Țara Chioarului

Limitele Țării Chioarului între hotarele județului Maramureș

Țara Chioarului (maghiară Kővárvidék, germană Kővárer Distrikt, latină Districtus Köváriensis) este o regiune istorică din România, pe teritoriile județelor Cluj și Maramureș, parte a mai marii regiuni a Transilvaniei alături de Țara Lăpușului, împreună cu care formează in mare parte bazinul hidrografic al Râului Lăpuș. Școala maghiară atribuie Țara Chioarului Sătmarului, și implicit Regiunii Partium sau Părților Ungurești din care mai face parte Crișana.

Reprezentare în prima hartă militară.

Ca unitate administrativă oficială ca district a existat din 1549 și după ce Castelul Kővár/Chioar a fost aruncat în aer de Roger de Bussy-Rabutin în timpul Războiului Kuruc din 1713, districtul și-a pierdut treptat semnificația militară. A fost dizolvat ca parte a reformei comitatelor din 1876 și încorporat în comitatele învecinate Szatmár și Szolnok-Doboka în 1876. Centrul său administrativ era Șomcuta Mare (maghiară Nagysomkút, germană Großhorn).

Istorie

Ruinele Cetății Kővár(Chioar) - desenul lui Gusztáv Keleti, sfârșitul secolului al XIX-lea.

Prima atestare documentară a numelui, în denumirea Castrum Kewar (forma latinizantă a denumirii maghiare Kővár vára „Cetatea de piatră”), datează din 1367.

Denumirea zonei etnografice vine de la Cetatea Chioarului, vestită fortificație situată pe cursul mijlociu al râului Lăpuș, construită pe un promontoriu al defileului râului Lăpuș.

Cetatea Chioarului a fost amintită pentru prima oară în 1319, într-un document în care se arată că „nobilii transilvăneni, răsculați împotriva regelui Carol I Robert de Anjou, au cucerit cetățile Cehu și Chioar”. În 1367 cetatea a intrat în posesia lui Drag, iar în 1378 apare cu numele castrum Kewar, aflată în proprietatea voievozilor maramureșeni Balc și Drag. Regele Ungariei, Ludovic I, a donat Chioarul voievozilor români Drag și Balc, pentru a atrage de partea sa nobilimea română din Maramureș. Ludovic I a făcut danii familiei Drăgoșeștilor (urmașii lui Dragoș) care i-au rămas loiali, și va rămâne în posesia familiei până la moartea lui Gáspár Drágffy în 1556. Districtul a trecut apoi în mâinile mai multor conducători, având în vedere poziția sa strategică la granița dintre Transilvania propriu-zisă și Partium, printre aceștia numărându-se Ioan Zápolya, familia Báthory în câteva ocazii în timpul domniei lor asupra Transilvaniei în secolul al XVI-lea și George I Rákóczi.

Primul său urbarium a fost întocmit în 1566, iar la acea vreme ofițerii castelului Kővár colectau deja taxe în satele sale. În jurul anului 1600, se numeau „liber baronatus” („baronia liberă”) și era încă denumită astfel mult timp după ce Dieta Transilvaniei a abolit termenul „liber baronatus”. În 1615, Dieta a declarat-o moșie fiscală. Proprii săi judecători iobagi au apărut la mijlocul secolului al XVII-lea. Comitatul Szolnok Central a protestat împotriva faptului că acesta era tratat ca district independent încă din 1721.

Castelul Teleki din Satulung/Kővárhossúfalu (județul Maramureș, România).

În urma Bătăliei de la Viena, districtul a făcut parte din scena mai amplă a bătăliei dintre trupele habsburgice și Curuți. Castelul a fost recucerit de Curuți în 1703, iar comandantul său, Mihály Teleki, li s-a alăturat rândurilor alături de majoritatea personalului militar din district, în timp ce câțiva alții s-au alăturat „lobonților”, facțiunea pro-habsburgică. După eșecul Războiului de Independență al lui Rákóczi și invazia tătară din 1717, castelul a fost considerat învechit în noul sistem de apărare a regiunii mai largi și distrus prin incendierea arsenalului său de pulbere și bombardarea cu tunurile generalului imperial Jean-Louis de Bussy-Rabutin în 1718.

Familia Teleki a cumpărat ruinele de la autoritățile imperiale în anul următor și a folosit pietrele și cărămizile pentru a-și construi conacul în Coltău/Koltó și o clădire administrativă în Șomcuta Mare.

Districtul a continuat să funcționeze chiar și fără cetatea sa până la introducerea unui nou sistem de comitate în Regatul Ungariei în 1876, când a fost împărțit între Solnoc-Dăbâca și Sătmar.

