Deportarea romilor în Transnistria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Țigani în Transnistria, lângă Tiraspol

Deportarea unor categorii de țigani din România în Transnistria aparține problematicii mai largi a persecuțiilor etnice și rasiale din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial[1].

Preliminarii[modificare | modificare sursă]

De la eliberarea din robie și până la guvernarea Antonescu nu a existat o „problemă” a țiganilor. Deși erau recenzați distinct ca etnie, erau tratați ca o categorie socială. Naționalismul din perioada interbelică nu a cuprins atitudini și manifestări antițigănești. Nu a existat un rasism antițigănesc așa cum a fost cel antievreiesc. Ideea deportării țiganilor i-a aparținut lui Ion Antonescu. Ea nu a existat de la începutul guvernării. Luarea unor măsuri împotriva țiganilor s-a discutat pentru prima dată în ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941 când s-a pus problema scoaterii țiganilor din București[2]. Criteriile invocate de autorități care au stat la baza acestei măsuri au fost cele de ordine publică și socială nefiind invocate motive de natură rasială[3].

Ion Antonescu avea în vedere construirea a 3-4 sate compacte în Bărăgan, cu câte 5000–6000 de familii și, după asanarea Bălților Dunării, să-i mute acolo pentru a se ocupa cu pescuitul[4]. Existând precedentul deportării evreilor începută în toamna anului 1941 și ținând cont de dobândirea Transnistriei, a apărut posibilitatea deportării țiganilor în acest ținut. În baza deciziei luate de Ion Antonescu la începutul lunii mai 1942 a fost emis Ordinul Președinției Consiliului de Miniștri nr. 26.756/1942 către Ministerul Afacerilor Interne prin care se solicita un studiu care să cuprindă regiunile de strângere, modul de organizare a convoaielor, itinerarele, conducerea și paza convoaielor, punctele de trecere peste Prut, Nistru și Bug[5].

Recensământul unor categorii de țigani[modificare | modificare sursă]

Ministerul Afacerilor Interne a cerut Inspectoratului General al Jandarmeriei prin Ordinul 33.911/17.05.1941 să efectueze un recensământ în data de 31 mai 1942 care privea două categorii de țigani:

  • Țigani nomazi (căldărari, lingurari etc);
  • Țigani stabili (și anume numai aceia care, deși nenomazi, sunt condamnați, recidiviști sau nu au mijloace de existență sau ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă, și deci constituie o povară și un pericol pentru ordinea publică. Toți aceștia vor fi înregistrați cu familiile lor, adică: soț, soție, copii minori sau majori, dacă trăiesc sub același acoperământ).

Rezultatele acestui recensământ trebuiau înaintate ministerului sub forma a două tabele, câte unul pentru fiecare categorie, până la data de 10 iunie 1942[6]. Ulterior, Ion Antonescu a cerut urgentarea operațiunii astfel încât recenzarea să se efectueze în data de 25 mai, iar comunicarea rezultatelor să se facă pe 31 mai 1941[7]. Listele cuprindeau 40.909 persoane din care 9.471 șigani nomazi și 31.438 țigani stabili din categoria menționată[8].

Deportarea[modificare | modificare sursă]

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria.

Dispozițiile date de mareșalul Ion Antonescu referitoare la modul cum trebuie să se facă deportarea categoriilor de țigani vizate au fost transmise de președinția Consiliului de Miniștri către Ministerul Afacerilor Interne prin Ordinul (strict secret) nr. 70 S/24.05.1942[9].

Deportarea țiganilor s-a făcut prin două operațiuni.

Într-o primă etapă începută la 1 iunie 1942 au fost vizați țiganii nomazi, în baza ordinului dat de Mareșalul Ion Antonescu cu o zi înainte[10]. Din această categorie au fost evacuați în Transnistria 11.441 țigani nomazi din care 2.352 bărbați, 2.375 femei și 6.714 copii. Această operațiune a fost încheiată la 15 august 1942.

În a doua etapă care viza o parte din țiganii stabili (nenomazi) „nemobilizabili”, au fost deportați împreună cu familiile lor: criminalii și delicvenții, hoții de buzunare și din trenuri și cei care trăiau numai din furt. Inițial au fost recenzați 12.497 de țigani „nemobilizabili”, dar în final au fost evacuați 13.176 țigani din care 3.187 bărbați, 3.780 femei și 6.209 copii. Diferența în plus este explicată prin faptul că în rândul lor circula zvonul că odată ajunși în Transnistria vor fi împroprietăriți cu pământ. Din acest motiv unii și-au vândut bunurile, au venit în gările de îmbarcare și s-au amestecat printre ceilalți țigani trecuți pe liste. Unii au solicitat oficial să plece în Transnistria. Alții s-au atașat grupurilor profitând de momentele când trenurile erau oprite pentru control. De asemenea, unii copii sugari nu au fost trecuți pe tabele, iar alții s-au născut pe timpul transportului. Această operațiune a fost încheiată oficial pe 16 septembrie 1942[11].

