Moartea neagră

Moartea neagră
Răspândirea Morții negre în Europa și Orientul Apropiat (1346–1353)
Boală	Pestă bubonică
Loc	Eurasia, Africa de Nord
Dată	1346–1353
Decese	75.000.000 – 200.000.000 (estimare)

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost o pandemie de ciumă bubonică care a apărut în Afro-Eurasia în perioada 1346-1353. Este cea mai fatală pandemie înregistrată în istoria omenirii, ducând la moartea a până la 75-200 de milioane de oameni în Eurasia și Africa de Nord, atingând vârful în Europa între 1347 și 1351. Ciuma bubonică este cauzată de bacteria Yersinia pestis, care putea cauza de asemenea ciuma septicemică sau ciuma pneumonică.

Moartea Neagră a fost cea de-a doua pandemie de ciumă. Ciuma a creat răsturnări religioase, sociale și economice, cu efecte profunde asupra cursului istoriei europene.

Originile teritoriale ale Morții Negre sunt contestate. Pandemia are originea în Asia Centrală sau Asia de Est, însă prima sa apariție definitivă a fost în Crimeea, în 1347. De acolo, a fost cel mai probabil purtată de puricii care trăiesc pe șobolanii negri, care au călătorit pe navele comerciale genoveze, s-a răspândit în Bazinul mediteranean, a ajuns în Africa, Asia de Vest și restul Europei prin Constantinopol, Sicilia și Peninsula Italică. Dovezile actuale indică faptul că odată ce a ajuns pe uscat, Moartea Neagră a fost răspândită în mare parte de puricii umani – care provoacă ciumă pneumonică – și contactul de la persoană la persoană prin aerosoli, explicând astfel răspândirea foarte rapidă a epidemiei, care a fost mai rapidă decât s-ar fi așteptat dacă vectorul primar ar fi fost puricii șobolanilor care provoacă ciumă bubonică.

Moartea Neagră a fost cel de-al doilea dezastru care a afectat Europa în Evul Mediu târziu (primul fiind Marea Foamete din 1315–1317) și se estimează că a ucis între 30% și 60% din populația Europei. În total, ciuma poate că a redus populația lumii de la aproximativ 475 de milioane la 350-375 de milioane în secolul al XIV-lea. Au existat alte focare pe tot parcursul Evului Mediu târziu și, împreună cu alți factori care au contribuit , a fost nevoie până în 1500 pentru ca populația europeană să recâștige nivelul din 1300. Focarele de ciumă au reapărut în diferite locuri din întreaga lume până la începutul secolului al XIX-lea.

Origini ale termenului

Contemporanii au descris boala în latină drept febris pestilentialis, infirmitas pestifera, morbus pestiferus, morbus pestilentialis, mortalistas pestis sau pur și simplu pestilentia. Autorii contemporani cu boala au folosit de asemenea termenii „mare pestă” și „mare pestilență”. Pesta pandemică din 1347 nu a fost denumită în mod specific „neagră” în secolele XIV sau XV în nici o limbă europeană, deși expresia „moarte neagră” fusese aplicată din când în când bolilor fatale.

Termenul „moartea neagră” este atestat pentru prima dată în limba engleză (Black death) în 1755, tradus din daneză: den sorte død, lit. „moartea neagră”. Această expresie ca nume propriu pentru pandemie fusese popularizată de cronicarii suedezi și danezi în secolele XV și începutul secolului al XVI-lea, iar în secolele al XVI-lea și al XVII-lea a fost transferată în alte limbi sub formă de calc: islandeză: svarti dauði, germană: der schwarze Tod și franceză: la mort noire.

Expresia „moarte neagră” – descriind Moartea ca fiind neagră – este foarte veche. Homer a folosit-o în Odiseea pentru a o descrie pe monstruoasa Scila, cu gurile ei „pline de moarte neagră”. Seneca cel Tânăr ar fi putut fi primul care a descris o epidemie drept „moarte neagră” (latină: mors atra), dar numai cu referire la letalitatea acută și prognosticul întunecat al bolii. Medicul francez din sec. XII-XII Gilles de Corbeil folosise deja atra mors pentru a se referi la o „febră pestilențială” (febris pestilentialis) în lucrarea sa „Despre semnele și simptomele bolilor” (De signis et symptomatibus aegritudium). Expresia latină mors nigra, „moarte neagră”, a fost folosită în 1350 de Simon de Covino (sau Couvin), un astronom belgian, în poezia sa De judicio Solis in convivio Saturni, care atribuie ciuma unei conjuncții astrologice a lui Jupiter și Saturn. Utilizarea expresiei sale nu este legată fără echivoc de pandemia de ciumă din 1347 și pare să se refere la rezultatul fatal al bolii.

Cardinalul istoric Francis Aidan Gasquet a scris despre Marea Pestă în 1893 și a spus că a fost „o formă a ciumei orientale obișnuite sau bubonice”. În 1908, Gasquet a susținut că utilizarea numelui atra mors pentru epidemia din secolul al XIV-lea a apărut pentru prima dată într-o carte din 1631 a istoricului danez Johannes Isacius Pontanus: „În mod obișnuit și din efectele sale, ei au numit-o moartea neagră” (Vulgo & ab effectu atram mortem vocitabant).

