Dan Damaschin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Dan Damaschin
Dan Damaschin.jpg
Date personale
Nume la naștereDamaschin Hărdăuț
Născut10 ianuarie 1951
sat Prunișor, jud. Arad
Cetățenieromână
Religieortodoxă
Activitatea literară
Specie literarăpoezie

Dan Damaschin (n. 10 ianuarie 1951) este un poet și eseist român contemporan.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Dan Damaschin (pseudonimul literar al lui Damaschin Hărdăuț) născut la 10 ianuarie 1951, Prunișor, județul Arad) - poet și eseist.[1] Fiul lui Florian Hărdăuț și al Veturiei-Lucreția (născută Bătrâna), țărani. [2] Studii elementare în satul natal (1958-1962), apoi gimnaziul (1962-1966) și liceul teoretic din Sebiș (1966-1970), județul Arad. Licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, secția română-latină, 1974. [3] Liber profesionist (1974-1977), în urma refuzului de a se prezenta la post în învățământ; muncitor necalificat (1977-1978) și librar (1978-1988) la Centrul de Librării din Cluj. Redactor (1988-1994) și redactor-șef (1994-1998, 2002-2004) la Editura Dacia; Între 1998 și 2001, directorul filialei Cluj a Editurii Paralela 45[4]. Custode și bibliotecar al Centrului de Studii ”Cercul Literar de la Sibiu/Cluj” (2004-2016). Doctor în litere (2009) cu calificativul Summa cum laude.[5]

Volume[modificare | modificare sursă]

Poezie[modificare | modificare sursă]

  • Intermundii, Ed. Albatros, București, 1975[5]
  • Reculegeri, Ed. Albatros, București, 1981[5]
  • Trandafirul și clepsidra, Ed. Albatros, București, 1985[5]
  • A cincea esență, Ed. Dacia, Cluj, 1989[5]
  • Kaspar Hauser, Ed. Dacia, Cluj, 1991[5]
  • Atotsfârșitul, Editura „Cogito”, Oradea, 1995[5]
  • Cartea expierilor, Ed. Didactică și Pedagogică, colecția „Akademos”, București, 1996[5]
  • Îndurările și alte poeme, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002[5]
  • Rugăciunile pictorilor, Editura Palimpsest, București, 2005[5]
  • Denecuprinsul, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007[5]
  • Ziua Fiului Omului, Antologie de autor (1975-2015) ed. Eikon, București, 2016

Eseuri[modificare | modificare sursă]

Prezențe în antologii[modificare | modificare sursă]

  • Hajónapló, fiatal róman hőltők antológiája, Németi Rudolf forditásai; Kriterion kőnyvkiadó, Bukarest, 1990
  • Young Poets of a New Romania, an anthology, translated by Brenda Walker with Michaela Celea – Leach. Selected and edited by Ion Stoica. Introduced by Alan Brownjohn; FOREST BOOKS, LONDON & BOSTON, 1991
  • Transylvanian voices/An anthology of contemporary poets from Cluj-Napoca, Edited and Translated by Adam J. Sorkin and Liviu Bleoca; The Romanian Cultural Foundation, Iași, 1994
  • Streiflicht/Eine Auswahl zeitgenőssischer rumänischer Lyrik, Herausgegeben von Simone Reicherts-Schenk. Ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk; Dionysos Verlag, Kastellaun, [Germania], 1994
  • Transylvanien voices/An anthology of contemporary poets of Cluj-Napoca/Second Edition, Revised and Enlarged, Edited and Translated by Adam J. Sorkin and Liviu Bleoca with the Assistance of Emese Egyed; The Center for Romanian Studies, The Foundation for Romanian Culture and Studies, Iași, 1997
  • Gefährliche Serpentinen/Rumänische Lyrik der Gegenwart, Ausgewählt, herausgegeben und mit einem Nachwort versehen von Dieter Schlesak/ausgestattet mit Zeichnungen von Pomona Zipser; Edition Druckhaus, [Germania], 1999
  • Poètes roumains contemporains, Choix et présentation: Irina Petraș. Traduction: Ioana Crăciunescu et Alexandru Ștefănescu, Révision: Donald Alarie, Michelle Fiset et Bernard Pazier; Écrits des Forges, Québec, Canada & Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000
  • xxx, Voices of Contemporary Romanian Poets, Selection and English version by Dan Brudașcu, Sedan Publishing House, 2007

Ediții critice[modificare | modificare sursă]