Comitatele Szolnok-Doboka și Szatmár din Regatul Ungariei au devenit parte a Regatului României prin Tratatul de la Trianon în 1920.

Istoric administrativ și juridic

Relațiile sale de drept public în timpul Principatului Transilvaniei, similar celorlalte stări princiare, în primul rând regiunea Fogaraș, s-au dezvoltat din antecedente militare. Principele numea în frunte căpitanul șef, care era căpetenia tuturor gradelor forțelor armate ale regiunii. Căpitanul șef stabilea și colecta taxele, supraveghea ofițerii castelului, iar administrarea justiției era, de asemenea, concentrată în mâinile sale. (În timpul stării fiscale, scaunul domnului primea un rol mai important.) În absența sa, vicecăpitanul îl înlocuia. Curteanul era responsabil de gestionarea economică a stării fiscale, iar caporalul șef era responsabil de arestarea criminalilor.

După încetarea Transilvaniei independente, împreună cu restul Partiumului (comitatele Közép-Szolnok, Kraszna și Zaránd), a rămas parte a disputatului Partium, cu un statut intermediar între Transilvania și Ungaria, timp de un secol și jumătate. După restaurarea sa în 1861, s-a numărat printre județele și regiunile în care limba română a fost folosită pe scară largă în administrarea afacerilor și în redactarea decretelor timp de un deceniu. În 1874, era format din patru districte: Nagysomkút, Nagynyíres, Kisnyíres și Kápolnokmonostor. În timpul reorganizării județene din 1876, pe baza articolelor de lege 1876:XXXIII. și 1877:II., partea sa estică a fost unită cu cea mai mare parte a Doboka și cu întregul județ Belső-Szolnok sub numele de județ Szolnok-Doboka, în timp ce partea sa vestică a devenit parte a județului Satu Mare.

Componența

Districtul Chioar (în verde, centru) din Transilvania.

Chioarul cuprinde atât satele ce au aparținut domeniului Baia Mare („fisculaș”) și cetății Chioar (așa-numita „Țară a Chioarului”), precum și satele dintre Baia Mare și Seini. Cele mai importante schimbări:

• Între 1405 și 1564, moșia a inclus uneori Csehi, Sülelmed, Oláhtótfalu, Kisardó, Turbuca, Somos și Mutos, care ulterior au fost atribuite în mod clar comitatului Solnoc Central.
• Szamossósmező a fost anexat regiunii în 1571, iar Szaszar, Bozinta și Misztótfalu în anii 1590.
• Deși zona Kapnikbánya a aparținut de la început Țării Chioarului, ca oraș minier s-a bucurat de privilegii speciale, pe care Chioarul nu le-a respectat. În anii 1660 a devenit parte a regiunii în toate privințele.

Geografia

The beginning of Lăpuș Gorge, near the village of Răzoare, Maramureș.

Geografic, zona etnografică Chioar se întinde la răsărit de la Cavnic până la vârful Șatra și dealul Pietriș, apoi pe versantul estic și sudic al masivului Preluca (precum și pe culmea Breaza și podișul Boiu) se ajunge, pe dreapta Someșului, până la Seini, iar limita de nord a Chioarului este marcată de partea de sud a munților Gutâi, de la Seini până la Cavnic.

Zona asociată Domeniului Chioar reprezintă partea inferioară a văii râului Lăpuș, începând de la defileul râului până la vărsarea acestuia în râul Someș. Formează un sistem teritorial contiguu cu Țara Lăpușului, suprapunându-se peste bazinul hidrografic al râului.

Clima regiunii este temperat-continentală moderată.

Demografia

În 1840, din cei 45.345 de locuitori, potrivit lui Elek Fényes, 40.517 (89,4%) erau români, 3.511 (7,7%) maghiari și 1.317 (2,9%) vorbitori nativi de germană.

Populația în 1857 era de 40.314 locuitori. Dintre aceștia, 5.128 erau maghiari (12,72%), 35.186 erau vorbitori nativi de limba română (87,28%).

În 1869, districtul Kővár avea 51.721 de locuitori, dintre care 90,1% erau etnici români și 9,9% maghiari.

În 1870, avea o populație de 51.744 de locuitori, dintre care 37.915 (73,3%) erau greco-catolici, 8.681 (16,8%) ortodocși, 2.001 (3,9%) evrei, 1.662 (3,2%) romano-catolici, 1.456 (2,8%) reformați și 29 de alte religii. 90% erau români, 6% maghiari și 3,9% evrei.

Bibliografie suplimentară

• Satele Chioarului la 1405: date istorice, economice, demografice și etimologice pentru anii 1231-2005, Vasile Radu, Editura Mega, 2005

 Acest articol despre un subiect legat de istoria României este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa.