Bulgarii din Ucraina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Etnicii bulgari din Ucraina sunt un grup minoritar localizat în regiunile sudice ale Ucrainei (în principal în Regiunea Odesa) unde formează o majoritate semnificativă a populației.

Localizare și număr[modificare | modificare sursă]

Teritoriile locuite de bulgari în Bugeac (mov)

În Ucraina, numărul bulgarilor este estimat la peste 140.000 (Recensământul ucrainean (2001) a numărat un total de 204.600 bulgari, incluzând un număr nedeterminat de emigranți recent), formând majoritatea locuitorilor din raionul Bolgrad și locuind de asemenea și în alte raionale din Bugeac (în Regiunea Odesa din partea de sud a țării).

Etnicii bulgari sunt majoritari în raionul Bolgrad (45.600 din cei 75.000 locuitori, adică 60.8%), dar ei locuiesc de asemenea și în alte raioane ale Bugeacului: Arciz - 20.200 din 51.700 (39.07%), Tarutino - 17.000 din 45.200 (37.61%), Ismail - 14.100 din 54.700 (25.78%) și Sărata - 10.000 din 49.900 (20.04%). De asemenea, sunt 8.600 bulgari în orașul Ismail (dintr-o populație totală de 85.100 persoane, sau 10.11%).

Mulți bulgari s-au mutat în ultimii ani la Odesa, centrul regional.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Populația modernă a bulgarilor basarabeni s-a stabilit în partea de sud a Basarabiei la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în timpul răscoalelor creștinilor din Imperiul Otoman și după războaiele ruso-otomane din acea perioadă. Valuri numeroase de emigranți au avut loc îndeosebi după războaiele ruso-otomane din 1806-1812 și 1828-1829 care alungaseră de la nordul Dunării populația musulmană de Turci și Tătari, refugiată în Dobrogea încă otomană.[1] Coloniștii s-au stabilit atunci pe pământurile rămase necultivate ale fostului Hanat tătar al Crimeii: ei proveneau în principal din partea de est a Bulgariei de astăzi și din Dobrogea, dar mulți dintre ei erau descendenți ai bulgarilor din partea de vest a țării care se mutaseră în est înaintea secolului al XVIII-lea. Printre bulgarii care au emigrat în Basarabia au fost și câțiva Albanezi care se așezaseră în estul Bulgariei cu puțin timp înainte, precum și creștinii vorbitori ai limbii turce pe care Otomanii îi numeau gök-oğuzlar („Uzii albaștri”) și ai căror descendenți sunt astăzi cunoscuți sub denumirea de Găgăuzi.

După stabilirea lor în Basarabia, Bulgarii și Găgăuzii au ocupat localități foste musulmane precum Tobacul (azi Zaliznîșne-Tabaki) dar și-au întemeiat și propriile lor localități, cum sunt orașele respectiv Bolgrad (1819) și Comrat, la care se adaugă zeci de sate.[2] În 1856, după Tratatul de la Paris, părți din trei ținuturi din sudul Basarabiei (Ținutul Bender, Ținutul Ismail și Ținutul Akkerman) au fost retrocedate către Principatul Moldovei (din 1861 — România). Acest teritoriu includea orașele Cahul, Reni, Bolgrad, Ismail și Chilia. Coloniștii găgăuzi așezați în jurul orașului Comrat au rămas în Imperiul Rus. Un gimnaziu bulgar a fost înființat în Bolgrad la 28 iunie 1858 de către autoritățile moldovenești de sub conducerea caimacamului Nicolae Vogoride[2], ceea ce a avut un efect pozitiv asupra dezvoltării educației și culturii bulgare, acesta fiind în fapt primul gimnaziu bulgar modern.

Cu toate acestea, când guvernul Principatelor Române a început să recruteze soldați printre coloniștii bulgari, aceștia au trimes în 1861 la Bolgrad o delegație de 500 de reprezentanți din toate satele locuite de ei, aruncând cu pietre și făclii aprinse în clădirea primăriei în timp ce forțele române au tras asupra manifestanților, unii dintre aceștia murind, iar alții fiind răniți. Ceilalți participanți la protest au fugit în Bulgaria și în Rusia, de unde au cerut guvernare directă a Bugeacului de la Istanbul, iar către cancelariile diplomatice au redactat proteste și au publicat broșuri precum "Atrocitățile cârmuirii moldovenești" ("Les atrocités du gouvernement moldave", 1861). În 1861, 20.000 de bulgari din partea de sud-vest a Bugeacului (care revenise României) au emigrat în Rusia, unde li s-a dat pământ în Gubernia Taurida, în teritoriile de unde fuseseră alungați tătarii nogai. Acești coloniști au întemeiat o altă comunitate bulgară: bulgarii din Taurida.

