeilor Școlii Ardelene, colecții de reviste aparținând Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice, dar și publicațiile Academiei Române sau colecția efemerului cotidian România, apărut între 1938 și 1940, la București. Spațiul bibliotecii a fost considerabil extins datorită interesului manifestat de către PP Ioan Paul al II-lea după vizita sa la Orientale în 1987. Aula Magna, adică sala de conferințe care adăpostește și o parte din bibliotecă a fost recent renovată pentru celebrările centenarului din 2017. Ea oferă un safe space pentru discuții internaționale cu privire la actualitatea Răsăritului și problemele sale delicate. Siria, autocefaliile, genocidiul, nonviolența, sunt doar câteva teme la care imami, diplomați, Patriarhi, Cardinali și „simple persoane” au dezbătut împreună.

Aspecte academice[modificare | modificare sursă]

Facultăți și Limbile predate[modificare | modificare sursă]

Bazilica Papală Santa Maria Maggiore situată în aceeași piață cu Institutul Pontifical Oriental

Ca Institut, Orientale are numai două facultăți: una de Științe Ecleziastice Orientale, cealaltă de Drept Canonic Oriental. La început exista o singură Facultate care cuprindea o programă cu directive stabilite de către Benedict al XV-lea în textul fondator, anume: teologie, spiritualitate, liturgică și drept canonic, alături de arheologie și de științele subsidiare care sunt necesare pentru a asigura o programă de studiu echilibrată a structurilor sociale, artei, culturii și istoriei. În acest curriculum, limbile constituie o parte importantă și, pe lângă italiană care este principala limbă de predare, greaca veche, Limba siriacă, rusa și paleoslava au constituit dintotdeauna principala ofertă de studii. Pe lângă Limba armeană, Limba coptă, Limba amhară (etiopiana liturgică) și Limba georgiană, care au devenit părți ale curriculei, în ultimii ani au fost adăugate greaca modernă și româna. Greaca modernă este împărțită pe patru niveluri, după care poate fi obținută o diplomă recunoscută de guvernul grec. Pentru studenții la facultatea de drept canonic, latina este o condiție necesară și este materie de studiu. O programă articulată de limbă italiană a devenit centrul anului propedeutic.

Desprinsă din Facultatea de Științe Ecleziastice Orientale, Facultatea de Drept canonic a fost creată în anul 1971, în parte pentru revizuirea dreptului canonic oriental dar și pentru pregătirea respectivului Cod. Secretarul acestei comisii a fost Ivan Žužek, SJ (1924-2004). Prin intermediul propriilor profesori de drept canonic, Orientale continuă să fie principalul centru de elaborare a Codului comun Bisericilor Catolice Orientale, privit cu interes și în anumite cercuri din lumea ortodoxă.

Publicații[modificare | modificare sursă]

Arhiepiscopul Rowan Williams la Orientale în anul 2016 pentru Donahue Chair Lecture

Pe lângă predare și conferirea gradelor academice de la Licență la Doctorat, Orientale și-a câștigat renumele de pe urma publicațiilor sale. În anul 1923 a apărut primul număr din Orientalia Christiana. După o sută de numere publicate, în anul 1934 au fost diferențiate două serii: Orientalia Christiana Analecta, dedicată monografiilor, și Orientalia Christiana Periodica, dedicată articolelor și recenziilor[21]. După promulgarea Codului de Drept Canonic pentru Bisericile Orientale (CCEO), în 1990 s-a decis lansarea unei noi serii monografice axată pe drept canonic. Astfel, în 1992 a apărut primul număr din Kanonika[22]. Ediția critică a Anaforalele bizantine și Orientale, inițiată de Alphonse Raes în 1939, a atras atenția asupra unui tezaur din cele mai ignorate ale Orientului creștin iar munca sa de pionier a fost continuată de către cunoscutul liturgist Robert Taft, SJ. În momentul în care William Macomber a publicat cel mai vechi text cunoscut al Anaforalei lui Addai și Mari, puțini și-au imaginat cât de utilă va fi fost în anul 2001 la Congregația pentru Doctrina Credinței: în baza ei s-a decis recunoașterea ortodoxiei și validității anaforalei în care cuvintele consacrării nu sunt explicite[23].