Epidemiile de ciumă anterioare

Yersinia pestis (mărire 200 de ori), bacteria care provoacă ciuma.

Articol principal: Pestă.

Cercetări recente au sugerat că primii oameni infectați de ciumă din Europa și Asia au aparținut Neoliticului târziu-Epoca bronzului timpuriu. Cercetările din 2018 au găsit dovezi ale Yersinia pestis într-un mormânt suedez antic, care ar fi putut fi asociat cu „declinul neolitic” în jurul anului 3000 î.Hr., când populațiile europene au scăzut semnificativ. Este posibil ca această Y. pestis să fi fost diferită de tipurile mai moderne, prima ciumă bubonică transmisibilă de la purici cunoscută fiind din Epoca bronzului, rămășițe de lângă Samara.

Simptomele ciumei bubonice sunt atestate mai întâi într-un fragment a lui Rufus din Efes păstrat de Oribasius; aceste autorități medicale antice sugerează că ciumă bubonică a apărut în Imperiul Roman înaintea domniei lui Traian, șase secole înainte de a ajunge la Pelusium în timpul domniei lui Iustinian I. În 2013, cercetătorii au confirmat speculațiile anterioare conform cărora cauza Ciumei lui Iustinian (541-542, cu recurențe până la 750) a fost Y. pestis. Aceasta este cunoscută sub numele de Prima pandemie de ciumă.

Ciuma secolului al XIV-lea

Cauze

Teorie timpurie

Cea mai autoritară relatare contemporană se găsește într-un raport al facultății de medicină din Paris către regele Filip al VI-lea al Franței. S-a dat vina pe ceruri, sub forma unei conjuncții a trei planete în 1345 care a provocat o „mare pestilență în aer” (teoria miasmei).

Savanții religioși musulmani au învățat că pandemia este un „martiriu și milă” de la Dumnezeu, asigurând locul credinciosului în paradis. Pentru necredincioși, a fost o pedeapsă.

Teorie modernă predominantă

Puricele Xenopsylla cheopis plin cu sânge. Această specie de purici este vectorul principal pentru transmiterea Yersinia pestis, organismul responsabil de răspândirea ciumei bubonice în majoritatea epidemiilor de ciumă. Atât puricii masculi, cât și femelele se hrănesc cu sânge și pot transmite infecția.

Xenopsylla cheopis infectat cu bacteria Yersinia pestis care apare ca o masă întunecată în intestin. Intestinul este blocat de un biofilm Y. pestis; când puricii se hrănesc cu o gazdă neinfectată, Y. pestis este regurgitat în rană, producând infectarea.

Din cauza schimbărilor climatice din Asia, rozătoarele au început să fugă din pajiștile uscate în zonele mai populate, răspândind boala. Boala ciumei, cauzată de bacteria Yersinia pestis, este enzootică (frecvent prezentă) la populațiile de purici transportate de rozătoare, inclusiv marmote, în diferite zone, inclusiv Asia Centrală, Kurdistan, Asia de Vest, India de Nord, Uganda și vestul Statelor Unite.

Y. pestis a fost descoperită de Alexandre Yersin, elev al lui Louis Pasteur, în timpul unei epidemii de ciumă bubonică din Hong Kong în 1894; Yersin a dovedit că acest bacil era prezent la rozătoare și a sugerat că șobolanul este principalul vehicul de transmisie. Mecanismul prin care se transmite de obicei Y. pestis a fost stabilit în 1898 de Paul-Louis Simond și s-a constatat că implică ciupiturile de purici al căror intestin mediu a fost obstrucționat prin reproducerea lui Y. pestis la câteva zile după ce s-a hrănit cu o gazdă infectată. Acest blocaj înfometează puricii, îi conduce la un comportament agresiv de hrănire și încearcă să elimine blocajul prin regurgitare, rezultând mii de bacterii de ciumă care sunt aruncate în locul de hrănire, infectând gazda. Mecanismul ciumei bubonice a fost, de asemenea, dependent de două populații de rozătoare: una rezistentă la boală, care acționează ca gazde, menținând boala endemică, și a doua lipsită de rezistență. Când a doua populație moare, puricii trec la alte gazde, inclusiv la oameni, creând astfel o epidemie umană.

Dovezi ADN

Scheletele dintr-un mormânt comun din 1720-1721 în Martigues, lângă Marsilia, în sudul Franței, au oferit dovezi moleculare ale tulpinii orientale a Yersinia pestis, organismul responsabil de ciuma bubonică. A doua pandemie de ciumă bubonică a fost activă în Europa din 1347, începutul Morții negre până în 1750.

