Trandafirul și clepsidra

Volum de poeme ale poetului Dan Damaschin, publicat la Editura Albatros, în 1985.

Referințe critice selective[modificare | modificare sursă]

Liviu Antonesei, Dan Damaschin: Trandafirul și clepsidra, în Convorbiri literare, nr. 10, octombrie 1986: „Dan Damaschin are dreptate: „Un înger nu-l poți sili să-ți fie oaspete oricând”. Dar dacă reușești să și-l faci oaspete măcar de atâtea ori de câte ori reușește Dan Damaschin însuși, partida este câștigată, calea cea bună găsită, poemul de aur poate să se nască.”

Ion Urcan, Trandafirul și clepsidra, în Vatra, nr. 11, noiembrie 1986: „Deși circulate de o ideație densă, textele dobândesc un înalt registru liric al rostirii și al imaginii, își creează propriul univers de simboluri. Dicția, mânată de un viguros ritm interior pe spații ample, e cezurată savant, versul fiind doar aparent convulsionat, în fapt denotând o rafinată intuire a dinamicii lirice, o tonalitate personală de acces dificil, posibil prin cunoașterea îndeaproape a fenomenului poetic modern. Sunt prezente cuvinte rare, recirculate din literatura veche, combinații și turnuri ce insolitează materialul lexical. Dăruit cu harul responsabilității artistice și al discreției, Dan Damaschin e ferit de tentația cantității, cărțile sale fiind de fapt mici plachete apărute la intervale considerabile, însă din paginile cărora, la o selecție oricât de exigentă, nu s-ar pierde nimic.”

I. Negoițescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 144: „În recenta culegere de versuri a lui Dan Damaschin, intitulată Trandafirul și clepsidra, viziunea orizonturilor eterice și pure, a timpurilor prime, imaculate, a senzațiilor feciorelnice și extazelor crepusculare, de identificat în propria sensibilitate, în propriul și bogatul depozit de enigme ce-l constituie Ethosul poetului, este cât se poate de clar exprimată și nu spre a păgubi, ci spre a prezerva lirismul.”

N. Steinhardt, Un poet luciferic, în „Viața românească”, nr. 9, septembrie 1986: „Tema originală propusă de Dan Damaschin e a ispășirii, pe care preferă să o numească a expierii. [...] Sunt convins că expierea, Dan Damaschin a conceput-o pe coordonatele axiologice drepte și că numai datorită efectului reflectant al artei figurează și ea în oglindă ca vasală întunecimii, încleștării, înveninării. Limbajul folosit de poet e de fapt simbolic și ca orice produs freudian se cade a fi citit (adică decodat) invers...”