  • I. Negoițescu, Scriitori contemporani, Ediție îngrijită de Dan Damaschin, Editura „Dacia”, Cluj, 1994
  • I. Negoițescu, Ora oglinzilor/Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar și alte texte cu caracter confesiv. Ediție îngrijită, prefață și note de Dan Damaschin, Ed. „Dacia”, Cluj, 1997
  • I. Negoițescu, Despre E. Lovinescu, Ediție îngrijită și note de Dan Damaschin, colecția „Cercul literar de la Sibiu”, Ed. Paralela 45, Pitești, 1999
  • I. Negoițescu, Însemnările unui cosmopolit, Ediție alcătuită și îngrijită de Dan Damaschin, colecția „Cercul Literar de la Sibiu”, Editura Paralela 45, Pitești, 1999
  • xxx, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul/Ediție alcătuită de Dan Damaschin. Volum în limbile română, greacă și latină. Cu ilustrații de Albrecht Dürer (ciclul Apocalipsis cum figuris), colecția „Cartea religioasă”, Editura Paralela 45, Pitești, 2001
  • xxx, Revista Cercului Literar/Restituire integrală a publicației (Nr. 1-6, ianuarie-august 1945), Ediție îngrijită de Dan Damaschin, cu o prefață de Petru Poantă; colecția „Euphorion”, Editura „Dacia”, Cluj, 2002
  • Wolf von Aichelburg, Criza sufletului modern în poezie și alte scrieri românești. Ediție îngrijită, note și tabel cronologic de Dan Damaschin și Ioan Milea. Prefață de Dan Damaschin. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010[5]
  • xxx, Magistrul tăcerii în cercul cuvântului. Memorial și exegeze blagiene de Wolf von Aichelburg, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, Ștefan Aug. Doinaș, Petre Hossu, Victor Iancu, Henri Jacquier, I. Negoițescu, Cornel Regman, I.D. Sîrbu, Dominic Stanca, Radu Stanca, Eugen Todoran. Ediție îngrijită, note și bibliografie de Dan Damaschin și Ioan Milea. Prefață de Dan Damaschin. Editura Remus, Cluj-Napoca, 2011[5]

Premii[modificare | modificare sursă]

  • Premiul pentru poezie la Festivalul național de literatură al studenților (1974)
  • Premiul pentru poezie (vol. Trandafirul și clepsidra) al Asociației Scriitorilor din Cluj (1977)
  • Premiul pentru Poezie contemporană al Festivalului „Lucian Blaga” (ediția I), 1991, Cluj
  • Premiul pentru poezie la Salonul Național de Carte Oradea (1995) pentru volumul Atotsfârșitul
  • Premiul pentru poezie al revistei „Poesis” (Satu Mare, 1996), pentru vol. Cartea expierilor
  • Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj (1997) pentru Cartea expierilor
  • Premiul special pentru poezie al Festivalului „Lucian Blaga”, Cluj, 2003
  • Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj (2003) pentru vol. Îndurările
  • Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj (2005) pentru vol. Rugăciunile pictorilor
  • Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj (2009) pentru vol. Cercul Literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism și universalitate

Afilieri[modificare | modificare sursă]

Referințe critice selective[modificare | modificare sursă]

I. Negoițescu, Alte însemnări critice, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 172: „Dacă în primele secole ale erei noastre Orfeu n-a mai reprezentat o putere vrăjitorească, simbolizând dimpotrivă o blândă putere de domolire a materialității brutale, devirilizat fiind deci prin spiritualizare, orfismul lui Dan Damaschin ține de această concepție, suavizată uneori până la blândețea franciscană, cu acele trăsături de melancolie inocentă, care au culminat înspre Romantism, odată cu Hölderlin.”[6]

Al. Cistelecan, Poezie și livresc, Editura Cartea Românească, (1980), p. 61: „Pentru nici unul dintre mai tinerii – și chiar mai vârstnicii – noștri poeți, ecuația poem = viziune / revelație nu este mai radical și mai imperativă decât pentru Dan Damaschin, a cărui trăire ferventă a poemului a făcut din acesta, în egală măsură, o iluminare și un martiraj al spiritului creator. Poet din cei cu ochii-nchiși înafară (...), el și-a legat poemul, din pornire, la rețeaua de înaltă tensiune a liricii oraculare și patetice, de entuziasm orfic și ardență vizionară. Textul său se aprinde sub presiunea Logosului, ignorând luminițele realelor și fascinația lor minoră sau exotică, iar sirena poemului cântă undeva în străfunduri pentru o ureche pur interioară.”

N. Steinhardt, Un poet luciferic, în „Viața românească”, nr. 9, septembrie 1986: „Tema originală propusă de Dan Damaschin e a ispășirii, pe care preferă să o numească a expierii. [...] Sunt convins că expierea, Dan Damaschin a conceput-o pe coordonatele axiologice drepte și că numai datorită efectului reflectant al artei figurează și ea în oglindă ca vasală întunecimii, încleștării, înveninării. Limbajul folosit de poet e de fapt simbolic și ca orice produs freudian se cade a fi citit (adică decodat) invers...”

Ștefan Aug. Doinaș, Referat despre A cincea esență, 1987: „Nu există, cred eu, în lirica noastră, un alt poet cu o percepție atât de acută a apocalipticului, ca Dan Damaschin. La el, definiția poeziei înseși se leagă de o viziune eshatologică: ea este „privirea ce unește inițialele cosmosului cu sfârșitul timpurilor. Numai această lumină teribilă, a momentului din urmă, poate să încarce rostirea / scrierea de întreg tragismul pe care, de la marii poeți ai Antichității, sau de la cei câțiva mari romantici încoace, lirica modernă pare să îl fi abandonat, în favoarea encomiasticului, a mimesisului sau a poeziei de estradă gălăgioasă.”

Marian Papahagi, Cumpănă și semn, Editura Cartea Românească, 1990: „Dan Damaschin e un poet pentru care creația nu se sfârșește nici în joc și nici în retorică: ea angajează în modul cel mai adânc ființa celui ce scrie.”

I. Negoițescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 144: „În recenta culegere de versuri a lui Dan Damaschin, intitulată Trandafirul și clepsidra, viziunea orizonturilor eterice și pure, a timpurilor prime, imaculate, a senzațiilor feciorelnice și extazelor crepusculare, de identificat în propria sensibilitate, în propriul și bogatul depozit de enigme ce-l constituie Ethosul poetului, este cât se poate de clar exprimată și nu spre a păgubi, ci spre a prezerva lirismul.”[7]

Mircea Popa, Cartea expierilor, în „Adevărul de Cluj”, 8 august 1996: „Spațiul poetic se lărgește, se dilată, versul său prezentând o altă dimensiune și dispunere spațială, la fel ca la Horia Stamatu, cu care se aseamănă prin crisparea interioară de sorginte biblică. Dan Damaschin este un poet al inocenței agresate, al tăcerilor vitriolante, al confesiunilor torturante, în care alchimia savantă a cuvântului dă jos de pe spunere toată cocleala unei prozodii învechite, statuată în canoane și scheme rigide, spre a o înălța în azurul de purpură al dimineții.”

Roxana Sorescu, Poezia ca ispășire, în „Luceafărul”, 18 decembrie 1996: „Nu cred că mai există în literatura română contemporană un scriitor mai pătruns de condiția funciar tragică a unei existențe fără alt înțeles decât ispășirea unui indicibil păcat, care poate fi chiar păcatul originar, o mai deplină asumare a azvârlirii în lume, într-o lume fără sens și fără perspectiva mântuirii.”

Petru Poantă, Dicționar de poeți/ Clujul contemporan, Editura Clusium, 1999, p. 69: „Conștiința vinovăției de a fi ispitit sacrul, dublată de conștiința eșecului, a imposibilității accesului la limbajul originar, orientează poezia lui Dan Damaschin spre cel mai sumbru profetism din literatura romană. Poetul devine un nou Ecleziast, dezlănțuit împotriva lui însuși și a lumii deopotrivă.”[8]

Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Editura Paralela 45, Pitești, 1999, pp 81-82: „… departe de a fi un simplu acuzator al relelor ce au năpădit existența, poetul este primul care ia asupra sa vina cea mare, vina «uitării». El devine răscumpărătorul și ispășitorul. De aici încărcătura religioasă cu totul aparte a poeziei lui Dan Damaschin. Nu cred că există în literatura noastră actuală un alt autor la care lirismul să se confunde într-o asemenea măsură cu un ritual de expiere. Trăit dramatic și aproape fără speranță, acesta prinde formă, adesea, în chip memorabil.”[9]

Al. Cistelecan, Top Ten (recenzii rapide), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 61: „Dan Damaschin a avut în fond ce și-a dorit: o ostentativă, marcată, singularizare. El este propria sa generație - fără vecini, fără neamuri, fără căuzași, în disprețul oricări gregarități a poeticului.”[10]

Al. Cistelecan, Limbajul ultimativ / Lirismul mistic, în „Cuvântul”, nr. 2, februarie 2003: „Tălmăcirea acestor rune [„runele mâniei lui Dumnezeu”] e misiunea pe care și-o asumă, aici, poetul. El nu mai trăiește într-o misteriozitate fascinantă și nu mai decriptează iscălitura divină de pe întreaga fenomenologie a creatului, relevând o prezență ocultată. El trăiește un timp expiativ, de semne amenințătoare care și-au pierdut discreția și care iradiază strident, lansând mesaje de convertire și pocăință. Febrilitatea acestor admonestări vine din urgența lor, din sentimentul impetuos al iminenței apocaliptice. Dan Damaschin are sentimentul deznodământului. Drama căderii (și iluminării) reconstruita de el a trecut de punctul culminant. Suntem, în viziunea acestor Îndurari, în preziua judecății. Iar decisiv pentru acest stres apocaliptic e concretul trăirii, materialitatea spasmului.”

Ioan Pintea, „Mișcarea literara”, nr. 2-3 (6-7), 2003: „Cartea Îndurarile deschide ușa mărturisirilor, a regretelor și în același timp, cu speranță și curaj, a acceptării unei judecăți numai și numai din partea divinității. Poate spun lucruri mari, dar Dan Damaschin a scris o carte zguduitoare, o carte în care poezia nu primește doar aura de rugăciune, ci este, din fericire, chiar Rugăciunea.”

Octavian Soviany, Păcatul și grația, în „Luceafărul”, nr. 21, 4 iunie 2003: „La Dan Damaschin nu se poate vorbi despre o poezie cu subiect religios, ci despre o religiozitate genuină sau, mai curând, despre o nevoie genuină de religiozitate, prin care discursul liric își câștigă caratele de noblețe. Poezia sa este o gestă existențială și o aventură metafizică: adică ceea ce este sau ar trebui să fie poezia.”