Confirmarea definitivă a rolului lui Y. pestis a avut loc în 2010 cu o publicare în PLOS Pathogens de Haensch și colab. Au evaluat prezența ADN/ARN cu tehnici de reacție în lanț a polimerazei pentru Y. pestis din orificiile dentare ale scheletelor umane din fosele comune din nordul, centrul și sudul Europei care au fost asociate arheologic cu Moartea meagră și cu revenirile ulterioare. Autorii au concluzionat că această nouă cercetare, împreună cu analizele anterioare din sudul Franței și Germaniei, „pun capăt dezbaterii despre cauza Morții negre și demonstrează fără echivoc că Y. pestis a fost agentul cauzal al epidemiei de ciumă care a devastat Europa în timpul Evului Mediu”. În 2011, aceste rezultate au fost confirmate în continuare cu dovezi genetice derivate de la victimele Morții negre în locul de înmormântare din East Smithfield din Anglia. Schuenemann și colab. au concluzionat în 2011 „că Moartea Neagră în Europa medievală a fost cauzată de o variantă a lui Y. pestis care ar putea să nu mai existe”.

Mai târziu în 2011, Bos și colab. au raportat în Nature primul proiect de genom al lui Y. pestis de la victimele ciumei din același cimitir din East Smithfield și au indicat că tulpina care a cauzat Moartea Neagră este ancestrală pentru majoritatea tulpinilor moderne de Y. pestis.

Din acest moment, alte lucrări genomice au confirmat în continuare amplasarea filogenetică a tulpinii Y. pestis responsabile de Moartea Neagră atât ca strămoș al epidemiilor de ciumă ulterioare, inclusiv a treia pandemie de ciumă, cât și ca descendent al tulpinii responsabile de Ciuma lui Iustinian. În plus, au fost recuperate genomii ciumei din anii preistorici semnificativ.

ADN-ul preluat din 25 de schelete din Londra secolului al XIV-lea a arătat că ciuma este o tulpină de Y. pestis aproape identică cu cea care a lovit Madagascarul în 2013.

Transmitere

Importanța igienei a fost recunoscută abia în secolul al XIX-lea odată cu dezvoltarea teoriei germinale a bolii; până atunci străzile erau de obicei murdare, cu animale vii de tot felul în jur și paraziți umani abundând, facilitând răspândirea bolilor transmisibile.

Origini teritoriale

Potrivit unei echipe de geneticieni medicali conduși de Mark Achtman care a analizat variația genetică a bacteriei, Yersinia pestis „a evoluat în sau în apropierea Chinei”, de unde s-a răspândit în întreaga lume în multiple epidemii. Cercetările ulterioare efectuate de o echipă condusă de Galina Eroșenko plasează originile mai precis în munții Tian Shan, la granița dintre Kârgâzstan și China.

Mormintele nestoriene datând din 1338–1339 lângă Issyk-Kul în Kârgâzstan au inscripții referitoare la ciumă, ceea ce i-a determinat pe unii istorici și epidemiologi să creadă că marchează izbucnirea epidemiei. Alții favorizează originea din China. Conform acestei teorii, boala ar fi putut călători de-a lungul Drumului Mătăsii alături de armatele și comercianții mongoli, sau ar fi putut ajunge prin nave. Epidemiile au ucis aproximativ 25 de milioane în toată Asia în cei cincisprezece ani înainte ca Moartea Neagră să ajungă la Constantinopol în 1347. Cu toate acestea, cercetările privind Sultanatul din Delhi și dinastia Yuan nu prezintă nici o dovadă a unei epidemii grave în India din secolul al XIV-lea și nici o dovadă specifică a ciumei în China din secolul al XIV-lea, sugerând că Moartea Neagră poate nu a ajuns în aceste regiuni. Ole Benedictow susține că, din moment ce primele rapoarte clare despre Moartea Neagră provin de la Kaffa, Moartea Neagră are cel mai probabil originea în focarul de ciumă din apropiere, pe malul nord-vestic al Mării Caspice.

Istoria răspândirii bolii. Rețineți că unele zone din Europa au fost parțial cruțate. De exemplu, la Milano, guvernul autoritar Visconti a impus un control puternic asupra bunurilor și oamenilor, ceea ce a dus la limitarea pierderilor la aproximativ 15% din populație, așa cum s-a întâmplat și în Polonia datorită măsurilor întreprinse de Cazimir al III-lea, care a blocat granițele țării.

Focar european

Ciuma a fost introdusă pentru prima dată în Europa prin intermediul comercianților genovezi din orașul lor port Kaffa din Crimeea în 1347. În timpul asediului prelungit al orașului, în 1345–1346 armata Hoardei de Aur mongole a lui Jani Beg, ale cărei trupe tătare în principal sufereau de boala, a catapultat cadavre infectate peste zidurile orașului Kaffa pentru a infecta locuitorii, deși este mai probabil ca șobolanii infectați să fi trecut peste liniile de asediu răspândind epidemia locuitorilor. Pe măsură ce boala a luat amploare, comercianții genovezi au fugit peste Marea Neagră spre Constantinopol, unde boala a sosit pentru prima dată în Europa în vara anului 1347. Epidemia l-a ucis pe fiul în vârstă de 13 ani al împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a scris o descriere a bolii după modelul relatării lui Tucidide în Ciuma Atenei din secolul al V-lea î.Hr. și notând răspândirea Morții Negre cu navele între orașele maritime. Istoricul bizantin Nichifor Gregoras a descris, de asemenea, în scrierile către Demetrios Kydones numărul crescut de morți, inutilitatea medicamentelor și panica cetățenilor. Primul focar din Constantinopol a durat un an, dar boala a reapărut de zece ori înainte de anul 1400.

