Burete tomnatic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Amanita virosa
2006-08 Amanita virosa crop.jpg
Burete tomnatic
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Hymenomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Amanitaceae
Gen: Amanita
Specie: A. virosa
Nume binomial
Amanita virosa
(Fr.) Bertill. (1866)
Sinonime
Toxic.png

Amanita virosa (1866), sin. Agaricus virosus (1809/1838), din familia Amanitaceae și genul Amanita este împreună cu gemenele ei Amanita verna și Amanita phalloides una din cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute. Această specie este numită în popor burete tomnatic. Ea coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor) și se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord din iunie până în octombrie (noiembrie) în păduri de foioase precum de conifere umede, în primul rând sub fagi și pini, unde pământul este acoperit de mușchi. Ciuperca crește preferat pe soluri acide.[1][2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

James Sowerby, 1816

Ordinul Agaricales este de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic în diferență de exemplu cu genul Boletus (între 44 și 34 milioane de ani).[3]

În anul 1809, buretele a fost pomenit pentru prima dată de naturalistul englez James Sowerby (1757-1822) ca Agaricus virosus în volumul al 3-lea al operei sale Coloured figures of English Fungi or mushrooms și aprobat de marele savant Elias Magnus Fries în lucrarea sa Epicrisis systematis mycologici (1838).[4]

Specia a fost redenumită de medicul francez Louis-Adolphe Bertillon (1821-1883) în cartea sa Dictionnaire Encyclopédique de Science Médicales din 1866.[5]

Unii autori au susținut, cum că buretele tomnatic nici nu ar fi o specie de sine stătătoare ci doar o varietate a buretelui viperei, în special al celui primăvăratic. Pe lângă altele, singur toxicologia diferită într-un punct important dovedește contrariul (vezi jos).

Descriere[modificare | modificare sursă]

Amanita virosa matură

Această specie are un velum universale (văl universal), o membrană subțire care o învelește la începutul evoluției ei, extinzându-se de la vârful pălăriei la capătul inferior al piciorului precum un velum partiale (văl parțial) care acoperă numai părțile purtătoare de spori, astfel încât se întinde de la de marginea pălăriei la capătul superior al tijei. Scurt timp mai târziu, membranele se rup, lăsând urme de fulgi pe pălărie, un guler în jurul tijei și o rămășiță în formă de săculeț la bază, numită volva (vagin).[6]

  • Pălăria: Ea este subțire, de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate, cu un diametru de aproximativ 4-8 cm și este amenajată central peste picior, la început sferică, apoi convexă, menținând până în final forma unui clopot, cuticula fiind uscată sau ușor lipicioasă, la margine netedă și mereu ondulată. Pălărie și picior sunt ușor separabili. Ciuperca poartă fulgi albi puțin pronunțați (rest al velum universale), care dispar repede după o ploaie. Culoarea ei este albă, la mijloc uneori cu nuanțe roșu-brune.
  • Lamelele: Ele sunt aglomerate, late, libere (fără contact cu picior), foarte strânse una lângă alta, albe, intercalate cu numeroase jumătăți de lamele foarte lungi și bulboase. Trama (micologie) lamelelor este bilaterală. Pulberea sporilor este albă, sporii fiind rotunjori, hialini, incolori și amilozi (colorându-se cu un reactiv de iod).
  • Piciorul: El are o lungime de 8,5-15 cm și o lățime de 0,7-1,8 cm, fiind alb, câteodată parcă brumat, acoperit cu numeroși solzi mici de la manșetă în jos, puțin îngroșat la bază, sfârșind într-un bulb înfășurat de o volvă membranoasă. Mai departe el este destul de subțire, îngustându-se în sus, la început plin, apoi împăiat, la sfârșit gol. Înapoi rămâne la fructele mature un inel în sus de mijlocul tijei care este neted, liber, tare fragil și adesea oară rupt.
  • Carnea: Ea este mereu albă, fragedă și moale. De la început, mirosul și gustul sunt neplăcuți. Totuși faceți niciodată o probă! Buretele este consumat chiar și în doze foarte mici tare otrăvitor, la o cantitate de aproximativ 30 g mortal.[1][2]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