Rezultate semnificative[modificare | modificare sursă]

Simpozionul despre criza umanitară di Siria, Orientale 2017

CCEO a fost aproape în întregime elaborat la Orientale. Acesta a reprezentat un pas înainte pentru creștinii răsăriteni catolici în precizarea propriei legislații, permițând fiecărei biserici „sui iuris” a Orientului dezvoltarea ulterioară a dreptului particular. O altă contribuție monumentală a fost ediția critică a documentelor din Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența (1438-1445)[24] pregătită de profesorii Facultății de Științe Ecleziastice Orientale. Aceasta a condus în anul 1947 la decizia lui Pius al XII-lea de a purifica ritul armean catolic de orice urmă de latinizare[25]. Printre diferitele munci de cercetare demne de a fi remarcate, mai amintim studiul de mare importanță asupra Liturghiei Sfântului Ioan Gura de Aur, în 6 volume, Dicționarul enciclopedic al Răsăritului Creștin, traducerile comentate din manuscrise siriene din secolele IX – XIII, publicarea a șapte volume din arhivele vaticane privitoare la Problema Armeană (1894-1925), o ediție asemănătoare despre Problema Asiro-caldeeană (1908-1938), un catalog comentat cuprinzând 150 de manuscrise etiopiene, studii detaliate privitoare la mozaicurile, frescele și arhitectura vechilor biserici din Asia Mică și așa mai departe.

Profesori[modificare | modificare sursă]

Profesorul Robert Taft, SJ., renumit profesor de liturgică de la Orientale

Guillaume de Jerphanion, SJ, rămâne vestit pentru studiile sale de arheologie și de pictură rupestră din Cappadocia[26]. Marcel Viller, SJ, după ce a predat patristică la Orientale, a devenit unul dintre fondatorii monumentalului „Dictionnaire de Spiritualité”. Irenée Hausherrr[27], ale cărui cărți se vând și astăzi de parcă ar fi fost scrise ieri (cum este de altfel și cazul lucrărilor lui Juan Mateos), după părerea succesorului său la catedră, Cardinalul Tomáš Špidlík, SJ (el însuși faimos cercetător al teologiei spirituale ruse), Haussher a pus bazele studiului spiritualității Orientale. Juan Mateos, S.J., pe urmele lui Anton Baumstark (1872-1948), este considerat de către R.F. Taft, SJ și G. Winkler, ca fondatorul la Orientale al “Școlii Mateos de Liturgică comparată”[28]. Printre altele, părintele Mateos era un foarte bun cunoscător al limbii române, și a fost de altfel destinat muncii în România, unde nu a mai putut ajunge datorită instalării comunismului. Profesorul Georg Hofmann a fost un expert german în istoria bisericii, care a avut un rol deosebit în editarea actelor Conciliului de la Florența. Orientale a beneficiat de pe urma unei întregi generații de liturgiști, printre care îi amintim pe Miguel Arranz, SJ (1930-2008) și mai sus menționatul Robert F. Taft (1932-2018). Samir Khalil Samir, SJ a avut o contribuție importantă la cunoașterea patrimoniului grandios al literaturii arabo-creștine și l-a cunoscut îndeaproape pe Andrei Scrima. Gustav Wetter, SJ a fost o autoritate mondială în studiul marxismului. Placid J. Podipara, C.M.I, a fost un mare expert cu privire la grupul creștinilor așa ziși ai Sfântului Apostol Toma.