Purtată de douăsprezece galere genoveze, ciuma a ajuns cu vaporul în Sicilia în octombrie 1347; boala s-a răspândit rapid pe toată insula. Galere din Kaffa au ajuns la Genova și Veneția în ianuarie 1348, dar focarul din Pisa câteva săptămâni mai târziu a fost punctul de intrare în nordul Italiei. Spre sfârșitul lunii ianuarie, una dintre galerele expulzate din Italia a ajuns la Marsilia, Franța.

Din Italia, boala s-a răspândit în nord-vestul Europei, lovind Franța, Spania (care a fost lovită din cauza căldurii - epidemia s-a dezlănțuit în primele săptămâni ale lunii iulie), Portugalia și Anglia până în iunie 1348, apoi s-au răspândit spre est și nord prin Germania, Scoția și Scandinavia din 1348 până în 1350. A fost introdusă în Norvegia în 1349 când o navă a aterizat la Askøy, apoi s-a răspândit în Bjørgvin (modernul Bergen) și Islanda. În cele din urmă, s-a răspândit în nord-vestul Rusiei în 1351. Ciuma a fost oarecum mai neobișnuită în anumite părți ale Europei care aveau cu comerț mai puțin dezvoltat cu vecinii lor, inclusiv mare parte din Țara bascilor, părți izolate din Belgia și Țările de Jos și sate alpine izolate pe tot continentul.

Potrivit unor epidemiologi, perioadele de vreme nefavorabilă au decimat populațiile de rozătoare infectate cu ciumă și au forțat puricii lor la gazde alternative, provocând focare de ciumă care au atins apogeul în verile fierbinți ale Mediteranei, precum și în lunile de toamnă reci din statele baltice din sud. Printre mulți alți vinovați ai contagiozității ciumei, malnutriția, a contribuit, de asemenea, la o astfel de pierdere imensă a populației europene, deoarece a slăbit sistemul imunitar.

Focarul din Asia de Vest și Africa de Nord

Ciuma neagră într-o miniatură din secolul al XV-lea

Boala a lovit diferite regiuni din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în timpul pandemiei, ducând la depopularea gravă și la schimbarea permanentă a structurilor economice și sociale. Pe măsură ce rozătoarele infectate au infectat rozătoare noi, boala s-a răspândit în toată regiunea, intrând și din sudul Rusiei.

Până în toamna anului 1347, ciuma ajunsese la Alexandria în Egipt, transmisă pe mare de la Constantinopol, potrivit unui martor contemporan, dintr-o singură navă comercială care transporta sclavi. Până la sfârșitul verii 1348 a ajuns la Cairo, capitala Sultanatului mameluc, centru cultural al lumii islamice și cel mai mare oraș din Bazinul mediteranean; copilul sultan An-Nasir Hasan a fugit și mai mult de o treime din cei 600.000 de rezidenți au murit. Nilul a fost sufocat cu cadavre in ciuda faptului că la Cairo era un spital medieval, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Istoricul al-Maqrizi a descris munca abundentă pentru săpătorii de morminte și practicanții riturilor funerare, iar ciuma a reapărut de mai mult de cincizeci de ori în următorul secol și jumătate.

În timpul anului 1347, boala a călătorit spre est spre Gaza până în aprilie; până în iulie ajunsese la Damasc, iar în octombrie izbucnise ciuma la Alep. În acel an, pe teritoriul de astăzi al Libanului, Siriei, Israelului și Palestinei, orașele Ashkelon, Acre, Ierusalim, Sidon și Homs au fost toate infectate. În 1348–1349, boala a ajuns la Antiohia. Locuitorii orașului au fugit spre nord, dar majoritatea au murit în timpul călătoriei. În decurs de doi ani, ciuma s-a răspândit în toată lumea islamică, din Arabia în Africa de Nord. Pandemia s-a răspândit spre vest de Alexandria de-a lungul coastei africane, în timp ce în aprilie 1348 Tunisul a fost infectat de o navă din Sicilia. Tunis a fost apoi atacată de o armată din Maroc; această armată s-a împrăștiat în 1348 și a adus boala cu ei în Maroc, a cărei epidemie ar fi putut fi însămânțată și din orașul islamic Almería din al-Andalus.

Mecca a fost infectată în 1348 de pelerinii care practicau Hajj. În 1351 sau 1352, sultanul rasulid din Yemen, al-Mujahid Ali, a fost eliberat din captivitatea mamelucilor din Egipt și a purtat ciuma cu el la întoarcerea acasă.

Semne și simptome

O mână care arată modul în care cangrena acrală a degetelor din cauza ciumei bubonice face ca pielea și carnea să moară și să devină negre

Un bubon inghinal pe coapsa superioară a unei persoane infectate cu ciumă bubonică. Ganglionii limfatici (buboane) se umflau adesea în regiunea gâtului, axilei și regiunea inginală.

Ciumă bubonică

Simptomele bolii includ febră de 38-41 °C, dureri de cap, dureri articulare dureroase, greață și vărsături și senzație de stare generală de rău. Dacă nu este tratată, 80% dintre cele care au contractat ciuma bubonică mor în decurs de opt zile.

