Etologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nikolaas Tinbergen (stânga) și Konrad Lorenz (dreapta), specialiști ai etologiei animale.
Alexander Sutherland Neill, specialist al etologiei umane.

Etologia este știința care se ocupă de studiul comportamentului (obiceiuri și deprinderi) atât a animalelor (etologia animală) cât și a oamenilor (etologia umană). Etimologia cuvântului (etos + logos = "comportament" + "știință" în limba greacă) vorbește de la sine.

Definiția[modificare | modificare sursă]

Etologia studiază comportamentul intraspecific și interspecific al animalelor sau oamenilor și interacțiunea acestora cu mediul lor, atât la nivel individual, cât și la nivel populațional. Metoda principală este observarea, și adesea filmarea indivizilor prezenți și comportamentelor lor, într-un cadru de spațiu și de timp prealabil definit, și cu o ritmicitate definită, pentru a dispune de secvențe cât mai reprezentative și comparabile.

Cele două ramuri[modificare | modificare sursă]

În etologia animală, studiile pot avea loc în mediul natural, în mediul artificial (când este vorba de specii domestice) sau în captivitate (acvarii, paludarii, terarii, parcuri, cuști...). În felul acesta se poate înțelege comportamentul instinctiv, adică răspunsurile standardizate la stimuli și capacitățile înnăscute de a răspunde la diverse situații. Cei care, în anul 1966 au pus bazele acestei ramuri a etologiei, au fost zoologii austrieci Karl von Frisch (1886-1982) și Konrad Lorenz (1903-1989) și colegul lor olandez Nikolaas Tinbergen (1907-1988) care au îmbinat studiul animalelor în mediul lor natural (care pune în evidență patrimoniul ereditar al speciei, prin răspusuri fixe la stimuli ambientali ficși) cu studiul de laborator (care pune animalul în situații noi, pentru a evidenția capacitatea acestuia de a elabora răspunsuri diferite la stimuli diferiți, implicit capacitatea de învățare și adaptate a animalului).

În etologia umană, studiile pot avea loc în diferite medii (grădinițe, școli, cămine, spitale, taberi, administrații, întreprinderi, locuri publice, transportul în comun ș.a.m.d.). În felul acesta se poate înțelege partea pulsională (zisă "instinctivă" și socotită, inițial, înnăscută) și partea culturală (căpătată prin impregnare sau prin învățare și depinzând de mediul și condițiile de dezvoltare și de viață) a comportamentului uman, în funcție de situații, de obiecte sau de stimuli. Cei care, tot în 1966, au pus bazele acestei a doua ramuri a etologiei, au fost psihiatrul Bruno Bettelheim (austriac, apoi american, 1903-1990), pedagogul Alexander Sutherland Neill (scoțian britanic, 1883-1973) și psihiatrul Boris Cyrulnik (francez, născut în 1937). Rezultatele pot fi folosite în scopuri terapeutice, în domeniul medicinii mai ales psihiatrice, în scopuri ergonomice pentru a ameliora funționarea unui sistem, unui obiect, unei întreprinderi, sau urbanismul unui cartier sau unui oraș, sau în scopuri publicitare și comerciale pentru a mări atractivitatea unor produse.

Precursori ai etologiei[modificare | modificare sursă]

Comportamentul animalelor sau al popoarelor a fost descris încă din Antichitate, dar în mod anecdodic și adesea fantezist. Înainte de 1966 și de apariția cuvântului Etologie, a început să fie studiat în mod științific de către savanți precum :

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • John Alcock, Animal behavior, Ed. Sinauer, 1998 ISBN: 0-87893-009-4
  • Rene Campan, Cum văd animalele lumea, Ed. Privat, Paris, 1980.
  • Jean-Pierre Changeux, Omul neuronal, Ed. Fayard, Paris, 1983.
  • Remy Chauvin, Etologia, Ed. Presses Universitaires de France, 1975 ISBN: 2-13036645-7
  • Remy Chauvin, Societățile animalelor, de la albină la gorilă, Ed. Plon, Paris
  • Boris Cyrulnik, Memorie de maimuță și cuvinte de om, Ed. Hachette, Paris, 1983.
  • Jean-Claude Guyomarch, Tratat de Etologie, Ed. Masson, Paris, 1980.
  • Klaus Immelmann, Dicționar de etologie, Ed. Mardaga, 1982, ISBN: 2-87009-388-8
  • Jacques de Lannoy, Etologia umană, Ed. Presses Universitaires de France, 1997
  • Konrad Lorenz, Agresivitatea, Ed. Flammarion, Paris, 1969.
  • Konrad Lorenz, Temeliile etologiei, Ed. Flammarion, Paris, 1984
  • David McFarland, Comportementul animal, Ed. De Boeck University
  • Nikolaas Tinbergen, Viața socială a animalelor, 1967.
  • Nikolaas Tinbergen, Studii asupra instinctului, 1971
  • Nikolaas Tinbergen, Comportementul animal, Ed. Time-Life, 1968
  • Jean-Luc Renck și Veronique Servais, Etologia : istoria naturală a comportementului, Ed. Seuil, Paris, 2002 ISBN: 2-0203-9277-1
  • Gerard Zwang, Etologia umană, Ed. Simep, Paris, 1988 ISBN: 2-85334-290-5

Legături externe[modificare | modificare sursă]