Titu Popescu, „Dorul” (Danemarca), iunie 2003: „Nu doar această opțiune formală îl apropie pe Dan Damaschin de importantul poet al exilului care este Horia Stamatu și prin el de Sfântul Ioan al Crucii, ci și marcanta încărcătură intelectuală a scrisului, care nu atacă frăgezimea expresiei lirice, adâncimea fervorii, capacitatea de interogații esențiale, încrederea în rostire și evadarea din timp pe aripile acestei încrederi. Aceste versete urmează un ritm al solemnității. Ele par a fi rostite sub bolți de biserici și proclamă nevoia iscodirii de sine. Proiecția lor cuprinde spații largi, care sugerează anvergura metafizică a persoanei. De fapt, transcendentul este pus sub semnul întrebării. [...] Maestrul acestor versete este un vizionar liric, un imaginativ al sensurilor esențiale, un interlocutor al cerurilor.”

Lucia Simona Dinescu, „Observator cultural”, nr. 179/29 iulie 2003: „Elementul religios al poeziei lui Dan Damaschin este unul livresc, vizionar, melancolic și revelator. Religiozitatea se identifică cu creația artistică și cu însăși ființa poetului, devenind atât destin al exprimării logos-ului, cât și destin ontologic. Misterios și oracular, poetul se confesează și se roagă, invocă divinul și se revoltă, trăiește spiritualizarea abrupt și îndură pentru a se ispăși. Raportarea la religiozitate se face în mod direct, brut, vehement și fervent. Autorul se află permanent în tensiune și în lupta cu sine însuși și cu în-afara sa, se străduiește din răsputeri să se depășească, sa învingă lumescul, „aproximând„ absolutul. Pentru împlinirea acestor țeluri se folosește de cuvântul poetic prin intermediul căruia își exprimă suferința, îndurarea, patosul și patima, tenacitatea și, adesea, contradicția, în fine ispășirea. În linia ascendentă a psalmilor lui Arghezi, Dan Damaschin se înscrie mult mai febril și mai patetic. Chiar dacă uneori se raportează paradoxal și ambiguu la spiritualitate, nu se abate niciodată de la direcția angajării în febra religiosului. Supratematica abordată rămâne întotdeauna ispășirea (pe care a numit-o expiere în volumul din 1996, intitulat Cartea expierilor), definită, de data aceasta, drept îndurare. Orfism modern, senzualism sacru, panteism material, forță cosmică și stihie dezlănțuită a naturii, poezia lui Dan Damaschin nu este suavă și diafană, este, dimpotrivă, crudă și amară, brutală și tensionantă.”

Alexandru Pintescu, Retorica aproximației / breviar de poezie optzecistă, Ed. Timpul, Iași, 2004: „De la versul serafic, de factură orfică, din Intermundii și din Reculegeri, lirismul țâșnește cu o forță de neimaginat spre straturile aerate, ozonate ale Ideii, nutrindu-se din lecturi și trăiri metafizice, traducând sfâșieri de un autenticism ce nu poate fi pus sub semnul tăgadei, de natură a transforma angelismul simbolizant al primelor plachete în concordia discors iar seraficul poet într-o veritabilă dramatis personae.”

Nicolae Oprea, Cartea îndurărilor, în „Ziua literară”, sâmbătă, 24 aprilie 2004: „Poezia lui Dan Damaschin se întemeiază, în esență, pe fascinația primordiilor. Actul creator constituie pentru el o necontenită căutare a originilor existenței și ale artei. […] Confiscat de tematica temeiurilor vieții și ale creației, Dan Damaschin se detașează de congeneri prin gravitatea și profunzimea discursului său. Din stirpea poeților iluminați, el transformă actul poetic în tentative de ispășire a culpei originare ca modalitate de expresie a redobândirii credinței.”

Virgil Podoabă, în Sacrul în poezia românească. Studii și articole, Casa Cărții de știință, Cluj, 2007: „Calificat în argoul critic din vremea comunismului, mai întâi ca un vizionar paradisiac, iar apoi ca un vizionar infernal, Dan Damaschin, poet aparținând paradigmei cântărețului orfic și profetului biblic, a fost de fapt, chiar de la bun început, ceea ce s-ar putea numi, cu o expresie acum permisă, un poet religios. Deși rupte una de alta printr-o falie peste care nu trece aparent nici o punte, atât prima ipostază, cât și următoarea presupun prezența raportului esențial cu sacrul. Aceasta e puntea care le leagă. De la una la cealaltă se schimbă natura viziunii, dar raportul însuși rămâne în ambele. […] Oricum, ceea ce se vede e faptul că euphoria paradisiacă, starea de beatitudo a cântărețului orfic a fost înlocuită cu furor-ul profetic, și n-ar fi exclus ca tocmai impactul poetului cu istoria, moiră a lumii noastre, deși nereprezentată în poem, dar trăită de poet ca o experiență revelatoare peratologică, total negativă, să se afle la originea acestei substituții.”

Gheorghe Mocuța, Cartea cărților lui Dan Damaschin, în „Arca„, nr. 3, 2009: „Poate că lirica lui Dan Damaschin este punctul terminus al aventurii ființei în conștiința filosofică și poetică românească, de la Eminescu și Rădulescu-Motru, la Blaga, Cioran, Nae Ionescu, Noica. [...] Între soluția subtilă și profeția periculoasă, poetul alege totuși impasul. Alege inexprimabilul: Fragmente dintr-un poem neexprimat. Alege noi Temeiuri pentru poem și Rugăciunile pictorilor. Se reculege. Se reculege, revenind cumva la arheologia blândă a începutului, fără vibrația energetică de atunci, a tăcerii regăsite, a liniștii compensatoare. O revenire la unica ipostază a Cuvântului întrupat, cum sugera celalalt mare Damaschin (Sfântul Ioan Damaschinul) referitor la existența celor două voințe în Hristos.”