Relatările contemporane ale pandemiei sunt variate și adesea imprecise. Cel mai frecvent simptom remarcat a fost apariția buboanelor (sau gavocciolos) în zona inghinală, a gâtului și a axilelor, care răsuflau puroi și sângerau când erau deschise. Descrierea lui Giovanni Boccaccio:

„La bărbați și femei deopotrivă, s-a trădat mai întâi prin apariția anumitor tumori în zona inghinală sau a axilelor, unele crescând la fel de mari ca un măr obișnuit, altele ca un ou ... Din cele două părți ale corpului menționate, acest gavocciolo mortal curând a început să se propage și să se răspândească în toate direcțiile; după care forma bolii a început să se schimbe, pete negre sau livide făcându-și apariția în multe cazuri pe braț sau coapsă sau în alte părți, acum puține și mari, peste un minut numeroase. Așa cum gavocciolo a fost și încă este un semn infailibil al apropierii morții, așa au fost și aceste pete pe cine s-au arătat.”

Aceasta era urmată de febră acută și vărsături cu sânge. Majoritatea victimelor au murit la două până la șapte zile după infecția inițială. Pete și erupții asemănătoare pistruilor, care ar fi putut fi cauzate de mușcăturile de purici, au fost identificate ca un alt semn potențial de ciumă.

Ciuma pneumonică

Lodewijk Heyligen, al cărui maestru, cardinalul Colonna, a murit de ciumă în 1348, a remarcat o formă distinctă a bolii, ciuma pneumonică, care a infectat plămânii și a dus la probleme respiratorii. Simptomele includ febră, tuse și spută cu sânge. Pe măsură ce boala progresează, sputa devine abundentă și de roșu aprins. Ciuma pneumonică are o rată a mortalității de 90-95%.

Ciuma septicemică

Ciuma septicemică este cea mai puțin frecventă dintre cele trei forme, cu o rată a mortalității de aproape 100%. Simptomele sunt febră mare și pete purpurii pe piele (purpuriu din cauza coagulării intravasculare diseminate). În cazurile de ciumă pneumonică și în special septicemică, progresul bolii este atât de rapid încât deseori nu ar exista timp pentru dezvoltarea ganglionilor limfatici măriți.