Alumni renumiți[modificare | modificare sursă]

Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului a studiat la Orientale între 1963 și 1968 elaborând lucrarea sa de doctorat cu titlul: Sulla Codificazione dei Sacri Canoni e dei Precetti Canonici (Cu privire la Codificarea Sfintelor Canoane și a Prescripțiilor Canonice)[29], sub îndrumarea Prof. Ivan Žužek.

Președintele Barack Obama îl întâlnește pe Sanctitatea Sa Patriarhul Bartolomeu I, al Constantinopolului.

Patriarhul Gregorios III Laham, Patriarh catolic emerit de Antiohia. Cardinalul Josef Slipyj, primul Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. Patriarhul Paul Cheiko Paul, Patriarh de Babilonia Caldeenilor. Patriarhul Bidawid Raphael, Patriarh de Babilonia Caldeenilor. Patriarhul Ignace Antoine Hayek, Patriarh de Antiohia Sirienilor. Patriarhul Paul Méouchi, Patriarhul de Antiohia Copților. Patriarhul Stephanos I Sidarouss, Patriarhul Alexandriei Copților. Arhiep. Maj. Sviatoslav Șevciuc, în prezent Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina.

Prepozitul General al Societății lui Isus: Peter Kolvenbach, care a fost Rector la Orientale, și Jean-Baptiste Janssens.

Urmează lista celor legați în diferite moduri de Orientale și care au devenit cardinali. Cardinalul Alfredo Ildefonso Schuster, OSB, primul Praeses și profesor de liturgică la Orientale. Cardinalul Gregorio Pietro Agaganian. Cardinalul Franz König, Cardinal Arhiepiscop și fondatorul Pro Oriente. Cardinalul Franz Ehrle, fost profesor la Orientale. Cardinalul Ladisław Ruben, Prefect al Congregației Orientale. Cardinalul Eugène Tisserant, Secretar al Congregației. Cardinalul Aloys Grillmeier, SJ, teolog și profesor de patristică. Cardinalul Josef Tomko, Prefect Emerit al Congregației pentr Evanghelizarea Popoarelor. Cardinalul Tomáš Špidlík, SJ, cunoscut autor de cărți privitoare la spiritualitatea creștină răsăriteană.

Lista care cuprinde studenții faimoși poate începe cu fericitul Eugen Bossilkoff, episcop de Nicopole în Bulgaria și martir. În luna aprilie a anului 2013, doi episcopi ortodocși, foști studenți la Orientale au fost răpiți la Alep, în Siria: episcopul grec ortodox Paul Yazigi și episcopul Sirian Ortodox Mor Gregorius Yohanna Ibrahim. Situația lor se aseamănă cu aceea a lui Michel Kajal, un alt student de-al nostru în facultatea de DCO, care a fost și el răpit și nu se știe nimic despre soarta lui. Alți studenți remarcabili sunt: Engelbert Kirschbaum, SJ, arheolog; Robert Murray, SJ, siriacist și marele prieten al lui J.R.R. Tolkien; Alessandro Bausani, islamolog; Hans-Joachim Schulz, liturgist, Lambert Beauduin, OSB, fondatorul mănăstirii benedictine de la Chevetogne și René Vouillaume, priorul Micilor Frați ai lui Isus[30]. Un foarte promițător teolog, care a fost ucis de naziști în timpul celui de-al doilea Război Mondial și-a făcut studiile aici: Yves de Montcheiul, SJ (1900-1942)[31].

Români la Orientale[modificare | modificare sursă]

În 1943, Pr. Silvestru Augustin Prunduș (1915-2004), călugăr bazilitan greco-catolic, a apărat la Orientale teza sa de doctorat: „Introductio linguae romenae in Sanctam Liturgiam” [Introducerea limbii române în Sfînta Liturghie]. Întors în țară a pătimit mai mulți ani în închisorile comuniste organizând în cladestinitate o importantă școală de teologie.

Iezuitul Vasile Bărbat, născut în 1925 lângă Blaj a intrat în Societatea lui Isus în anul 1952 urmând Noviciatul în Belgia, fiind totuși destinat pentru România. Din cauza regimului comunist nu a mai revenit în țară și a rămas la Institutul Oriental ca Vice-Director al Bibliotecii. Tot aici a apărat cu succes teza sa de doctorat având ca temă: Instituirea funcției "Teologului" în Biserica Română Unită. A murit la Roma în anul 1963.

Arhiep. Mitrop. de București, IPS Aurel Percă a studiat la Institutul Oriental, obținând licența în teologie în anul 1985.

PS. Ioan Casian Tunaru, episcop al diecezei ortodoxe române a Canadei, este și el un fost alumn al Institutului.

Arhimandritul Andrei (Hoarste), episcop ales, vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America (OCA), a obținut, cu succes, în anul 2019, titlul de Doctor în Teologie cu o teză despre Sf. Ioan Damaschin.

Limba română nu este o necunoscută la Orientale, generații de profesori o cunoșteau, să-l amintim numai numai pe Juan Mateos, fondatorul școlii de liturgică de la Orientale, despre care am mai pomenit. În ultimii ani, în urma unui acord semnat în 2015 între Ambasada României la Vatican și Institutul Oriental, limba română este predată ca limbă străină într-un curs anual gratuit, organizat pe mai multe niveluri. De asemenea, în aulele Institutului este găzduită provizoriu o secție pentru diasporă a Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București.

Publicații[modificare | modificare sursă]

Rectorul de la Orientale, Pr. David Nazar, SJ, interviu la TV2000 cu ocazia vizitei Papei Francisc în România
  • Orientalia Christiana Analecta publică lucrări - cărți de specialitate cu privire la Răsăritul Creștin.
  • Orientalia Christiana Periodica conține articole și recenzii.
  • Kanonika specializată pe drept canonic.
  • Anaphorae Orientales editează rugăciunile Euharistice specifice Orientului Creștin.
  • Edizioni Orientalia Christiana publică de asemenea cărți cu specific creștin-Oriental.[32]

