Glissando

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În muzică, glissando (abrev. gliss.) reprezintă un ornament fals (fragment melodic ce dă impresia unui ornament propriu-zis) care presupune alunecarea între două înălţimi consecutive, consumând întreaga durată a primei înălţimi.^[1] O alunecare asemănătoare care nu ocupă decât ultima parte a duratei se numeşte portamento. Glissando este un cuvânt din limba italiană şi înseamnă „alunecând” (substantiv derivat din modul gerunziu al verbului, deoarece indică un procedeu de execuţie); pluralul este glissandi (gen masculin).

În limba engleză, din jargonul chitarei face parte termenul slide, având acelaşi înţeles cu glissando. Există însă şi alţi termeni care fac trimitere la variate tehnici de obţinere de glissandi.

Cuprins 1 Origine 2 Repertoriu 3 Execuţie. Notaţie 3.1 Glissando propriu-zis 3.1.1 Chitara şi alte instrumente similare 3.2 Glissando fals 4 Glissandi în cultura de masă 4.1 În film 5 Bibliografie 5.1 Referinţe

[modifică] Origine

Originea efectului este probabil populară, această ipoteză fiind susţinută de faptul că însăşi vorbirea implică un glissando permanent între înălţimile produse. Se presupune că muzica vocală la începuturi folosea intens acest efect. El a căpătat un rol expresiv atunci când ponderea utilizării sale a scăzut simţitor (a fost înlocuit de saltul între înălţimi), fiind ales numai pentru anumite momente pe parcursul cântării. Mai târziu, a fost adoptat de muzica instrumentală, cu precădere în rândul instrumentelor capabile de a-l produce.^[2]

[modifică] Repertoriu

Procedeul este răspândit în muzica folclorică, mai ales în Răsăritul Europei şi Asia. Glissando este prezent şi în folclorul muzical românesc (în muzica vocală şi în piesele pentru vioară). În muzica cultă, efectul se regăseşte mai frecvent în piesele instrumentale decât în repertoriul vocal.^[2]

Înregistrările sonore timpurii (de la începutul secolului XX) atestă folosirea abuzivă a efectului (alături de portamento), atât în muzica vocală, cât şi în cea instrumentală; este epoca unei mari libertăţi de interpretare, derogările de la indicaţia ritmică din partitură şi anumite ornamente fiind executate după gustul fiecărui cântăreţ sau instrumentist. Această practică a ieşit din uz în anii 1930-1940.

[modifică] Execuţie. Notaţie

Procedeul poate fi executat în două feluri, în funcţie de posibilităţile tehnice ale instrumentului ales: glissando propriu-zis şi glissando fals (en. discrete glissando). Vocea umană va utiliza aproape întotdeauna glissando propriu-zis; excepţii se găsesc în pasajele cromatice, dar şi în muzica contemporană spectrală (microtonală), unde scriitura simulează uneori execuţia unor glissandi falşi.

Figura de mai jos prezintă notaţiile cele mai uzuale pentru glissando şi cele mai răspândite modalităţi de aproximare (din punct de vedere vizual sau chiar în practica instrumentală) a sa. După cum este arătat în portativul de sus, între cele două note (de plecare şi finală) se trasează o linie dreaptă sau ondulată, deasupra sau dedesubtul căreia se poate scrie suplimentar gliss. sau glissando.^[3] Portativul de jos înfăţişează notaţii aproximative ale unor glissandi propriu-zişi sau exacte ale unor glissandi falşi, după cum urmează: b) diatonic; c) cromatic; d) microtonal (sau, mai puţin corect spus, enarmonic – în analogie cu denumirile tetracordurilor). Cei diatonici se realizează de regulă la instrumentele cu claviatură (vezi mai jos), în vreme ce aceia cromatici sunt mai răspândiţi la instrumente cu coarde şi tastieră, la instrumentele de suflat şi, mai rar, la voce. Glissandi falşi microtonali sunt mai puţin frecvenţi şi pot fi interpretaţi instrumental sau vocal.