Al. Cistelecan, Telegramă, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Dan Damaschin e un poet singular, un poet cum nu mai avem și nici nu cred c-am mai avut. Avem destui poeți religioși, unii doar de temă, alții de fior structural; unii de strană, alții de candoare; dar niciunul (-altul) care să traiască din convulsia concretă a iluminării, din spasmul sacrului și din teroarea Logosului; niciunul care să mai traiască din așa febră mistică, din paroxismul devoțiunii (poate doar Heliade să mai fi avut un temperament atât de dedicat viziunii mistice) și din fervoarea rostirii. Niciunul pentru care fulgurația transcendentului să fie o senzație atât de violentă încăt abia poate fi transcrisă. Niciunul care să fie exclusiv scribul Mesajelor.”

Iulian Boldea, Fervori și apocalipse, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Beneficiind de o detentă metafizică evidentă, lirica lui Dan Damaschin stă sub semnul meditației asupra destinului uman, situat într-un orizont marcat de dialectica sacralității și fenomenalității, între expiere și elan purificator al rugăciunii, între detenta spre miraculos și misteriozitate și reculul spre o realitate agonică. Vina tragică a ființei “căzute”, ca și posibilitățile și șansele redempțiunii își fac simțită prezența în nu puține dintre poemele lui Dan Damaschin.”

Andrei Moldovan, Harfa rătăcindă a celui din urmă psalmist, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Atracția pentru psalmic presupune însăși tentativa vindecării de sine prin credință, înțelegerea și apropierea de sacru, de un Dumnezeu părăsit, lucru ce generează o vină care devine copleșitoare, cosmică. Ființa trăiește un puternic sentiment generat de posibilitatea abandonării sale, a ieșirii din adevăr, a posibilității de a fi dată deoparte, de a nu fi luată în seamă, de a nu putea să recupereze credința ce ar fi menită să o salveze de la rătăcirile-i vinovate.”

Paul Aretzu, Poezia propriului infern, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Poezia lui Dan Damaschin parcurge un traseu cu mici meandre, menținându-și un stil oracular, insuflat, specific misticilor. Șuvoiul inspirației este impresionant, relevând un puternic vizionar, captat de un extaz predominant negativ, dar și cu iluminări, mai apropiat de suferința filosofilor existențialiști, decât de seninătatea omului religios. În poezia de azi, ocupă, cu siguranță, un loc aparte.”

Gheorghe Grigurcu, Miza spirituală, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Îl vedem pe Dan Damaschin ca pe un poet de excepție, mai întâi în cuprinsul eșalonului generaționist din care, cronologic, face parte, cel al optzeciștilor, cu a căror atitudine, îndeajuns de răspândită, de scepticism ricanant, de zeflemea, nu are nimic comun. Densitatea discursului său cu o miză metafizică și cu o dicție oraculară, tangentă la tonalitățile imnice ale lui Hölderlin și Coleridge, se detașează de asemenea de contextul mai larg al poeticelor noastre actuale, pliate îndeobște pe concret, pe microcosmul individual, circumscris de experiența empirică. Scriitura d-sale, de o iluzorie inactualitate, e foarte posibil să alcătuiască nu peste multă vreme premisa unei noi, robuste actualizări.”

Cezar Boghici, Poetul rostirii agonice, în „Turnul Babel. Pagini de critică și istorie literară”, Editura Aldus, Brașov, 2012, pp 70,73: „Dacă s-ar dori, prin urmare, să se rezume mistica lui Dan Damaschin, s-ar putea spune că ceea ce contează mai întâi este năzuința poetului de a opera o transcendere a limbajului, în vederea comunicării directe cu misterul indicibil. [...] Poemul devine, deopotrivă, locul de intersecție al unui supliciu, al unei iluminări și al unei interogații asupra Răului. El e chemat să dea mărturie despre o criză spirituală prelungită − o criză a limbajului, totodată: „Zeificarea materiei și uitarea numelor divine” (Apoteoza Răului, vol. Atotsfârșitul, 1995) −, ce pare de nevindecat, însă paradoxal benefică, întrucât întreține un soi de trezvie a spiritului în așteptarea marii revelații.”[11]

Cătălina Cadinoiu, Dan Damaschin: Ocurențe ale discursului poetic, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Căutarea numinosului este o trăsătură dominantă a discursului poetic damaschinian. [...]La Dan Damaschin, orice formă ar îmbrăca poezia, ea cheamă în preajma numinosului, izomorfimul poetic instituie o disciplină hermeneutică prin care cuvintelor li se acordă toată „educația” necesară pentru interceptarea sublimului. Cuvântul poetic este mereu o purtare, în sensul discursului și al fugii perpetue și în sensul atitudinii adecvate în fața preeminenței sublimului ca inerență a poeticului.”