Note

Bibliografie

• Aberth, John (2010) [2000]. From the Brink of the Apocalypse: Confronting Famine, War, Plague and Death in the Later Middle Ages (ed. second). Routledge. ISBN 9781134724802. 
• Andrades Valtueña, Aida; Mittnik, Alissa; Key, Felix M.; Haak, Wolfgang; Allmäe, Raili; Belinskij, Andrej; Daubaras, Mantas; Feldman, Michal; Jankauskas, Rimantas; Janković, Ivor; Massy, Ken (2017). „The Stone Age Plague and Its Persistence in Eurasia”. Current Biology. 27 (23): 3683–3691.e8. doi:10.1016/j.cub.2017.10.025 . PMID 29174893. 
• Arrizabalaga, Jon (2010). „Plague and epidemics”. În Bjork, Robert E. The Oxford Dictionary of the Middle Ages (în engleză). Oxford University Press. doi:10.1093/acref/9780198662624.001.0001. ISBN 978-0-19-866262-4. 
• Austin Alchon, Suzanne (2003). A pest in the land: new world epidemics in a global perspective. University of New Mexico Press. ISBN 978-0-8263-2871-7. 
• Barras, Vincent; Greub, Gilbert (2014). „History of biological warfare and bioterrorism”. Clinical Microbiology and Infection. 20 (6): 498. doi:10.1111/1469-0691.12706 . PMID 24894605. 
• Benedictow, Ole Jørgen (2004). Black Death 1346–1353: The Complete History. ISBN 978-1-84383-214-0. 
• Bennett, J. M.; Hollister, C. W. (2006). Medieval Europe: A Short History. New York: McGraw-Hill. ISBN 9780072955156. 
• Bos, KI; Schuenemann, VJ; Golding, GB; Burbano, HA; Waglechner, N; Coombes, BK; McPhee, JB; DeWitte, SN; Meyer, M; Schmedes, S; Wood, J; Earn, DJ; Herring, DA; Bauer, P; Poinar, HN; Krause, J (12 octombrie 2011). „A draft genome of Yersinia pestis from victims of the Black Death”. Nature. 478 (7370): 506–10. Bibcode:2011Natur.478..506B. doi:10.1038/nature10549. PMC 3690193 . PMID 21993626. 
• Bramanti, Barbara; Stenseth, Nils Chr; Walløe, Lars; Lei, Xu (2016). „Plague: A Disease Which Changed the Path of Human Civilization”. Advances in Experimental Medicine and Biology. 918: 1–26. doi:10.1007/978-94-024-0890-4_1. ISBN 978-94-024-0888-1. ISSN 0065-2598. PMID 27722858. 
• Brotton, Jerry (2006). The Renaissance: A Very Short Introduction. Oxford University Press. ISBN 0-19-280163-5. 
• 200, J. P. (2004). The Black Death. London: Greenwood Publishing Group. ISBN 978-0-313-32492-5. 
• Chase, Marilyn (2004). The Barbary Plague: The Black Death in Victorian San Francisco. Random House Digital. ISBN 978-0-375-75708-2. 
• Cohn, Samuel K. (2008). „Epidemiology of the Black Death and Successive Waves of Plague”. Medical History. 52 (27): 74–100. doi:10.1017/S0025727300072100 . PMC 2630035 . PMID 18575083. 
• Cohn, Samuel K. (2010). „Black Death, social and economic impact of the”. În Bjork, Robert E. The Oxford Dictionary of the Middle Ages. Oxford University Press. doi:10.1093/acref/9780198662624.001.0001. ISBN 978-0-19-866262-4. 
• Christakos, George; Olea, Ricardo A.; Serre, Marc L.; Yu, Hwa-Lung; Wang, Lin-Lin (2005). Interdisciplinary Public Health Reasoning and Epidemic Modelling: the Case of Black Death. Springer. ISBN 978-3-540-25794-3. 
• Davis, Robert (2004). Christian Slaves, Muslim Masters: White Slavery in the Mediterranean, the Barbary Coast and Italy, 1500–1800. Palgrave Macmillan. ISBN 1-4039-4551-9. 
• Dean, Katharine R.; Krauer, Fabienne; Walløe, Lars; Lingjærde, Ole Christian; Bramanti, Barbara; Stenseth, Nils Chr; Schmid, Boris V. (2018). „Human ectoparasites and the spread of plague in Europe during the Second Pandemic”. Proceedings of the National Academy of Sciences (în engleză). 115 (6): 1304–09. doi:10.1073/pnas.1715640115. ISSN 0027-8424. PMC 5819418 . PMID 29339508. 
• Deleo, Frank R.; Hinnebusch, B Joseph (2005). „A plague upon the phagocytes”. Nature Medicine. 11 (9): 927–928. doi:10.1038/nm0905-927. PMID 16145573. 
• Dick, HC; Pringle, JK; Sloane, B; Carver, J; Wisneiwski, KD; Haffenden, A; Porter, S; Roberts, D; Cassidy, NJ (2015). „Detection and characterisation of Black Death burials by multi-proxy geophysical methods” (PDF). Journal of Archaeological Science. 59: 132–41. doi:10.1016/j.jas.2015.04.010. Arhivat din original (PDF) la 18 iulie 2018. Accesat în 8 decembrie 2018. 
• Echenberg, Myron (2007). Plague Ports: The Global Urban Impact of Bubonic Plague: 1894–1901. Sacramento: New York University Press. ISBN 978-0-8147-2232-9. 
• Gasquet, Francis Aidan (1893). The Great Pestilence AD 1348 to 1349: Now Commonly Known As the Black Death. ISBN 978-1-4179-7113-8. 
• Gasquet, Francis Aidan (1908) [1893]. The Black Death of 1348 and 1349 (ed. second). London: George Bell and Sons. 
• Gilbert, MTP; Cuccui, J; White, W; Lynnerup, N; RW Titball; A Cooper; MB Prentice (2004). „Absence of Yersinia pestis-specific DNA in human teeth from five European excavations of putative plague victims”. Microbiology. 150 (2): 341–54. doi:10.1099/mic.0.26594-0. PMID 14766912. 