Evacuarea restului de 18.262 țigani din această categorie a fost suspendată la începutul lunii octombrie 1942 pentru primăvara anului 1943, dar la 13 octombrie Consiliul de Miniștri a luat decizia renunțării la noi deportări de evrei și țigani[12]. Ultimele deportări au avut loc în decembrie 1943.

Practic, pe lângă cei 24.686 țigani deportați în cele două etape, au mai fost evacuați cu aprobări speciale 69 țigani, și cele câteva sute de persoane deportate ulterior formate din cei care s-au sustras celor două etape amintite, cei eliberați din închisori și din cei trecuți de autorități pe lista indezirabililor[13].

Condițiile de viață[modificare | modificare sursă]

În 1942 Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24 617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11 000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit - ca în cazul evreilor - pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rome ca „nomazi”, „nemobilizabili și periculoși ordinei publice”[14][15][16].[10][17].

Genocidul romilor în Transnistria nu s-a produs prin execuții, ca în cazul evreilor. Ei au fost lăsați să moară datorită condițiilor de viață inumane la care au fost supuși: înfometare, frig, privarea de asistență medicală și de sanitație minimalăB. Lipsa asistenței medicale a dus la situația că în majoritatea cazurilor, cauza decesului era decisă în cancelariile oficiale conform formulei: vara, dizenteria și iarna, tifosul exantematic, ambele boli fiind provocatoare de epidemii și datorate condițiilor dezastruase de sanitație, situație pe care propaganda oficială o atribuia obiceiurilor insalubre de viață ale romilor[18][19].

Raportul întocmit la 21 decembrie 1942 de o comisie numită de Inspectoratul General al Jandarmeriei și condusă de colonelul Sandu Moldoveanu, care a anchetat situația celor 5 100 de romi deportați în zona Covalevca - Avdotevca - Varușino, județul Oceacov (la sfârșitul lunii decembrie 1942, această zonă a fost trecută la județul Berezovca) în zilele de 12-19 decembrie 1942 menționează că s-au semnalat două cazuri de febră tifoidă în satul Varușino și că exista pericolul de izbucnire a unei epidemii în rândul romilor, aflați în condiții fizice și sanitare mizerabile. Raportul a mai menționat, între altele, că până în acel moment (în intervalul septembrie-decembrie 1942) au murit de foame circa 200 de romi și că în zilele în care s-a făcut investigația mureau 5-10 romi zilnic[20]. La scurt timp după acest raport, la sfârșitul lui decembrie 1942 a izbucnit între romii de la Covalevca și în împrejurimi (raionul Landau, județul Berezovca) o epidemie de tifos exantematic, culmea fiind atinsă la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Situația romilor din această zonă a fost dificilă nu numai din cauza epidemiei, ci și a foamei și frigului, care au făcut numeroase victime[21].

Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.[22]

Proteste și intervenții pentru salvarea romilor[modificare | modificare sursă]

Dacă inițial mulți țigani foloseau fel și fel de tertipuri pentru a ajunge în Transnistria în speranța împroprietăririi, după confruntarea cu realitatea au invocat motivul că au fost mobilizați și au cerut repatrierea[23]. În urma investigației declanșate de Ministerul Afacerilor Interne în decembrie 1942 au primit aviz de repatriere 1261 țigani[24]. În rezolvarea acestor cereri s-a ținut cont și de faptul că în accepțiunea țiganilor familia este formată și din femeile necăsătorite cu care țiganii trăiesc și au copii.

Măsurile autorităților împotriva țiganilor nu s-au bucurat de sprijinul populației. Criteriile relative de triere a țiganilor au condus la numeroase abuzuri, iar administrația a fost bombardată cu proteste și cereri fie din partea celor afectați, fie deportați, fie din partea rudelor din țară sau a celor de pe front.

Au existat numeroase gesturi de solidaritate cu țiganii în pericol de a fi deportați sau care au fost deportați, din partea populației din localitatea respectivă, exprimate prin memorii și cereri pentru păstrarea, respectiv readucerea lor în țară[25][26][27].