Maria Dinu, Dan Damaschin și viziunea viziunii, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Din cauza intensității ei profunde, instanța lirică din poezia lui Damaschin nu modifică într-o manieră suportabilă semnificațiile propriei viziuni apocaliptice, însa le transferă asupra propriului univers liric, populat de făpturi care poartă în sine germenii răului sau își anticipează reciproc moartea. Experiența originară devine sursa unui conflict interior pe care subiectul îl trăiește la nivelul scriiturii cu o teamă aproape voluptuoasă, îl amplifică și îl asimileză inspirației poetice.”

Florin Caragiu, În deschisul privirii, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Capacitatea de a primi fără rezerve marile simboluri cu care încă ne poate impresiona natura amintește de demersul poetic barbian, chiar dacă Damaschin nu scrie în manieră încifrată. Asemănarea constă în ceea ce critica numește uneori „deschiderea cu univocitate” a unui text poetic. În această accepție, cuvântul e considerat tainic și indefinit din momentul apariției lui, ca o epifanie a denotației. El poate comunica prin sine, fără ajutorul conotației, înainte, așadar, de a fi prelucrat într-un lanț de multiple combinări și purificări conotative. Denotația însăși vine din origine, din lumea esențelor. Perspectiva e aurorală; dintru început lumea apare cu înțelesuri restaurate și inepuizabile, neatinse de uzura timpului. Doar astfel –și de aceea – această poezie ne-a putut dărui din nou trandafirul.”

Petrișor Militaru, Dan Damaschin: Un model vizionar, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Încărcătura alchimică, transfiguratoare a poemelor lui Dan Damaschin ne arată fiecăruia dintre noi că apocalipticul este la origine revelatoriu, iar poezia autentică a avut întotdeauna o aură vizionară: „Cel care termină poemul nu este același cu cel care a scris primul vers.” (Aproapele meu, Heraclit). Este aici o ambiguitate fundamental pentru hermeneutica noastră transdisciplinară: nu se spune dacă este vorba de cine termină poemul de scris sau de cine termină poemul de citit. Relația dintre autor (emițător, activ, yang) și cititor (receptor, pasiv, yin) este posibilă numai prin intermediul operei artistice (sens; nici activ, nici pasiv, deci terț; tao), care mediază sensul operei ce traversează nivelurile poetice ale emițătorului artistic, pentru a putea traversa nivelurile poetice ale receptorului unui mesaj estetic. Din această perspectivă, putem spune că dinamica terțiară emițător artistic (eul creator) – mesaj artistic (opera literară / artistică/ dramatică) – receptor al mesajului artistic (cititor /spectator) poate sta la baza unui nou tip de estetică transdisciplinară a receptării unui text poetic. Poezia lui Dan Damaschin reprezintă un mod unic în care vizionarismul și gândirea transdisciplinară coparticipă la configurarea unui univers liric unic în literatura română.”

Andrea Hedeș, Mâncătorul de păcate, în „Verso”, nr. 96, mai 2011: „Năvalnică și arzătoare, precum râuri de lavă purtând strigătul incandescent: Pocăiți-vă!, lirica lui Dan Damaschin devine o arhaică formă de exorcizare: aplecat asupra unei lumi în descompunere, Poetul ține în mâini o pâine ritualică dospită din căderile omenirii, pentru un festin răscumpărător / eliberator. Poemele sale sunt fărâmele căzute de la gura mâncătorului de păcate.”

Dorin Ștefănescu, Înțelegerea albă. Cinci studii de hermeneutică fenomenologică, Editura Paralela 45, 2012: „Parcursul poetic al lui Dan Damaschin din volumul Îndurările și alte poeme configurează în ritmul unei respirații claudeliene – trecea fenomenologică din perspectiva inversă a manifestării sale în limbaj. Pasaj care pornește din orizontul apariției mundane, destituit de semnele inconsistentei sale alcătuiri, străpungând valențele multiple ale rostirii exfoliate, până la atingerea (cu sufletul) a acelui punct originar de vedere în care ceea ce e de văzut nu mai creează orizont, ochiul însuși izbindu-se de propria retină, nemaiputând decât slăvi cufundarea sa în nevăzut.”

Friedrich Michael, Dan Damaschin, între viziunea unității și adâncirea în sine, Editura Timpul, Iași, 2014: „Între conștiința de sine – pură, adică neamestecată cu nimic ontic – a sufletului individual și a celui universal nu există diferență de natură. Credința este regăsirea acestei identități. Este tocmai ceea ce urmărește cu o pasiune de monoman în versurile sale Dan Damaschin. Dumnezeu, care „scapă cunoașterii noastre din lipsa de credință” (Heraclit, fragmentul 86), este cunoscut afectiv în pietatea profundă, ca un sine însuși mai mare decât sinele propriu, într-o viziune a interiorității individuale ce coincide cu ceea ce o depășește imens (v. Mihail Gradinaru, Primordium și spirit – Meditații postmetafizice, vol II). Rugăciunea cheamă Divinul în interioritatea cea mai intimă a sufletului propriu, în care El s-a aflat întotdeauna.”