În imagine, glissandi propriu-zişi (rândul de sus) şi aproximativi (jos) au fost notaţi literal în diverse culori pentru a putea fi urmărit efectul fiecărui tip în diagrama din dreapta, care este în fapt un grafic înălţime în funcţie de timp. Cele patru coloane reprezintă cei patru timpi ai măsurii, iar culorile corespund cu cele de deasupra portativelor. Este de remarcat faptul că glissandi nu „pătrund” în durata celei de-a doua înălţimi, ele consumând, în schimb, prima înălţime în totalitate.

[modifică] Glissando propriu-zis

Instrumentul (sau vocea) are capabilitatea de a produce succesiv nenumărate înălţimi situate între sunetul iniţial şi cel final, astfel încât urechea nu le mai poate percepe separat. Aceste instrumente pot realiza şi portamenti pe întinderi mari (vezi articolul). Este cu neputinţă notarea in extenso a unui glissando propriu-zis; prin urmare, ea se va face în mod simbolic (cum s-a arătat în figura de mai sus, primul portativ).^[3]

Instrumentele capabile să realizeze glissando propriu-zis sunt: instrumentele cu coarde şi tastieră^[3] (fără bare: familia viorii, familia violei, diverse instrumente populare; cu bare: chitară, sitar), trompeta cu culisă şi trombonul (cu culisă), timpanul, ferăstrăul,^[3] undele Martenot,^[4] teraminul ş.a.

Acestora se adaugă sintetizatoarele, care pot realiza glissandi şi portamenti servindu-se de rotiţa de control al înălţimii (en. pitch wheel), situată de regulă în stânga claviaturii. Totuşi, sintetizatoarele monofonice timpurii (anii 1970) realizau astfel de efecte şi atunci când nu se dorea acest lucru, dată fiind limitarea la un singur oscilator pentru întreaga claviatură. Instrumentul realiza portamenti între fiecare două sunete în succesiune imediată; portamenti deveneau scurţi glissandi în cazul pasajelor executate în viteză (din pricina latenţei, a întârzierii aparatului faţă de interpret).

[modifică] Chitara şi alte instrumente similare

Singura tehnică valabilă pentru toate instrumentele din familia tanburului (cu o construcţie similară chitarei) şi a lăutei (instrumente cu gâtul scurt, de altă provenienţă) este cea folosită şi la alte instrumente cu coarde şi tastieră (viori, viole): atacarea corzii, urmată de alunecarea mâinii pe tastieră (denumirea efectului în limba engleză este slide). Eficacitatea tehnicii diferă de la un instrument la altul; de pildă, la mandolină folosirea ei este foarte limitată (o variantă poate fi ciupirea corzilor în mod repetat pe măsură ce mâna înaintează pe tastieră – aşadar, o combinaţie cu efectul de tremolo).

În cazul chitarei, există mai multe posibilităţi pentru executarea de glissandi şi portamenti, nespecifice însă repertoriului cult (clasic). Controlul nu foarte precis oferit de maniera prezentată mai sus determină aplicarea acestor tehnici oferite ca alternativă. Cu toate că şi alte instrumente înrudite (lăută, mandolină ş.a.) sunt capabile, măcar în parte, să realizeze aceste tehnici, aplicarea lor se face foarte rar. Terminologia în limba română lipseşte, însă denumirile din engleză sunt foarte precise şi adesea împrumutate de chitariştii vorbitori de limba română, ca parte a jargonului chitaristic.

Astfel, bend (en. „a îndoi”) desemnează împingerea coardei pe verticală cu degetul (degetele) care o apasă, crescând cu până la două tonuri (mai mult doar în mod excepţional) înălţimea produsă de coardă. Se poate produce bend şi pe mai multe corzi. Atunci când revenirea corzii în poziţia normală este lăsată a fi auzită, efectul se numeşte release (en. „a elibera”), iar când poziţia de bend este folosită pentru mult timp, se poate adăuga notaţia hold (en. „a ţine”).