Amanita virosa menține aproximativ zece toxine diferite, din otrava non-letală muscarina foarte puțin, în schimb cantități foarte mari de veninuri mult mai periculoase, fiindcă cu efect mortal, ca de exemplu falloidine (între ele faloidina, falacidina și falisina), amanitine α, β, γ, δ, ε precum aminopectide, în primul rând virotaxine care sunt compuse din șapte aminoacizi, peptide ciclice, toxice ce apar de asemenea în „gemenele” ei Amanita phalloides și Amanita verna. În acțiunea lor, ele aseamănă faloidinei. Astfel conțin cele trei amanatide numite mai sus în material proaspăt aproximativ 20 până la 60 de miligrame falotoxine la 100 de grame masă fungidă. Doza letală de amanitină la om este de 0,1 miligrame pe kilogram de greutate corporală, pentru o persoană de 70 kilograme adică aproximativ 7 miligrame. Această cantitate este conținută în mai puțin de 35 de grame de ciuperci proaspete. Un organism ajuns la maturitate poate cântării 50 de grame sau mai mult, prin urmare, un singur exemplar consumat va produce o otrăvire mortală.[7][8][9][10]

În afară de amatoxine și falotoxine buretele mai conține și virotoxine. Astfel el poate fi bine distins de cele alte douä specii Amanita.[11]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Amanita verna
Amanita phall.

Specia Amanita virosa poate fi confundată cu Amanita phalloides de culoare mai deschisă sau Amanita verna, ce nu joacă un rol, pentru că toate trei sunt mortal otrăvitoare. Dar de dincolo, ea poate fi recunoscută prin eroare ca ciupercă comestibilă. Asta se poate întâmpla la clasificarea altor Amanitaceae, ca de exemplu la A. citrina, A. eliae, A. ovoidea, A. strobiliformis, variația albă a Amanita vaginata sau A. vittadini.[12] Culegători mai puțin exersați culeg veninosul cu preferință în confuzia cu diverse specii de genul Agaricus (între altele A. arvensis, A. campestris, A. semoticus, A. silvaticus, A. silvicola). De asemenea alte specii comestibile, ca de genul Russula, Tricholoma sau Volvariella sunt confundate. [13]

Pentru începători se pot ivi probleme, deoarece buretele se poate confunda cu specii de genul Agaricus, între altele cu Agaricus abruptibulbus,[14] Aaricus aestivalis,[15] A. arvensis,[16] A. campestris, A. radicatus,[17] A. semoticus,[18] A. silvicola[19] sau Leucoagaricus leucothites precum Leucoagaricus cretaceus,[20] dar și cu Lepiota naucina,[21] Volvariella bombycina,[22] Volvariella speciosa sin. Volvariella gloiocephala[23] respectiv Calocybe gambosa.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 92-93, ISBN 3-405-11774-7
  2. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 107, 109-110, ISBN 3-426-00312-0
  3. ^ Bryn Dentinger: „Molecular phylogenetics of porcini mushrooms (Boletus section Boletus)”, în: Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 57, nr. 3,‎ Londra 2010, p. 1276–1292
  4. ^ Istoria Amanitei virosa
  5. ^ Louis-Adolphe Bertillon; „Dictionnaire Encyclopédique de Science Médicales”, vol. 1, Editura G. Masson, Paris 1874, p. 497
  6. ^ Heinrich Dörfelt, Gottfried Jetschke (Ed.): „Wörterbuch der Mykologie”, Editura Spektrum, Heidelberg 2001, p. 336-338, ISBN 3-8274-0920-9
  7. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 58-78, ISBN 3-405-11774-7
  8. ^ Karl și Gretl Kronberger: „Das farbige Pilzbuch”, Editura H. G. Gachet & Co., Langen 1976, p. 14-18, ISBN 3-8068-0215-7
  9. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, Münchenj, Berna Viena 1977, p. 116-126, ISBN 3-405-11568-2
  10. ^ Otrăvile Amanitei
  11. ^ Toxinele speciei Amanita virosa
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 88-119, ISBN 3-405-11774-7
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 73 pp., ISBN 3-405-11774-7
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 168-169, ISBN 3-405-11774-7
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 76-77, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 74-75, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 64-65, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 50-51, ISBN 88-85013-25-2
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 68-69, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 40-41, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 134-135, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 124-125, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 32-33, ISBN 3-405-12081-0

Bibiliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • J. Breitenbach, J. F. Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 4: Blätterpilze, partea a 2-a, Editura Mycologia, Luzern 1995* H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Bruno Cetto, volumul 1, vezi note
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • E. Horak: „Röhrlinge und Blätterpilze in Europa” Editura Elsevier GmbH, München 2005
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147, 192 p.
  • Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Antanamid, patentare, decizia Curții Superioare de Justiție RFG

Legături externe[modificare | modificare sursă]