În același an, guvernul român i-a scutit pe coloniștii Bulgari din Bugeac de incorporare și a emis un decret ce întărea drepturile acestei minorități, astfel că tensiunea a dispărut. De altfel, anii 1860-1870 ani ai secolului al XIX-lea au fost caracterizați printr-un nou avînt al mișcării de eliberare națională din Bulgaria de sub autoritățile turcești. În 1871, a trecut prin Bolgrad revoluționarul bulgar Hristo Botev. În 1876 a început publicarea ziarului de orientare liberală Vocea bulgarilor (în bulgară Български глас).

După ce partea de sud-vest a Bugeacului a fost reanexată de către Imperiul Rus în 1878, procesul de rusificare a fost reluat din ce în ce mai puternic, iar mulți intelectuali de etnie bulgară s-au reîntors în nou-înființatul Principat al Bulgariei pentru a contribui la crearea statului bulgar. Rușii au deposedat minoritatea bulgară de drepturile primite în timpul administrației românești.

Întrega provincie a Basarabiei s-a unit cu România în aprilie 1918, după Revoluția Rusă și colapsul Imperiului Țarist. În contrast cu perioada anterioară a administrației românești, multe drepturi culturale și educaționale ale minorității bulgare nu au fost restabilite.

În timpul Răscoalei de la Tatarbunar din 1924, când agitatorii sovietici au încercat să răstoarne, fără succes, administrația românească din sudul Basarabiei, mulți etnici bulgari (împreună cu localnicii moldoveni (români) și germani basarabeni) s-au situat de partea autorităților românești, după cum a subliniat Gheorghe Tătărescu în raportul înaintat în numele Ministerului de Interne către Parlamentul României în 1925.[3]

Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 a dus la ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, invazia armatelor sovietice în Basarabia și includerea acestui teritoriu în Uniunea Sovietică. Cu toate că au fost o minoritate acceptată oficial sub dominația sovietică, bulgarii din RSS Ucraineană nu au beneficiat de nici-o formă de autonomie teritorială (cum ar fi fost o Republică socialistă sovietică autonomă) și au pierdut unele caracteristici ale identității lor culturale în acea perioadă.

O mișcare de renaștere națională a bulgarilor basarabeni își are originea în anii '80 ai secolului al XX-lea, când au fost publicate ziare în limba bulgară, au fost înființate aociații culturale și educaționale, iar limba bulgară a fost introdusă în școlile locale, mai ales după destrămarea Uniunii Sovietice: inițial doar ca materie opțională, iar mai târziu ca materie obligatorie. În 1993 a fost înființată Asociația bulgarilor din Ucraina.

Bulgari renumiți din Ucraina[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Unul dintre cei mai eficienți agenți ai expulzării populațiilor musulmane din Bugeac a fost generalul Mihail Kutuzov: Zamfir Ralli-Arbore, (ro) Basarabia în secolul XIX, București 1898
  2. ^ a b Ion Nistor - Istoria Basarabiei (Cernăuți, 1923; reeditat la Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991), p. 200-201
  3. ^ M. Adauge, A. Furtună - Basarabia și basarabenii (Chișinău, 1991), p. 292-294

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ivan Grek și Nicolae Cervencov - Българите в Украйна и Молдова. Минало и настояще (Balgarite v Ukrayna i Moldova. Minalo i nastoyashte), Sofia, 1993
  • Saveliy Z. Navakov - Социально-экономическое развитие болгарских и гагаузких сел Южной Бесарабии (1857–1918) (Sotsial'no-ekonomicheskoe razvitie bolgarskikh i gagauzkikh sel Yuzhnoy Besarabii (1857–1918)), Chișinău, 2004
  • Rodolyubets Almanach, volumes 1 — 6, (Sofia, 1994, 1996, 1998, 2000, 2002, 2004)