Violoncel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Violoncel
Cello front side.jpg
Violoncel (din față și lateral).
Clasificare
Instrument cu coarde și arcuș
Ambitus
Range cello.png
Instrumente înrudite
familia viorii, familia violei


Violoncelul este un instrument muzical cu coarde și arcuș din familia viorii (situat ca dimensiuni și ambitus între violă și contrabas). În mediul folcloric românesc, violoncelul este numit broancă sau gordună; în perioada interbelică, instrumentul era cunoscut în România și sub denumirea de cello (împrumut din limba engleză). Interpretul la violoncel se numește violoncelist.

Construcție[modificare | modificare sursă]

Dimensiunile instrumentului sunt comparabile cu cele ale unei chitare. El are patru coarde acordate în cvinte perfecte, cea mai gravă având sunetul do din octava mare (celelalte sunt: sol, re și la) – de altfel, acordajul violoncelului este identic cu cel al violei, însă la o octava inferioară.

Aspecte fizice

Când o coardă este lovită sau ciupită, aceasta vibrează mișcând aerul din jurul ei. Astfel se produc undele sonore. Deoarece coarda este destul de subțire, masa de aer mișcat este foarte mică și, în consecință, sunetul este slab. La instrumentele acustice cu coarde, cum ar fi violoncelul, această lipsă de volum este rezolvată prin montarea corzii vibrante pe un corp mai mare. Vibrațiile sunt transmise acestui corp, care poate mișca mai mult aer și astfel produce un sunet mai puternic. Odată cu modelul și construcția instrumentului variază și caracterul sunetului produs de acesta.

Sunetul unei corzi poate fi ajustat prin schimbarea rigidității sale, care depinde de tensiune și de lungime. Un violoncel poate fi acordat prin reglarea tensiunii corzilor sale cu ajutorul cuielor situate la capătul gâtului. Lungimea corzii afectează de asemenea unda sonoră produsă de aceasta. Scurtarea unei corzi o tensionează și îi reduce masa. Din moment ce o coardă rigidă, cu o masă mai mică vibrează mai rapid, aceasta va produce sunete mai ascuțite. Datorită acestui efect, puteți obține sunete mai înalte prin apăsarea acesteia împotriva gâtului violoncelului și efiectiv scurtând zona vibrantă.

Pentru violoncel, rezonanta lemnului principal, în general, pare foarte aproape de nota F#2, de multe ori cu consecințe grave. În cazul în care violoncelist produce nota F#2, rezonanța lemnului principal vibrează la frecvența sa, în timp ce sunetele produse de violoncel sună la frecvența notei F#2. Din această cauză rezultă un sunet puternic între aceste două frecvențe; acest lucru este cunoscut sub numele de "sunet de lup", pentru că este un sunet neplăcut, asemănător mârâitului. Rezonanța lemnului pare să fie divizată în două frecvențe ce nu se potrivesc. Acest sunet trebuie eliminat sau redus semnificativ pentru a se putea obține unul plăcut. Eliminarea se poate face fie prin modificarea plăcii frontale a violoncelului, fie cu ajutorul unui dispozitiv conceput special pentru acest lucru.

Armonica

O coardă vibrantă se împarte în mai multe părți ce vibrează în același timp. Fiecare parte produce un sunet propriu, numit parțial. O coardă are un fundamental, și o serie de parțiale. Combinația cea mai pură a două sunete se poate obține atunci când unul din ele este dublul frecvenței celui de-al doilea. Tensiunea provocată de apăsarea arcușului pe coardă în timp ce aceasta vibreaza poate provoca o plecare vizibilă de la această situație ideală.

Notație[modificare | modificare sursă]

Partiturile pentru violoncel folosesc cheia fa (bas) și cheia do de pe linia a patra (tenor). Uneori se poate folosi și cheia sol.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Violoncelul și-a făcut apariția în era barocă, un instrument de ambitus similar care l-a precedat fiind viola da gamba (din familia violelor). Aceasta a fost înlocuită total de către violoncel din pricina timbrului lipsit de strălucire și a dinamicii limitate, într-o epocă în care muzica era interesată tot mai mult de formarea de orchestre tot mai numeroase și de organizarea unor concerte în săli de mari dimensiuni.

Repertoriu[modificare | modificare sursă]

Pentru violoncel s-au scris partituri pentru instrument solist, dar și muzică de cameră sau simfonică (pentru orchestră mare). Violoncelul este membrul cel mai grav al cvartetului de coarde (alături de două viori și violă).

Instrumentul a fost folosit uneori și în genurile muzicale de consum (rock, jazz, pop), traversând scurte perioade de popularitate, fără însă a se impune ca instrument specific pentru niciunul din aceste genuri. Poate servi drept exemplu contrabasistul de jazz Oscar Pettiford sau formația metal Apocalyptica. Violoncelul se regăsește și în muzica tradițională din multe regiuni ale Europei.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Violoncel
  • Michael Bach: Fingerboards & Overtones, Bilder, Grundlagen und Entwürfe eines neuen Cellospiels. edition spangenberg, München 1991, ISBN 3-89409-063-4
  • Julius Bächi: Berühmte Cellisten. Porträts der Meistercellisten von Boccherini bis zur Gegenwart. Atlantis Verlag, Zürich 1998, ISBN 3-254-00121-4
  • Berindei, Mihai (1976). Dicționar de jazz, Editura Științifică și Enciclopedică, București
  • Botez, Marcel (1938). Îndrumări în viața muzicală, Editura Scrisul Românesc, Craiova
  • Brunhard Böhme: Entwicklung und Aspekte des Vibratos auf dem Violoncello (ESTA-Bulletin 1984)
  • Harald Eggebrecht: Grosse Cellisten. Mit zwei Exkursen über große Bratschisten und 69 Abbildungen. Geleitwort von Janos Starker. Piper, München /Zürich 2007, ISBN 978-3-492-04669-5
  • Albert E. Kahn: Pablo Casals: Licht und Schatten auf einem langen Weg. Erinnerungen. Fischer Taschenbuch, Frankfurt am Main 1979, 1995, ISBN 3-596-21421-1
  • Gerhard Mantel: Cello üben. Schott, Mainz 1999, ISBN 3-7957-8714-9 (Eine Methodik des Übens, nicht nur für Streicher)
  • Klaus Marx: Die Entwicklung des Violoncells und seiner Spieltechnik bis J.L.Duport (1520–1820). Gustav Bosse Verlag, Regensburg 1963.
  • Winfried Pape, Wolfgang Boettcher: Das Violoncello. Bau, Technik, Repertoire. Schott, Mainz 1996, 2005 (2. Aufl.), ISBN 3-7957-0283-6 (Standardwerk zu Geschichte, Technik und Repertoire)
  • Gregor Piatigorsky: Mein Cello und ich und unsere Begegnungen. dtv, München 1998, ISBN 3-423-20070-7 (Humorvoll erzählte Autobiografie des berühmten Cellisten).
  • William Pleeth: Das Cello. Ullstein, Frankfurt/M. 1985, ISBN 3-7163-0198-1 (Philosophie des Cellospiels, Spieltechnik, Geschichte und eine Liste weniger bekannter Werke).
  • Ralf Schnitzer: Die Entwicklung der Violoncellpädagogik im frühen 20. Jahrhundert. Peter Lang Verlag, Frankfurt/Main 1995, ISBN 978-3-631-48708-2
  • Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București. ISBN 973-42-0304-5
  • Sava, Iosif și Luminița Vartolomei (1979). Dicționar de muzică, Editura Științifică și Enciclopedică, București