Biserica de lemn din Bejan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Biserica de lemn din Bejan, Hunedoara, astăzi în Muzeul Țăranului Român din București, foto: iulie 2013
Portalul de la intrarea în biserică, foto: iulie 2013
Biserica de lemn „Sfântul Ierarh Nicolae“ din Bejan, expusă pe peluza din spatele Muzeului Țăranului Român
Vechi și nou în peisajul urban al Bucureștiului
Biserica de lemn „Sfântul Ierarh Nicolae” din Bejan, Hunedoara, astăzi în Muzeul Țăranului Român din București, foto: iulie 2013
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica de lemn din Bejan

Biserica de lemn din Bejan s-a aflat în localitatea omonimă din județul Hunedoara, de unde a fost transferată în Muzeul Țăranului Român din București în anul 1992. Biserica a fost ridicată probabil în secolului 17. A fost cuprinsă în vechea listă a monumentelor, dar noua listă a monumentelor istorice nu o mai menționează.

Istoric și trăsături[modificare | modificare sursă]

Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din satul Bejan a fost mutată în anul 1992 la Muzeul Țăranului Român din București. Din anul 1947, când sătenii din Bejan și-au construit o nouă biserică, din cărămidă, și până în anul 1992, când biserica a fost mutată în București, în aceasta nu s-au mai săvârșit slujbe. Datorită lipsei fondurilor pentru întreținere, bisericuța de lemn din satul Bejan se afla într-o stare avansată de degradare și era amenințată cu prăbușirea. În anul 1991, responsabilii „Muzeului Țăranului Român" din București au cumpărat bisericuța, care a fost salvată prin aducerea și reasamblarea ei în curtea muzeului din București în anul următor.

Forma ei arhaică (un dreptunghi, cu capetele nedecroșate, poligonale cu trei laturi, supraînălțat printr-o clopotniță scundă, cu foișor deschis și coif octogonal), analogiile cu lăcașul de cult din Muncelu Mic (doar două străpungeri ale peretelui despărțitor dintre naos și altar), precum și prezența golurilor luminatoarelor pe laturile de vest și de sud, indică secolul al XVII-lea ca timp al ctitoririi lăcașului[1]. În acest caz, anii 1802 (indicat ca dată a ridicării bisericii de comisia de catagrafiere Dósa)[2] sau 1823 (transmis de Calendarele sibiene)[3] trebuie corelați cu tradiția strămutării edificiului fie din satul Valea Bradului, fie din Luncșoara.

Edificiul, renovat în anii 1934 și 1962, a păstrat învelitoarea clasică de șiță. La interior se pătrundea printr-o ușă joasă, amplasată pe latura de miazăzi.

Analiza fragmentelor picturale care au scăpat vitregiilor timpului dezvăluie, prin desen, program iconografic, cromatică și grafica legendelor, activitatea unui zugrav din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, identificat ca autorul ansamblului mural al bisericii din Certeju de Jos, executat în anul 1808; anterior acesta fusese discipol, iar apoi colaborator, al pictorului care a decorat lăcașurile de cult din Câmpuri de Sus, Dumbrăvița și Valea Lungă[4].

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dobrei, pag.396
  2. ^ Gagyi de Eted, Eugen, Regulatio Diocesis Transilvaniacae Disunitae anno 1805
  3. ^ CAS, an 85, 1937, pag.78
  4. ^ Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, pag.182

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Studii monografice
  • Dobrei, Florin: Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2010.
  • Greceanu, Eugenia (). „Tehnică și măiestrie în arhitectura de lemn a județului Hunedoara”. Monumente Istorice și de Artă. 1983 (I): 59–65. 
  • Cristache-Panait, Ioana (). Arhitectura de lemn din județul Hunedoara. București: ARC. ISBN 973-99717-2-5. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Imagini[modificare | modificare sursă]