Către conducerea statului au fost înaintate proteste din partea Asociației Generale a Romilor din România, din partea unor mari proprietari de pământ afectați de pierderea forței de muncă reprezentată de țigani și din partea altor persoane care au fost afectate indirect. De asemenea, proteste au venit și din partea unor personalități politice și culturale.

Un exemplu al protestelor liderilor democrați este scrisoarea pe care Constantin I. C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, a adresat-o mareșalului Ion Antonescu, la 16 septembrie 1942, în care critica în termeni duri deportarea.[28].

Dintre oamenii de cultură, cel mai cunoscut caz este al lui George Enescu care a afirmat că „pleacă și el în caz de-i duce muzicanții la Bug”[29].

Despăgubiri[modificare | modificare sursă]

O grupare de romi din judetul Gorj a intentat proces regelui Mihai I pe motiv că acesta ar fi semnat personal ordinele de deportare, afirmând că dețin dovezi în acest sens. Cazul a ajuns la CEDO (Curtea Europeana pentru Drepturile Omului), unde trenează de ani de zile.[30] În cazul în care afirmațiile romilor sunt veridice, se pune problema întârzierii răspunderii penale pentru crime împotriva umanității a regelui.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Kenrick, Donald and Puxon, Grattan: The Destiny of Europe's Gypsies, New York - Basic Books, Inc., 1972.
  • en Friedman, Philip: The Extermination of the Gypsies: Nazi Genocide of an Aryan People, capitol din Friedman, Ada June (ed.): Roads to Extinction: Essays on the Holocaust, New York: Jewish Publication Society of America, 1980.
  • en Hancock, Ian F.: The Pariah Syndrome: An account of Gypsy slavery and persecution, Ann Arbor, Mich. 1987.
  • State Museum of Auschwitz-Birkenau, Memorial Book: The Gypsies at Auschwitz-Birkenau, New York: K.G. Saur, 1993.
  • en Romani, Rose: The Nazi Genocide of the Sinti and Roma, Heidelberg - Documentary and Cultural Centre of German Sinti and Roma, 1995.
  • Abraham, Dorel; Bădescu, Ilie și Chelcea, Septimiu: Relațiile interetnice în România. Diagnoze sociologice și evaluarea tendințelor, ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
  • Achim, Viorel: Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Colecția Biblioteca Enciclopedică de istorie a României, 1998.
  • Fraser, Angus: Țiganii, București, Humanitas, 1999 / en The Gypsies. Oxford, Blackwell, 1992.
  • Achim , Viorel: Cît de veche este la noi „problema” țiganilor (romilor)?, Dilema, an. VII, 314:6, 12 februarie 1999.
  • Achim , Viorel: Nazismul și genocidul țiganilor, Dosarele Istoriei, IV:11, p. 14-19, 1999.
  • en Lewy, Guenther: The Nazi Persecution of the Gypsies, Oxford University Press, 2000.
  • en Lewy, Guenther: Downplaying the Porrajmos: The Trend to Minimize the Romani Holocaust, Review-Essay, Journal of Genocide Research, 3(1):79-85, 2001.
  • en Gypsies During the Second World War, University of Hertfordshire Press, 1997-2002:
    • Vol. 1: From "Race Science" to the Camps, by Karola Fings, Herbert Heuss, Frank Sparing;
    • Vol 2: In the shadow of the Swastika, Donald Kenrick (ed.);
    • Vol. 3: The Killing Fields, Karola Fings (ed.);
    • Vol. 4: Coming to terms with the past, Donald Kenrick (ed.).
  • en Margalit, Gilad: Germany and its Gypsies, Madison - University of Wisconsin Press, 2002.
  • Ioanid, Radu, Kelso, Michelle și Cioabă, Luminița Mihai (ed.): Tragedia romilor deportați în Transnistria 1942-1945. Mărturii și documente, Iași: Polirom, 2009; V.
  • Achim, Viorel: Operațiunile de deportare a romilor în Transnistria. Situația din județul Timiș-Torontal, septembrie 1942”, în Holocaust - Studii și cercetări, Inr. 1, p. 29-39., 2009.
  • en Achim, Viorel: Romanian-German Collaboration in Ethnopolitics: The Case of Sabin Manuilă, în Fahlbusch, Michael and Haar, Ingo (eds.): German Scholars and Ethnic Cleansing (1919-1945), pp. 139–154, New York, Oxford: Berghahn Books, 2005.
  • Fosztó, László: Bibliografie cu studiile și reprezentările despre romii din România (cu accentul pe perioada 1990-2007), Cluj-Napoca, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 3/2008.
  • Sarău, Gheorghe: Bibliografie selectivă privind rromii(1990-2009), Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale (ISPMN), nr. 28/2010, Cluj-Napoca, 2010 [2] Accesat: 21 iulie 2012.

