Naiada (satelit)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Naiada
Naiad Voyager.png

Fotografie făcută de Voyager 2.
Nume alternativ Neptun III
Numit după Naiade
Date generale
Descoperire Voyager Imaging Team,
septembrie 1989
Caracteristicile orbitei
Semiaxa mare 48.227 ± 1 km
Excentricitatea 0,0004 ± 0,0003
Perioada siderală 0,2943958 ± 0,0000002 zile
Înclinarea față de ecliptică 33,15°
Înclinarea față de ecuator 4,75 ± 0,03° (la ecuatoul lui Neptun)
Date fizice
Raza medie 33 ± 3 km[1]
Volumul ~1,5×105km³
Masa ~1,9×1017 kg
(calculat în pe baza densității)
Densitatea medie ~1,3 g/cm³ (estimată)[1]
Accelerația gravitațională la suprafață ~0,012 m/s2[a]
Viteza de eliberare ~0,028 km/s[b]
Albedo 0,07[2][1]
Temperatura la suprafață ~ -222 °C /51 K medie (estimată)
Magnitudine aparentă 23.9[1]
O simulare a satelitului Naiada în timp ce-l orbitează pe Neptun, se vede şi Soarele la distanță.

Naiada (greacă: Ναϊάδ-ες), cunoscut și ca Neptun III, este un satelit interior a lui Neptun. El este denumit în cinstea Naiadelor din legendele grecești.

Naiada a fost descoperită în iulie 1989 cu ajutorul imaginilor făcute de sonda spațială Voyager 2. Satelitul a fost descoperit în timpul zborului și a primit denumirea temporară de S/1989 N 6[3] Descoperirea a fost anunțată (IAUC 4867) la 29 septembrie 1989, dar textul comunicatului vorbește de „25 cadre luate în peste 11 zile”, data descoperirii conform acestuia fiind înainte de 18 septembrie. Denumirea i-a fost dată la 16 septembrie 1991.[4]

El este de formă neregulată și nu prezintă nici un semn de modificare geologică. Este probabil că acesta este un morman de moloz re-atras din fragmentele sateliților originali ai lui Neptun, care au fost devastate de perturbațiile lui Triton la scurt timp după capturarea ca satelit într-o orbită inițială foarte excentrică.[5]

Orbita satelitului Naiada este la 23.500 km deasupra norilor lui Neptun. Așa cum este, de asemenea, sub raza orbitei sincrone a lui Neptun, acesta se rotește lent în spirală spre interior din cauza decelerării mareelor și poate avea un impact în cele din urmă cu atmosfera lui Neptun, sau se poate sparge într-un inel planetar la trecerea Limitei Roche ca urmare a forțelor întinderii mareelor.

După zborul lui Voyager 2, sistemul lui Neptun a fost studiat extensiv de observatoarele de pe Pământ și de Telescopul Spațial Hubble. În anii 2002–03, Telescopul Keck a observat sistemul folosind sisteme optice adaptive și a detectat ușor cei patru sateliți interiori mai mari. Satelitul Thalassa a fost găsit cu unele prelucrări ale imaginilor, dar satelitul Naiada nu a fost localizat.[6] Hubble are capacitatea de a detecta toți sateliții cunoscuți și sateliți posibili noi chiar mai slabi, decât Voyager 2. Totuși, satelitul Naiada nu a fost găsit. Se crede că acest lucru se datorează erorilor considerabile din efemerida lui Naiad.[7]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gravitația la suprafață a fost obținută cu ajutorul masei m, constantei gravitaționale g și razei r: Gm/r2.
  2. ^ Viteza de eliberare a fost obținută cu ajutorul masei m, constantei gravitaționale g și razei r: 2Gm/r.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Planetary Satellite Physical Parameters”. JPL (Solar System Dynamics). 24 octombrie 2008. http://ssd.jpl.nasa.gov/?sat_phys_par. Accesat la 13 decembrie 2008. 
  2. ^ doi:10.1016/S0019-1035(03)00002-2 10.1016/S0019-1035(03)00002-2
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  3. ^ Green, Daniel W. E. (29 septembrie 1989). „Neptune”. IAU Circular 4867. http://www.cbat.eps.harvard.edu/iauc/04800/04867.html. Accesat la 26 octombrie 2011. 
  4. ^ Marsden, Brian G. (16 septembrie 1991). „Satellites of Saturn and Neptune”. IAU Circular 5347. http://www.cbat.eps.harvard.edu/iauc/05300/05347.html. Accesat la 26 octombrie 2011. 
  5. ^ doi:10.1016/0019-1035(92)90155-Z 10.1016/0019-1035(92)90155-Z
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  6. ^ Marchis, F.; Urata, R.; de Pater, I.; Hammel, H. B.; Berthier, J. (1 mai 2004). „Neptunian Satellites observed with Keck AO system”. American Astronomical Society, DDA meeting #35, #07.08; Bulletin of the American Astronomical Society, Vol. 36. pp. 860. http://adsabs.harvard.edu/cgi-bin/nph-bib_query?bibcode=2004DDA....35.0708M&db_key=AST&data_type=HTML&format=&high=4489edb0bc24666. Accesat la 5 august 2006. 
  7. ^ Showalter, M. R.; Lissauer, J. J.; de Pater, I. (1 august 2005). „The Rings of Neptune and Uranus in the Hubble Space Telescope”. American Astronomical Society, DPS meeting #37, #66.09; Bulletin of the American Astronomical Society, Vol. 37. pp. 772. http://adsabs.harvard.edu/cgi-bin/nph-bib_query?bibcode=2005DPS....37.6609S&db_key=AST&data_type=HTML&format=&high=4489edb0bc15539. Accesat la 5 august 2006. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]