Persoane asociate și alumni[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cl. Cfr. Soetens, Congrès eucharistique de Jérusalem (1893), Louvain 1977, 725, ideea începe să circule pentru prima dată la Constantinopol și totodată ideea de a-i alege pe călugării Padri Bianchi pentru a conduce noua Instituție precum și încredințarea renovării Colegiului Grec.
  2. ^ Roberta Maria Dal Mas, „Il Palazzo dei Convertendi e la casa di Raffaello”, în Claudio Parisi Presicce e Laura Petacco (ed.), La Spina: dall’Agro vaticano a via della Conciliazione, Roma 2016, 129.
  3. ^ V. Poggi, “Il Pontificio Istituto Orientale”, Per la storia del Pontificio Istituto Orientale, Roma 2000, 15-30, 23.
  4. ^ C. Simon, Pro Russia: The Russicum and Catholic Work for Russia, Rome 2009, 404-432.
  5. ^ Orientalium dignitas Ecclesiarum: document în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 334-339.
  6. ^ Documentul care prezintă consultările din anii care au precedat luarea deciziei se păstrează în formă dactilografiată, un document care nu a fost destinat publicului. Cf. Card. N. Marini, Opinamenta et vota quoad pontificiam in Urbe pro ecclesiarum orientalium dissidentium Concordia institutionem, Romae 1917.
  7. ^ Dei providentis arcano: în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 344-346.
  8. ^ Orientis Catholici: în Ibid., 372.
  9. ^ Cfr.: C. Koroloevskij, La foundation de l’Institut Pontifical Oriental, în E.G. Farrugia (ed.), The Pontifical Oriental Institute: the First Seventy-five Years 1917-1992, Rome 1993, 65-106, introducere de A. Raes. G.M. Croce a îngrijit cinci volume de mare interes informativ cu privire la Cyrille Korolevskij (1878-1959), Kniga bytija moego (Le livre de ma vie): Mémoires autobiographiques, 1-5, Vaticano 2007.
  10. ^ N. Loda, “Codex Iuris Canonici 1917”, EDCE, 465-466.
  11. ^ Temenul Pio-Benedettino se referă la cei doi papi în timpul cărora a fost promulgat Codul de drept Canonic din 1917. Proiectul a început în anul 1904 sub Pius al X-lea, a fost finalizat sub Benedict al XV-lea.
  12. ^ Quod nobis in condendo, în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 373-374.
  13. ^ Orientis catholici, no. VII. în Ibid., 373.
  14. ^ V. Poggi, Per la storia del Pontificio istituto Orientale, Roma 2000, 147-153.
  15. ^ . V. Poggi, “Il Pontificio Istituto Orientale”, Per la storia del Pontificio istituto Orientale, Roma 2000, 15-30, 18. Poggi îl numește pe Delpuch “praeses delegato” sau “pro-praeses”, observând de asemenea că Marini era, de facto, ultimul responsabil înaintea Papei, însăși recrutarea primilor profesori era făcută de Cardinal.
  16. ^ V. Poggi, Per la storia del Pontificio istituto Orientale, Roma 2000, 154-174.
  17. ^ Breve lui Pio XI către p. Ledochowski, Prepozitul General al Societății lui Isus în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 374-375.
  18. ^ V. Poggi,“Pontifical Oriental Institute”, în E.G. Farrugia, Encyclopedic Dictionary of the Christian East, 1503-1506.
  19. ^ Pius al XI-lea, Rerum Orientalium, în V. Peri, Orientalium varietas, Roma 1994, 376-383.
  20. ^ E.G. Farrugia, „Benedetto XV e la fondazione del Pontificio istituto Orientale (1917): lungimiranza, intuizione, riflessioni a posteriori”, Benedetto XV: Papa Giacomo della Chiesa nel mondo dell’“inutile strage”, sub îngrijirea G. Cavagnini și G. Grossi, II, Bologna 2017, 1098-1199, aici 1103.
  21. ^ V. Poggi, „Pontifical Oriental Institute (Orientale): Publications”, 1506-1509, EDEC (Encyclopedic Dictionary of the Christian East).
  22. ^ G. Nedungatt, “Kanonika”, EDEC, 1509-1510.
  23. ^ E.G. Farrugia, “Anaphores Orientales”, EDEC, 1510-1512.
  24. ^ G. Hofmann et al. (editors), Concilium Florentinum: Documenta et Scriptores, 1-11, Rome 1940-1976.
  25. ^ E.G. Farrugia, “Is there method to ecumenism? Two examples to make a point”, în Christianity East and West: Jesuit Reflections, Boston 2016, 47-72, aici 50-51.
  26. ^ G. de Jerphanion, Une nouvelle province de l’art byzantin: les églises rupestres de Cappadoce, 1-5, Paris 1925-1942.
  27. ^ R. Čemus (sub îngrijirea), “Le trace della Provvidenza”; intervista a Padre Špidlik”, in AAVV, “A due polmoi.” Dalla memoira spirituale d’Europa, Roma 1999, 26.
  28. ^ F.G. Farrugia, “Mateos, Juan”, EDCE, 1234-1236.
  29. ^ Publicată ulterior și în greacă în Analecta Vlatadon, Thessaloniki 1970.
  30. ^ Pentru alte nume de profesori și studenți faimoși, cfr. V. Poggi, “Il Pontificio Istituto Orientale”, Per la storia del Pontificio Istituto Orientale, 27-28.
  31. ^ H. Holstein, SJ, “Montcheiul, Yves de”, Dictionnaire de Spirititualité X (1977), 1676-1678.
  32. ^ "7 Facts About the Pontifical Oriental Institute", Gregorian University Foundation, January 7, 2002

Legături externe[modificare | modificare sursă]

41°53′50″N 12°29′59″E / 41.89722°N 12.49972°E