O altă variantă este creşterea sau slăbirea tensiunii tuturor corzilor deopotrivă. Chitarele acustice şi unele chitare electrice nu pot realiza această tehnică decât prin îndoirea tastierei (cu ajutorul degetului mare, care împinge din spatele ei) sau prin arcuirea feţei de rezonanţă (evident, nu în cazul chitarelor electrice solid body), prin apăsarea puternică cu mâna care ciupeşte. Totuşi, efectele sunt foarte limitate ca întindere. Cele mai multe chitare electrice, însă, au la dispoziţie un sistem mecanic special, bara de vibrato (vibrato arm), situat pe faţa corpului, de regulă sub corzi. Prin apăsarea ei, bara coboară tensiunea (şi, prin urmare, înălţimea sonoră) din toate corzile; apăsarea mai puternică are ca efect o detensionare de mai mare amploare. Există chitare pentru care bara funcţionează şi invers, caz în care abuzurile vor duce la ruperea corzilor. Revenirea barei în poziţia iniţială aduce şi acordajul instrumentului în parametrii anteriori (ceea ce nu este, totuşi, decât în parte valabil pentru un instrument de construcţie modestă sau cu corzi deteriorate ori de slabă calitate).

[modifică] Glissando fals

Sunetele produse au înălţimi bine precizate, impresia asemănătoare cu cea de glissando propriu-zis fiind creată de parcurgerea rapidă a acestora. Înălţimile fac parte dintr-o gamă sau un arpegiu. Notarea se poate face sau nu in extenso, în funcţie de instrumentul implicat.^[3] Aşa cum s-a mai spus, şi vocea poate executa astfel de glissandi (care prezintă un grad sporit de dificultate faţă de glissandi vocali propriu-zişi).

Majoritatea instrumentelor muzicale (coarde, suflători, unele percuţii şi instrumente electronice) pot produce glissandi falşi, inclusiv o bună parte din cele capabile să execute glissandi propriu-zişi. Asemenea procedeu, pentru rapiditatea presupusă şi varietatea de înălţimi implicate, poate constitui o dificultate tehnică apreciabilă.

Totuşi, există un număr de abordări specifice, facilitate de construcţia instrumentelor. Astfel, instrumentele cu claviatură (pian, orgă) pot executa glissandi de mare întindere prin trecerea degetului mare pe deasupra clapelor albe.^[5] Se pot folosi şi alte degete sau char palma (posibil şi pe clapele negre), mai ales în combinaţie cu tehnica numită cluster (procedeu vehiculat în muzica de jazz şi preluat de genurile rock, soul, funk ş.a., chiar şi în muzica cultă contemporană). Folosind degetul mare şi degetul mic de la o aceeaşi mână, se poate practica la pian şi la alte instrumente cu claviatură tehnica numită glissando la octavă (folosită uneori în repertoriul clasic şi romantic de autori precum Beethoven, Brahms şi Liszt).

La nivel vizual, o tehnică similară cu glissandi falşi de la instrumentele de claviatură poate fi aplicată la nai. Alţi suflători de lemn (clarinet, saxofon) pot crea glissandi falşi prin intermediul unor tehnici speciale.^[3]

Harpa şi alămurile pot executa cu uşurinţă glissandi falşi prin arpegii. Mai precis, alămurile (în special cornii francezi) vor străbate armonicele superioare ale pedalei obţinute într-o anumită poziţie. În aceste cazuri (inclusiv la harpă), se va nota măcar o parte din sunetele obţinute, indicându-se eventual gliss. sau glissando deasupra grupului de note.^[3]

[modifică] Glissandi în cultura de masă

[modifică] În film

• Pornind de la metafora unei alunecări pe nesimţite, Mircea Daneliuc a intitulat un film al său Glissando (1985).

[modifică] Bibliografie

• Alexandrescu, Dragoş (1979). Curs de teoria muzicii (vol. I), Bucureşti
• Petric, Gabriel (2004). Manual de chitară, Editura Teora, Bucureşti. ISBN 973-601-057-0
• Lupu, Olguţa (2007). Cursuri de teoria muzicii, Conservatorul din Bucureşti

[modifică] Referinţe