Mircea Moț, Confesiune și poezie (Schiță pentru o lectură), în „Mișcarea literară”, nr. 1 (53), 2015: „În felul în care o propune textul, revelația înseamnă la Dan Damaschin o trezire a ființei, în momente de grație, spre un orizont accesibil doar unora. Este o etapă în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui Dumnezeu, o co-naștere ce presupune, cu fiecare moment al devenirii spirituale, un eveniment referențial (pentru un Paul Claudel cunoașterea era de fapt o co-naștere, a cunoaște un lucru înseamnă a te naște o data cu el). Considerând mărturisirea lui Ion Barbu ca absolut definitorie („Suflet mai degrabă religios decât artistic”), poetul își asumă, din aceeași perspectivă, drumul de la vers la verset, de la estetic și de la reflectarea artistică, la cunoașterea, prin poematizare, a propriei ființe și a lui Dumnezeu.”

Ioan Bogdan Lefter, Art Act Magazine, nr. 37/30 septembrie 2009: „Cartea lui Dan Damaschin, Cercul literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism și universalitate preia teza sa de doctorat, susținută în ianuarie 2009. E o excepțională contribuție la mai buna cunoaștere a uneia dintre cele mai interesante grupări din istoria literaturii române.”

Gheorghe Grigurcu, România literară, nr. 29-30/2009: „Solida monografie închinată cercului literar de la Sibiu a lui Dan Damaschin ne îngăduie a trece în revistă, din nou, avatarurile acestei importante grupări literare românești, revelatoare în înalt grad asupra împrejurărilor istorice de cele mai multe ori nefavorabile din jumătatea de veac în care s-a înscris. [...] Cea mai onest orientată și mai amplu documentată scriere de până în prezent consacrată Cercului Literar, cartea lui Dan Damaschin e o teză de doctorat, purtând un imanent aer academic, o sobrietate aulică.”

Irina Petraș, Damaschin, vistiernicul, în „Tribuna” nr. 166/1-15 august 2009: „Cartea sa despre Cercul Literar e de citit ca o atentă, solid documentată, utilă și competentă lucrare de arhivar, de vistiernic, dar și ca manifest în ecou în numele literaturii, al esteticului. Damaschin vorbește printre rânduri despre rosturi și șanse, despre căi la îndemâna omului de a se salva de la uitare și decădere spirituală. În radiografia impresionantă pe care o aplică fenomenului Cercului Literar, caută insistent și de cele mai multe ori cu rezultate demne de tot interesul, deschideri, des-țărmuriri, mântuiri, eliberări.”

Titu Popescu, Cercul Literar de la Sibiu, în „Steaua” nr. 12/2009: „Dan Damaschin ne-a dat cea mai cuprinzătoare analiză monografică a ideologiei Cercului Literar de la Sibiu. Ea beneficiază de o documentare serioasă, în care intră și identificarea personală de texte, unele fiind în arhivă proprie, și decelarea importanței lor documentare prin plasarea în contexul cultural-literar în care s-au ivit.”

Nicolae Oprea, „Argeș”, octombrie 2010: „Cu o privire critică integratoare, Dan Damaschin epuizează, cât se poate, sursele referitoare la teza ordonatoare a dimensiunilor de europeism și universalitate ale operei cerchiștilor. El nu se mărginește la referințele livrești, ci inițiază cu minuție cercetări de arhivă, aduce în sprijin documente inedite aflate fie în arhiva proprie (de proveniență „negoițesciană”, cu atributul său), fie descoperite în arhiva profesorului Henri Jacquier. Locul unde își desfășoară activitatea – Centrul de Studii „Cercul Literar de la Sibiu/Cluj”, sub egida universității clujene – i-a înlesnit și i-a stimulat predispoziția de „arhivar”, mai ales în ce privește documentele care provin din fondul H. Jacquier.”

Viorel Mureșan, Caiete Silvane, nr. 70-71/2010: „O sinteză de proporții fără egal asupra ariei de cercetare aici în discuție o reprezintă cartea lui Dan Damaschin. Cercul Literar de la Sibiu/Cluj deschidere spre europeism și universalitate, Editura Zenit, Cluj, 2009. [...] Scrisă cu pasiune, dar și cu o erudiție demnă de figurile evocate, cartea lui Dan Damaschin e ea însăși o proiecție euphorionică.”

În reviste: Adamek, Diana, „Cămașa albastră de alcool”, în „Tribuna” nr. 10 (2019), 12-18 martie 1992; Antonesei, Liviu, Trandafirul și clepsidra în „Convorbiri literare” nr. 10/1986; Barbu, Eugen, Un nume nou: Dan Damaschin, în „Luceafărul”, 17 aprilie 1976; Buzea, Constanța, Intermundii în „Amfiteatru” nr. 2/1976; Cistelecan, Al., Trandafirul și clepsidra în „Familia” nr. 5/1986; Damaschin Obscurul în „Vatra” nr. 9/1989; Apocalipsa după Damaschin, în „Cuvântul”, nr. 7 (231), iulie 1996; Dinescu, Lucia Simona, Dan Damaschin – Îndurările, în „Observatorul cultural”, nr. 179/ (29 iulie) 2003; Grigurcu, Gheorghe, Un sol al „ireparabilului”, în „România Literară” nr. 32 (15-21 aug) 2001 și nr. 33 (22-28 aug.) 2001; Milea, Ioan, Poetul între ființă și timp, în „Echinox”, nr. 10/1987; Poetul asfințitului eonic în „Argeș”, nr. 2/1990; Expierea lirică în „Steaua”, nr. 11/1991; Mureșan, Viorel, Atotsfârșitul, în „Poesis”, nr. 4-5/1996; Negoițescu, I., Intermundii, în „Viața Românească”, nr. 5/1976; Trandafirul și clepsidra, în „Vatra” nr. 3/1990; Oprea, Nicolae, Poezie și cunoaștere, în „Argeș” nr.7/1989; Papahagi, Marian, Despre „inocență”, în „România Literară” nr. 18/1986; Viziuni „heraclitiene”, în „Tribuna”, nr. 30/1989; Podoabă, Virgil, Via negationis, în „Vatra” nr. 4/1992; Poenar, Horea, Exerciții de expiere, în „Steaua”, nr. 11-12/1996; Popescu, Titu, Singularizarea creatoare, în „Dorul” (Danemarca), iunie, 2003 și în „Tribuna”, nr. 27 (16-31 octombrie) 2003; Regman, Cornel, Poetul apoftegmelor-imagini, în „Jurnalul literar”, nr. 33-38/1996; Sorescu, Roxana, Poezia ca ispășire, în „Luceafărul”, nr. 47 (298), februarie 1996; Soviany, Octavian, Kaspar Hauser la curțile lui Dracula în „Apostrof”, nr. 12/1991; Păcatul și grația în „Luceafărul”, nr. 21 (605), 4 iunie 2003; Steinhardt, N., Un poet luciferic în „Viața Românească”, nr. 9, septembrie 1986.

În volume:

  • I.Negoițescu, Alte însemnări critice, Editura Cartea Românească, București, 1980
  • Al. Cistelecan, Poezie și livresc, Ed. Cartea românească, 1987
  • N. Steinhardt, Monologul polifonic, Editura Dacia, 1991
  • Marian Papahagi, Cumpănă și semn, Ed. Cartea Românească, 1990
  • I.Negoițescu, Scriitori contemporani, Ed. Dacia, 1994
  • Cornel Regman, De la „Cercul literar” la „Optzeciști”, Cartea Românească, 1997
  • Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Editura Paralela 45, 1999
  • Irina Petraș, Știința morții (vol. II), Ed. Paralela 45, 2001
  • Petru Poantă, Poeți clujeni (dicționar), Ed. Clusium, 2000
  • Diana Adamek, Transilvania și verile cu polen/Clujul literar în anii ’90, Editura Paralela 45, 2002
  • Nicolae Oprea, Literatura „Echinoxului”, Editura Dacia, 2003

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Dan DAMASCHIN, Indurarile si alte poeme, Observator Cultural, nr. 179/29.07.2003.

Mircea Moț, Din perspectiva modernității, România literară nr. 51-52/2019.

Petrișor Militaru, Dan Damaschin: vizionarism și transdisciplinaritate, 20.07.2011.

Octavian Soviany, Încă un franctiror singuratic: Dan Damaschin, 4.06.2011.

Mircea Moț, Eternul discipol, revista Tribuna.

Cătălina Cadinoiu, Dan Damaschin: ocurențe ale discursului poetic, revista Verso nr. 96/2011.

Ion Vasiu, Dan Damaschin, poetul care „Murmură Poemul de Aur”, revista Mișcarea Literară nr. 2/2014.

Florin Caragiu, În deschisul privirii, revista Verso, nr. 96/2011.

Iulian Boldea, În așteptarea epifaniei, revista Litart, nr. 77-78/2016.

Andrei Terian, Proiectul Euphorion iese la lumina, Ziarul Financiar, 8.07.2009.

Andrea H. Hedeș, Mâncătorul de păcate, revista Verso, nr. 96/2011.

Vasile Gogea, Centrul de studii al „Cercului Literar” de la Sibiu/Cluj – în „conservare”?, 5.04.2018.

Friedrich Michael, „MENIREA NOASTRĂ, A MURITORILOR, ESTE EXPRIMAREA” – Interviu cu poetul DAN DAMASCHIN, 22.12.2014.

https://crispedia.ro/dan-damaschin/

Andrada Mare, DAN DAMASCHIN – BETWEEN THE DIVINE AND THE POETICCREATIVITY.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ [1]https://rightwords.ro/autori/biografie/dan-damaschin
  2. ^ [2]https://www.referatele.com/referate/romana/Dan-Damaschin/index.php
  3. ^ [3]http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_468_Dan-DAMASCHIN.html
  4. ^ Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române. Volumul I, A-L, Editura Paralela 45, Pitești, 2006, p 442
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Scriitori ai Transilvaniei 1949-2014. Dicționar critic ilustrat alcătuit de Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, pp 121-122.
  6. ^ I. Negoițescu, Alte însemnări critice, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 172
  7. ^ I. Negoițescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 144
  8. ^ Petru Poantă, Dicționar de poeți/ Clujul contemporan, Editura Clusium, 1999, p. 69.
  9. ^ Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Editura Paralela 45, Pitești, 1999, pp 81-82.
  10. ^ Al. Cistelecan, Top Ten (recenzii rapide), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 61.
  11. ^ Cezar Boghici, Poetul rostirii agonice, în „Turnul Babel. Pagini de critică și istorie literară”, Editura Aldus, Brașov, 2012, pp 70,73