Filosofia germană
 | Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare. |
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
Filosofia germană, înțeleasă fie ca (1) filosofie scrisă în limba germană, fie ca (2) tradiția filosofică dezvoltată de filosofi germani, a fost extrem de diversă și a avut un rol central atât în tradiția analitică, cât și în cea continentală timp de secole, de la Gottfried Wilhelm Leibniz până la Immanuel Kant, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Arthur Schopenhauer, Karl Marx, Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger și Ludwig Wittgenstein. Filosoful danez Søren Kierkegaard este adesea inclus în studiile despre filosofia germană (sau germanică) datorită dialogului său intelectual extins cu filosofia germană.[1][2]
Secolul al XVII-lea
[modificare | modificare sursă]Leibniz
[modificare | modificare sursă]
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646–1716) a fost atât filosof, cât și matematician, scriind în principal în limba latină și limba franceză. Alături de René Descartes și Baruch Spinoza, el este considerat unul dintre principalii reprezentanți ai raționalismului din secolul al XVII-lea. Lucrările sale au anticipat dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei analitice, dar gândirea sa este, totodată, legată de tradiția scolastică, în care concluziile sunt derivate prin rațiune din principii a priori, mai degrabă decât din date empirice.
Leibniz este cunoscut pentru optimismul său metafizic. În lucrarea Théodicée(d) el încearcă să justifice imperfecțiunile aparente ale lumii, susținând că aceasta este „cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Conform concepției sale, o divinitate atotputernică și atotștiutoare nu ar crea o lume inferioară dacă ar exista una mai bună posibilă.
De asemenea, Leibniz este celebru pentru teoria monadelor, expusă în Monadologie(d). Monadele reprezintă unitățile fundamentale ale realității: entități simple, indivizibile și eterne, care nu interacționează cauzal între ele, dar reflectă întregul univers într-o armonie prestabilită. În concepția sa, substanța este forță, iar spațiul, materiea și mișcarea au un caracter fenomenal.
Secolul al XVIII-lea
[modificare | modificare sursă]Wolff
[modificare | modificare sursă]Christian Wolff (1679–1754) a fost unul dintre cei mai importanți filosofi germani ai epocii dintre Leibniz și Kant. Principala sa realizare a fost elaborarea unui sistem filosofic amplu, aplicat aproape tuturor domeniilor cunoașterii, expus printr-o metodă demonstrativă de inspirație matematică, caracteristică raționalismului iluminist german.
Wolff s-a numărat printre primii filosofi care au utilizat sistematic limba germană ca limbă de predare și cercetare, deși a continuat să scrie și în latină pentru publicul academic internațional. El a contribuit, printre altele, la dezvoltarea economiei și a administrației publice ca discipline academice distincte.
Kant
[modificare | modificare sursă]
În 1781, Immanuel Kant (1724–1804) a publicat Critica rațiunii pure, lucrare în care a încercat să stabilească limitele și condițiile cunoașterii prin rațiune independent de experiență. Kant a susținut că putem cunoaște lumea fenomenală prin experiență, însă această cunoaștere este structurată de formele a priori ale minții. Astfel, nu putem cunoaște „lucrul în sine”, ci doar modul în care acesta ne apare.
De la publicarea Criticii rațiunii pure, Kant a fost considerat una dintre cele mai influente figuri ale filosofiei occidentale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, gândirea sa a stat la baza dezvoltării idealismului german.
Secolul al XIX-lea
[modificare | modificare sursă]Idealismul german
[modificare | modificare sursă]Idealismul german a fost o mișcare filosofică apărută în Germania la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, dezvoltată pe baza lucrărilor lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții principali se numără Johann Gottlieb Fichte, Friedrich Wilhelm Joseph Schelling și Georg Wilhelm Friedrich Hegel, acesta din urmă fiind figura dominantă a filosofiei germane din secolul al XIX-lea. Mișcarea a fost strâns legată de romantism și de contextul intelectual al Iluminismului târziu.
Schopenhauer
[modificare | modificare sursă]
Un critic major al idealismului german, în special al lui Hegel, a fost Arthur Schopenhauer (1788–1860). El a fost influențat de filosofia orientală, în special de budism, și este cunoscut pentru pesimismul său filosofic. Lucrarea sa principală, Lumea ca voință și reprezentare (1818), susține că realitatea fundamentală a lumii este voința, manifestată în toate fenomenele.
Analiza sa asupra voinței l-a condus la concluzia că dorințele umane nu pot fi niciodată satisfăcute pe deplin, ceea ce generează suferință. În consecință, Schopenhauer a promovat un ideal de viață ascetic, comparat adesea cu tradițiile ascetice din budism și creștinismul timpuriu.
Note
[modificare | modificare sursă]