Note[modificare | modificare sursă]

  • [A] În „Raportul Agentului 29” (Jurnalul Național, 21 noiembrie 2005) Cristina Diac și Paula Mihailov publică un raport al unui agent al Sigurantei, care a semnat cu numele de cod „Agent 29” cu privire la situația romilor deportați în județul Oceacov la finele lunii noiembrie și începutul lunii decembrie 1942. „Pe timpul cât au stat in cazărmile de la Alexandrudar, țiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentați insuficient. Li se dădeau 400 g. de pâine pentru cei capabili a munci și câte 200 g. pentru bătrâni și copii. Li se mai dădea puțini cartofi și foarte rar pește sărat și acestea în cantități extrem de mici. Din cauza proastei alimentări, unii țigani - aceasta o formeza majoritatea - au slăbit intr-atât că au ajuns numai schelete. Zilnic mureau (...) câte 10-15 țigani. Erau plini de paraziți. Vizita medicală nu li se făcea deloc, iar medicamente nu aveau. Sunt goi, fără haine pe ei, iar rufăria și imbracamintea le lipseste de asemenea completamente. Sunt femei al căror corp (partea inferioară) este gol in adevaratul sens al cuvântului. Săpun nu li s-a dat de când au venit, din care cauză nu s-au spălat nici ei si nici n-au putut să-și spele singura cămașe ce o au. Din cauza răului tratament, până în ziua de 25 noiembrie a.c. au murit 309 țigani. Au fost găsite cadavre de țigani pe șoseaua Oceacov-Alexandrudar. Aceștia au murit de foame și frig (...) mortalitatea țiganilor nu văd să scadă dar va crește pe zi ce gerul va crește și el.”
Într-un referat adresat prefectului, șeful Serviciului Sanitar al judetului Berezovca, medicul Aurel Juga semnala situația „groaznica și aproape de neînchipuit” din vara lui 1943: „din câteva mii de țigani, nu se găseste cel puțin unul cu haine pe el, pot spune fără exagerare că se găsesc într-o cruntă mizerie. În această situație, coloniile de țigani sunt și rămân un permanent focar de boli infecțioase care amenință regiuni întregi și îndepărtate"[31].
  • [B] Ca exemplu vezi cazul Evei Iancu Stoica, din Sebeș - Alba soția soldatului rom Zoltan Stoica, din Batalionul 14 Vânători de Munte, invalid de război, cu piciorul stâng amputat, cu domiciliul în Sebeș-Alba, internat în spitalul Z.I. 327 ortopedic București.
La intervenția reginei-mame, Mihai Antonescu ordonă în nota din 26 noiembrie 1942: „D-l Vicepreședinte al Consiliului, Prof. Mihai Antonescu înștiințează pe soldatul Stoica Zoltan că M.S. Regina spunându-i că soția lui, Eva Iancu Stoica, din Sebeș-Alba, a fost trimisă în Transnistria pe când el își făcea datoria pe front, a dat imediat ordin ca soția lui să fie adusă acasă. / D-l Vicepreședinte al Consiliului roagă pe D-l Dr. Rădulescu, Directorul Institutului de Ortopedie să aducă la cunoștința soldatului Stoica Zoltan acest lucru, pentru ca soldatul care și-a făcut datoria pe front să știe că i se respectă familia și drepturile lui.” În urma acestui ordin s-a făcut o investigație. Poliția din Sebeș a stabilit că Eva Iancu, soția lui Zoltan Stoica, plecase de bunăvoie în Transnistria cu concubinul ei, Ion Stoica, zis Iobăgău. Aceasta într-o adresă către Direcția Generală a Poliției, din 19 noiembrie 1942, care propunea ca Eva Iancu să fie menținută în Transnistria, odată ce a plecat acolo de bună voie[32][33]. În realitate, pe lista inițială de deportare, întocmită de Comisariatul de Poliție Sebeș, fuseseră trecute 62 de persoane, dar una dintre ele a izbutit să se eschiveze, așa că numărul de deportați a fost completat cu soția lui Zoltan Stoica, Eva Iancu Stoica, acostată de jandarmi pe peronul gării, unde venise să-și petreacă sora și părinții și îmbarcată în trenul E 6. După insinuarea cu plecarea de bună voie cu concubinul ei, Ion Stoica Jandarmeria a continuat să tergiverseze repatrierea femeii pentru ca după 3 luni de investigații să poată raporta că Eva Iancu, soția lui Zoltan Stoica, a murit în Transnistria de tifos exantematic împreună cu sora ei[34][35].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. VII
  2. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. IX
  3. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. XI
  4. ^ Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), București, 1998, p.181
  5. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 3