• Green, Monica H. (2014). „Taking "Pandemic" Seriously: Making the Black Death Global”. The Medieval Globe. 1: 27–61. Arhivat din original la 8 aprilie 2016. 
• Green, Monica H. (2018). „Putting Africa on the Black Death map: Narratives from genetics and history”. Afriques (9). doi:10.4000/afriques.2125 . 
• Gottfried, Robert S. (2010) [1983]. Black Death. Simon and Schuster. ISBN 978-1-4391-1846-7. 
• Gould, George Milbry; Pyle, Walter Lytle (1896). „Historic Epidemics”. Anomalies and Curiosities of Medicine. Blacksleet River. ISBN 978-1-4499-7722-1. Arhivat din original la 16 februarie 2003. Accesat în 3 mai 2020. 
• Haddock, David D.; Kiesling, Lynne (2002). „The Black Death and Property Rights”. The Journal of Legal Studies. 31 (S2): 545–587. doi:10.1086/345566. 
• Haensch, Stephanie; Bianucci, Raffaella; Signoli, Michel; Rajerison, M; Schultz, M; Kacki, Sacha; Vermunt, M; Weston, DA; Hurst, D; Achtman, M; Carniel, E; Bramanti, B (2010). „Distinct Clones of Yersinia pestis Caused the Black Death”. PLOS Pathogens. 6 (10): e1001134. doi:10.1371/journal.ppat.1001134. PMC 2951374 . PMID 20949072. 
• Hatty, Suzanne E.; Hatty, James (1999). Disordered Body: Epidemic Disease and Cultural Transformation. State University of New York Press. ISBN 978-0791443651. 
• Hays, J. N. (1998). The burdens of disease: epidemics and human response in western history. Rutgers University Press. ISBN 0-8135-2528-4. 
• Hays, J. N. (2005). Epidemics and pandemics: their impacts on human history. ABC-CLIO. ISBN 1-85109-658-2. 
• Hecker, J. F. C. (1859). B. G. Babington (trans), ed. Epidemics of the Middle Ages. London: Trübner. 
• Herlihy, D., (1997). The Black Death and the Transformation of the West, Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.
• Horrox, Rosemary (1994). The Black Death. Manchester: Manchester University Press. ISBN 978-0-7190-3498-5. 
• Issawi, Charles Philip (1988). The Fertile Crescent, 1800–1914: a documentary economic history. Oxford University Press. ISBN 0-19-504951-9. 
• Karlsson, Gunnar (2000). Iceland's 1100 years: the history of a marginal society. London: C. Hurst. p. 111. ISBN 978-1-85065-420-9. 
• Kelly, John (2005). The Great Mortality: An Intimate History of the Black Death, the Most Devastating Plague of All Time. Harper Collins Publishers. ISBN 0060006927. 
• Kraut, Alan M. (1995). Silent travelers: germs, genes, and the "immigrant menace". Johns Hopkins University Press. ISBN 978-0-8018-5096-7. 
• Moore, R. I. (1987). The Formation of a Persecuting Society. Oxford. ISBN 0-631-17145-2. 
• Morelli, Giovanna; Song, Yajun; Mazzoni, Camila J.; Eppinger, Mark; Roumagnac, Philippe; Wagner, David M.; Feldkamp, Mirjam; Kusecek, Barica; Vogler, Amy J.; Li, Yanjun; Cui, Yujun; Thomson, Nicholas R.; Jombart, Thibaut; Leblois, Raphael; Lichtner, Peter; Rahalison, Lila; Petersen, Jeannine M.; Balloux, Francois; Keim, Paul; Wirth, Thierry; Ravel, Jacques; Yang, Ruifu; Carniel, Elisabeth; Achtman, Mark (2010). „Yersinia pestis genome sequencing identifies patterns of global phylogenetic diversity”. Nature Genetics. 42 (12): 1140–43. doi:10.1038/ng.705. PMC 2999892 . PMID 21037571. 
• Munro, John (2004), „Before and After the Black Death: Money, Prices, and Wages in Fourteenth-Century England” (PDF), New Approaches to the History of Late Medieval and Early Modern Europe, The Royal Danish Academy of Sciences and Letters, pp. 335–364 
• Nauert, Charles G. (2006). The A to Z of the Renaissance. Scarecrow Press. ISBN 978-1461718963. 
• Netzley, Patricia D. (1998). Life During the Renaissance. San Diego: Lucent Books, Inc. ISBN 9781560063759. 
• Nirenberg, David (1998). Communities of Violence. Princeton University Press. ISBN 0-691-05889-X. 
• Parker, Geoffrey (2001). Europe in crisis, 1598–1648. Wiley-Blackwell. ISBN 0-631-22028-3. 
• Payne, Stanley G. (1973). A History of Spain and Portugal, Volume 1. University of Wisconsin Press. 
• Porter, Stephen (2009). The Great Plague. Amberley Publishing. ISBN 978-1-84868-087-6. 
• Rascovan, Nicolás; Sjögren, Karl-Göran; Kristiansen, Kristian; Nielsen, Rasmus; Willerslev, Eske; Desnues, Christelle; Rasmussen, Simon (2018). „Emergence and Spread of Basal Lineages of Yersinia pestis during the Neolithic Decline”. Cell. 176 (1–2): 295–305.e10. doi:10.1016/j.cell.2018.11.005 . ISSN 1097-4172. PMID 30528431. 
• Rasmussen, Simon; Allentoft, ME; Nielsen, K; Orlando, L; Sikora, M; Sjögren, KG; Pedersen, AG; Schubert, M; Van Dam, A; Kapel, CM; Nielsen, HB; Brunak, S; Avetisyan, P; Epimakhov, A; Khalyapin, MV; Gnuni, A; Kriiska, A; Lasak, I; Metspalu, M; Moiseyev, V; Gromov, A; Pokutta, D; Saag, L; Varul, L; Yepiskoposyan, L; Sicheritz-Pontén, T; Foley, RA; Lahr, MM; Nielsen, R; Kristiansen, K; Willerslev, E (2015). „Early Divergent Strains of Yersinia pestis in Eurasia 5,000 Years Ago”. Cell. 163 (3): 571–82. doi:10.1016/j.cell.2015.10.009. PMC 4644222 . PMID 26496604. 
