Trompetă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Trompetă

Trompeta este un instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori care se termină la un capăt cu o deschizătură în formă de pâlnie. Trompeta este printre cel mai vechi instrument muzical datând de la 1500 î.Hr. Încă din secolul al XV-lea au fost construite în principal din alamă, de obicei, îndoite de două ori într-o formă alungită, rotunjită.

Trompeta de metal este cunoscută din Egipt, acum aproximativ 4000 de ani. Aceste trompete stravechi se deosebeau cu mult de trompetele din ziua de azi. Cuvântul românesc "trompeta" derivă dintr-un cuvânt vechi frantuzesc "trompe" care se referă la trompa unui elefant. Trompetele primitive se asemănau într-adevar cu o trompă de elefant. Dramaturgul grec Eschil (525-456 î.e.n.) a definit sunetul trompetei drept "penetrant". Folosirea acesteia se limita la război, ocazii festive sau funerarii, întreceri sportive si alte evenimente publice.

Deși in Israel trompetele erau folosite pentru semnale militare, acestea asigurau și muzica la templu. Pentru a produce din argint aceste instrumente de înaltă calitate erau folosiți meșteșugari iscusiti. În templu, trompeții cântau la unison. Așadar, trompetele folosite in israel nu erau necidecum necizelate, nici in ceea ce privește forma, nici in ceea ce privește sunetul. Cu toate acestea, asemenea trompetelor folosite de popoarele dimprejur, ele nu puteau produce decât un numar limitat de note. Pentru a imbogați gama de tonuri a trompetei trebuiau modificate forma si lungimea ei. Pentru început i s-a dat o lungime mai mare, considerând că acest lucru ii va crește repertoriul de note. O trompetă medievală, numită "Busine" masura, pe cat se poate de ciudat, 1.80m. De aceea, pentru o mânuire cat mai ușoară, în secolul XIV i s-a dat forma de S. Un secol mai tarziu i s-a adăugat o buclă alungită cu trei ramificații paralele. Noua trompetă putea produce mai multe sunete însa numai în registrul acut. În cele din urmă, trompetei i s-au adăugat tuburi suplimentare de schimb. Tuburile au coborât tonalitatea trompetei de la nota fa la si bemol.

Cam pe la 1760, un muzician rus pe nume Kolbel, a făcut o descoperire revoluționara. El a plasat un orificiu in apropierea pavilionului trompetei si l-a acoperit cu o clapă căptușită cu un material moale, cu rol de dop.  Acționarea acestei clape avea ca efect urcarea fiecărei note cu un semiton.

In 1801 un trompetist din Viena, pe nume Anton Weindinger a îmbunatațit proiectul lui Kolbel, producând o trompetă cu 5 clape. Exista, in sfarsit, o trompetă care producea toate notele gamei, fără să fie greu de cântat la ea.

In 1815 Heinrich  Stoelzel a obținut brevetul pentru o inventie care îi aplica trompetei ventile sau pistoane. Deșii cu multe imperfecțiuni, invenția a rezistat până în zilele noastre, perfecționându-se treptat. Forma actuală este de trompetă cu trei pistoane sau clape, de obicei în si bemol.