  6. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 6
  7. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 9
  8. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. X
  9. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 9
  10. ^ a b en Achim, Viorel: The Antonescu Government’s Policy towards the Gypsies, în Ionescu, Mihail E. and Liviu Rotman, Liviu (eds.): The Holocaust in Romania: History and Contemporary Significance pp. 55-60, Bucharest, 2003.
  11. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 269
  12. ^ Timpul, VI, nr. 1954, 16 octombrie 1942, p. 3
  13. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. XIV
  14. ^ Duțu A., Retegan M., Război și societate, vol. 1, RAO, 2000
  15. ^ Ancel, Jean: Contribuții la Istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a II-a, pp. 111-142, București, 2001,
  16. ^ Ioanid, Radu: Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, pp. 138-166 și 263-330, București, 2006.
  17. ^ Viorel Achim, Constantin Iordachi (coord.): România și Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice și comparative, pp. 201-233, București: Curtea Veche, 2004.
  18. ^ Ioanid, Radu; Kelso, Michelle; Mihai Cioabă, Luminița: Tragedia romilor deportați în Transnistria 1942-1945 - Mărturii și documente, ed. Polirom, Iași 2009.
  19. ^ Achim, Viorel: Operațiunile de deportare a romilor în Transnistria. Situația din județul Timiș-Torontal, septembrie 1942, în Holocaust. Studii și cercetări, pp. 29-39, I:1, 2009.
  20. ^ Achim, Viorel (edit.): Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, vol. II, doc. 270. p. 59-64, București, Editura Enciclopedică, 2004, ISBN 9734504975, 9789734504978
  21. ^ Achim, Viorel (edit.): Documente, op. cit., doc. 301, p. 101-102.
  22. ^ Holocaustul romilor din România: "Ne-au băgat în trenuri ca pe vite, ne-au dus să murim"
  23. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 312
  24. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. XIV
  25. ^ Achim, Viorel și Iordachi, Constantin (coord.): România și Transnistria, op. cit., pp. 201-233
  26. ^ Achim, Viorel: Țigani amenințați cu deportarea în Transnistria. Sprijinul țăranilor din Gorj (octombrie 1942), pp. 117-124, Revista Istorică, N.S, XVI:5-6, 2005.
  27. ^ en Achim, Viorel: The Roma – A Minority in Europe: Historical, Political and Social Perspectives - The Romanian Public Reaction to the Deportation of Gypsies to Transnistria, pp. 89-102, ed. Roni Stauber & Raphael Vago, Budapest, New York: Central European University Press, 2007.
  28. ^ Viorel Achim, Constantin Iordachi (coord.), România și Transnistria, op. cit., pp. 216–218
  29. ^ Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Editura Enciclopedică, București, 2004, vol. 1, p. 331
  30. ^ Adina Petrescu, Sute de țigani gorjeni așteaptă despăgubiri de 50 de miliarde, de la Regele Mihai, gorj-domino.com, 11 aprilie 2012, accesat 2015-05-10
  31. ^ Diac, Cristina și Mihailov, Paula: Raportul Agentului 29, Jurnalul Național, 21 noiembrie 2005, http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/raportul-agentului-29-33023.htm Accesat: 25 iulie 2012
  32. ^ Achim, Documente, vol. I, op. cit., doc. 235, p. 349-350, 2004
  33. ^ Achim: Țiganii din România (1919-1944), op. cit. doc. 237, p. 440 și nota 1
  34. ^ Achim, Viorel: Holocaust – Studii și cercetări: O intervenție a reginei-mame Elena pentru repatrierea unei femei de origine romă deportată în Transnistria, iini-minorities.ro, [1] Accesat: 21 iulie 2012.
  35. ^ Lista romilor din raza Inspectoratului Regional de Poliție Alba Iulia, întocmită la 12 septembrie 1942; ANIC, fond DGP, dosar 186/1942, f. 111-123; la f. 113-114, lista romilor deportați din orașul Sebeș; Investigația întocmită de Legiunea de Jandarmi Baia: ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 59/1942, f. 270, 273, în Achim, Documente, vol. I, doc. 203, doc. 211, doc. 221 și vol. II, doc. 306, p. 107-108.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Deportarea rromilor în Transnistria: de la Auschwitz la Bug, Vasile Ionescu, Editura Centrului rromilor pentru politici publice "Aven amentza", 2000
  • Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Volume 2, Viorel Achim, Editura Enciclopedică, 2004

Legături externe[modificare | modificare sursă]