Carlo Ferdinand, Prinț de Capua
.jpg)
Carol al celor Două Sicilii, Prinț de Capua[4][5] (Carlo Ferdinando, Principe di Borbone delle Due Sicilie, Principe di Capua[4][5]) (10 noiembrie 1811 –[4][5] 22 aprilie 1862) a fost al doilea fiu al regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabela a Spaniei. S-a căsătorit morganatic în 1836 și a trăit în exil.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Carol s-a născut la Palermo, ca al doilea fiu al regelui Francisc I al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții și verișoară primară, Maria Isabella a Spaniei. Bunicii paterni au fost regele Ferdinand I al celor Două Sicilii și regina Maria Carolina a Austriei. Bunicii materni au fost Carol al IV-lea al Spaniei și Maria Luisa de Parma. Bunicii erau frați, ambii fiind fiii regelui Carol al III-lea al Spaniei și ai reginei Maria Amalia de Saxonia.
A fost fratele mai mic al viitorului rege Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și cumantul regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei, al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei. Sora lui vitregă mai mare a fost Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry.
Carol a fost copilul preferat al părinților săi și din acest motiv relația cu fratele său Ferdinand a fost tensionată. La vârsta de nouăsprezece ani a fost numit viceamiral.[6] În perioada martie-iunie 1829 guvernul napolitan i-a prezentat candidatura la tronul Greciei, dar a eșuat prin opoziția lui Metternich. În 1831 el a fost candidat pentru a deveni rege al Belgiei. În tinerețea sa, Prințul de Capua a afișat un comportament agitat și o slăbiciune pentru femeile frumoase. Cum fratele său nu avea încă copii, Carlo deținea o poziție înaltă la Curte - moștenitor prezumtiv la coroană până în anul 1836.[6]
În iarna anului 1835 Prințul de Capua s-a îndrăgostit de Penelope Smyth, fiica lui Grice Smyth de Ballynatray, o frumoasă irlandeză care vizita Neapole. Ferdinand al II-lea i-a interzis să se căsătorească, fiind o căsătorie morganatică.[6] La 12 ianuarie 1836 cuplul a fugit. Ferdinand al II-lea a sistat venitul fratelui său, denunțând plecarea lui Carol ca fiind ilegală și a încercat să împiedice căsătoria.[7]
La 12 martie 1836 regele Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii a emis un decret susținând decizia din 1829 a tatălui celor doi frați prin care membrii de sânge regal ai regatului, indiferent de vârsta lor, erau nevoiți să obțină acordul suveranului pentru a se căsători iar căsătoriile realizate fără acest consimțământ ar trebui să fie considerate ca fiind nule și neavenite.
Exilul[modificare | modificare sursă]
_-_Borbone,_Carlo_di,_principe_di_Capua_(1811-1862),_Penelope_Smyth_e_figlia_Vittoria_di_Borbone_(1838-1905).jpg)
Sfidând voința fratelui său, la 5 aprilie 1836, Carol s-a căsătorit morganatic cu Penelope Smyth. Cuplul a avut doi copii:[4][5]
- Francesco, Conte di Mascali (24 martie 1837 – 2 iunie 1862)
- Vittoria di Borbone, contesă di Mascali (15 mai 1838 – 9 august 1895)
Ferdinand al II-lea nu l-a iertat niciodată pe fratele fugar. Prințul de Capua a fost obligat să trăiască pentru restul vieții în exil. El a rămas loial soției sale; toate moșiile sale au fost confiscate cu excepția comitatului Mascali din Sicilia pe care l-a moștenit de la tatăl său.[8] Cum Mascali nu a mers eficient îi oferea un venit mic iar Prințul a trebuit să trăiască modest.[9] Ani de zile Prințul a încercat să obțină iertarea de la fratele său și să i se permită întoarcerea în Neapole, dar fără nici un rezultat. S-a stabilit la Londra unde soția și rudele ei au început să acumuleze datorii.[10] Guvernul britanic condus de Lordul Palmerston a încercat să intervină în favoarea lui favoarea lui ca o contrabalansare a despotismului lui Ferdinand al II-lea.[11] În 1848, Prințul deCapua a aspirat în van la coroana Siciliei. Când Palmerston s-a săturat de el, Prințul de Capua s-a mutat la Torino.[11] Urmărit de creditorii săi, Prințul s-a mutat constant.[12]
Un contemporan care l-a întâlnit la Palatul Tuileries în 1853 l-a descris după cum urmează: "Prințul este robust, vulgar, și de obicei aranjat ca un șarlatan rustic. El este împodobit cu o barbă lungă gri și murdară și părul lui este, de asemenea, lung, murdar și gri "[12]
Cum fratele lui Ferdinand al II-lea a murit la 22 mai 1859, prințul a sperat că i se va mări venitul. Ferdinand al II-lea îi lăsase moștenire o sumă mică de bani și noul rege Francisc al II-lea, nepotul său, a ordonat restaurarea tuturor veniturilor și bunurilor sale. Cu toate acestea, Prințul de Capua, care a trăit mutându-se între Geneva, Spa și Aix les Bains cu soția sa morganatică și cei doi copii adolescenți nu a văzut nimic din toate astea. În anul următor Bourbonii au fost detronați. Odată cu invazia piemonteză totul a fost confiscat de către Giuseppe Garibaldi.[13]
Prințului de Capua i s-a oferit un venit de către regele Victor Emanuel al II-lea, însă el a refuzat de teamă că acest lucru ar putea afecta viitoarele lui pretenții.[13] A murit doi ani mai târziu, la 21 aprilie 1862, la Torino, la vârsta de 50 de ani. Fiul său Francesco, care a suferit de o boală mintală, a murit câteva luni mai târziu. Văduva lui a primit o pensie și casa din apropiere de Lucca.[14]
Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ a b Carlo di Borbone, Principe di Borbone delle Due Sicilie, The Peerage, accesat în
- ^ Carlo di, principe di Capua Borbone, Dizionario Biografico degli Italiani, accesat în
- ^ a b The Peerage
- ^ a b c d Darryl Lundy (). „Carlo di Borbone, Principe di Borbone delle Due Sicilie”. thePeerage.com. Accesat în . Legătură externa în
|publisher=(ajutor) - ^ a b c d Paul Theroff. „TWO SICILIES”. Paul Theroff's Royal Genealogy Site. Accesat în .
- ^ a b c Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 90
- ^ Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 91
- ^ Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 93
- ^ Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 94
- ^ Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 117
- ^ a b Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 340
- ^ a b Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 341
- ^ a b Acton, " The Last Bourbonilor din Napoli ", p. 468
- ^ Acton, The Last Bourbons of Naples, p. 469