• Roosen, Joris; Curtis, Daniel R. (2018). „Dangers of Noncritical Use of Historical Plague Data”. Emerging Infectious Diseases. 24 (1): 103–10. doi:10.3201/eid2401.170477 . Arhivat din original la 16 iunie 2019. 
• Samia, N. I.; Kausrud, K. L.; Heesterbeek, H.; Ageyev, V.; Begon, M.; Chan, K.-S.; Stenseth, N. C. (2011). „Dynamics of the plague–wildlife–human system in Central Asia are controlled by two epidemiological thresholds”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 108 (35): 14527–14532. Bibcode:2011PNAS..10814527S. doi:10.1073/pnas.1015946108. PMC 3167548 . PMID 21856946. 
• Scheidel, Walter (2017). The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century. Princeton University Press. ISBN 978-0691165028. 
• Schmid, Boris V. (2015). „Climate-driven introduction of the Black Death and successive plague reintroductions into Europe”. Proc Natl Acad Sci USA. 112 (10): 3020–25. Bibcode:2015PNAS..112.3020S. doi:10.1073/pnas.1412887112. PMC 4364181 . PMID 25713390. 
• Schuenemann, VJ; Bos, K; DeWitte, S; Schmedes, S; Jamieson, J; Mittnik, A; Forrest, S; Coombes, BK; Wood, JW; Earn, DJD; White, W; Krause, J; Poinar, H (2011). „Targeted enrichment of ancient pathogens yielding the pPCP1 plasmid of Yersinia pestis from victims of the Black Death”. PNAS. 108 (38): E746–E752. Bibcode:2011PNAS..108E.746S. doi:10.1073/pnas.1105107108. PMC 3179067 . PMID 21876176. 
• Sloane, Barney (2011). The Black Death in London. London: The History Press Ltd. ISBN 978-0-7524-2829-1. 
• Snowden, Frank M. (2019). Epidemics and Society: From the Black Death to the Present. New Haven, Connecticut: Yale University Press. ISBN 978-0-300-19221-6. 
• Spyrou, Maria A.; Tukhbatova, Rezeda I.; Wang, Chuan-Chao; Valtueña, Aida Andrades; Lankapalli, Aditya K.; Kondrashin, Vitaly V.; Tsybin, Victor A.; Khokhlov, Aleksandr; Kühnert, Denise; Herbig, Alexander; Bos, Kirsten I. (2018). „Analysis of 3800-year-old Yersinia pestis genomes suggests Bronze Age origin for bubonic plague”. Nature Communications. 9 (1): 2234. Bibcode:2018NatCo...9.2234S. doi:10.1038/s41467-018-04550-9. ISSN 2041-1723. 
• Spyrou, Maria A; Keller, Marcel; Tukhbatova, R. I.; Scheib, = CL; EA Nelson; A Andrades Valtueña; GU Neumann; D Walker; A Alterauge A; N Carty; C Cessford; H Fetz; M Gourvennec; R Hartle; M Henderson; K von Heyking; SA Inskip; S Kacki; FM Key; EL Knox; C Later; P Maheshwari-Aplin; J Peters; JE Robb; J Schreiber; T Kivisild; D Castex; S Lösch; M Harbeck M; A Herbig; KI Bos; J Krause (2019). „Phylogeography of the second plague pandemic revealed through analysis of historical Yersinia pestis genomes”. Nature Communications. 10 (4470): 4470. Bibcode:2019NatCo..10.4470S. doi:10.1038/s41467-019-12154-0. PMID 31578321. 
• Sussman, George (2011). „Was the black death in India and China?”. Bulletin of the History of Medicine. 85 (3): 319–55. doi:10.1353/bhm.2011.0054. PMID 22080795. Arhivat din original la 20 mai 2012. Accesat în 14 mai 2012. 
• Tignor, Robert; Adelman, Jeremy; Brown, Peter; Elman, Benjamin; Liu, Xinru; Pittman, Holly; Shaw, Brent (2014). Worlds Together, Worlds Apart, Volume 1: Beginnings to the 15th Century. New York, London: W.W Norton & Company. ISBN 978-0-393-92208-0. 
• Tuchman, Barbara (1978). A Distant Mirror. Knopf. ISBN 0-394-40026-7. 
• Wagner, David M; Klunk, J.; Harbeck, M.; Devault, A.; N. Waglechner; J. W. Sahl; J. Enk; D. N. Birdsell; M. Kuch; C. Lumibao; D. Poinar; T. Pearson; M. Fourment; B. Golding; J. M. Riehm; D. J. D. Earn; S. DeWitte; J.-M. Rouillard; G. Grupe; I. Wiechmann; J. B. Bliska; P. S. Keim; H. C. Scholz; E. C. Holmes; H. Poinar (2014). „Yersinia pestis and the Plague of Justinian 541–543 AD: a genomic analysis”. The Lancet Infectious Diseases. 14 (4): 319–26. doi:10.1016/S1473-3099(13)70323-2. PMID 24480148. 
• Walløe, Lars (2008). „Medieval and Modern Bubonic Plague: some clinical continuities”. Medical History. Supplement. 27 (27): 59–73. doi:10.1017/S0025727300072094. PMC 2632865 . PMID 18575082. 
• Welford, Mark; Bossak, Brian H. (2010). „Revisiting the Medieval Black Death of 1347–1351: Spatiotemporal Dynamics Suggestive of an Alternate Causation”. Geography Compass (în engleză). 4 (6): 561–75. doi:10.1111/j.1749-8198.2010.00335.x. 
• Wheelis, Mark (2002). „Biological Warfare at the 1346 Siege of Caffa”. Emerging Infectious Diseases. 8 (9): 971–75. doi:10.3201/eid0809.010536 . PMC 2732530 . PMID 12194776. 
• Ziegler, Philip (1998). The Black Death. Penguin Books. ISBN 978-0-14-027524-7.  1st editions 1969.
• Zuchora-Walske, Christine (2013). Poland. North Mankato: ABDO Publishing. ISBN 978-1-61783-634-3. 

Legături externe

• Black Death la BBC (ascultă acum)
• Black Death la BBC
• History of Black Death