Trâmbița morților

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Craterellus cornucopioides
Craterellus cornucopioides a1.JPG
Trâmbița morților, trâmbița piticilor
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungus
Diviziune: Basidiomycota
Subdiviziune: Agaricomycotina
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Cantharellales
Familie: Cantharellaceae
Gen: Craterellus
Nume binomial
Craterellus cornucopioides
L. (1753) Pers. (1825)
Sinonime
  • Peziza cornucopioides L. (1753)
  • Helvella cornucopioides (L.) Scop. (1772)
  • Pezicula cornucopioides (L.) Paulet (1791)
  • Merulius cornucopioides (L.) With. (1792)
  • Cantharellus cornucopioides (L.) Fr. (1821)
  • Pleurotus cornucopioides (L.) Gillet (1876)
  • Dendrosarcus cornucopioides (L.) O.Kuntze (1898)

Craterellus cornucopioides (Carl von Linné, 1753 ex Christian Hendrik Persoon, 1825), sin. Cantharellus cornucopioides (Carl von Linné, 1753 ex Elias Magnus Fries, 1821),[1] cunoscut în România sub numele trâmbița (ciuperca) morților[2], trâmbița piticilor[3], cornul abundenței,[4] trompetă neagră,[5] sau burete de toamnă,[6] este o ciupercă comestibilă din încrengătură Basidiomycota din ordinul Cantharellales, în familia Cantharellaceae și de genul Craterellus, al cărui nume generic este derivat din cuvântul latin (latină cornucopia =corn al abundenței). Această specie, care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor), este foarte răspândită în România, Basarabia și Bucovina de Nord și crește în grupuri, dezvoltându-se în primul rând în păduri de foioase (mai ales sub fagi, dar de asemenea sub stejari și tei), uneori în păduri mixte cu conifere, care se bucură de soluri grele, calcaroase, argiloase și foarte umede. Începând în august, sezonul important al apariției este de la mijlocul lunii septembrie până toamna târziu, în noiembrie, înainte de primul ger.[7][8]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Marele savant suedez Carl von Linné a descris specia pentru prima dată în volumul 2 al lucrării sale Species Plantarum din 1753 sub denumirea Peziza cornucopioides,[9] iar compatriotul lui, renumitul Elias Magnus Fries i-a dat numele Cantharellus cornucopioides, în volumul 1 al marii sale opere Systema mycologicum (1821).[10] În sfârșit, în anul 1825, faimosul micolog sud-african Christian Hendrik Persoon a redenumit soiul încă odată sub numele actual (2018), de verificat în volumul 2 al lucrării sale importante Mycologia Europaea din 1825.[11]

Au mai fost încercate multe denumiri (vezi o selecție în info-casetă) care însa nu sunt uzate și astfel neglijabile, deci recunoscute sinonim.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: C. cornucopioides
  • Corpul fructifer: Ciuperca morților are o înălțime de 5-12 cm, o lățime de 3-8 cm și forma unei trompete sau pâlnii deschise, acoperită cu scârne foarte fine pe fața interioară care se întinde până la baza piciorului, fiind de culoare negurie cu tonuri de funingine și brun-negricioasă, adesea oară descuamată-scămoasă. Marginea este ondulată, îndoită, subțire și flexibilă. Stratul de fructe care se trage peste tijă aproape până la bază, este la început neted, apoi ridat longitudinal cu aspect de stinghii, sumbru, fiind de culoare cenușie sau gri-albăstruie, la umezeală neagră. Piciorul vizibil este negricios, tubular și găunos.
  • Sporii: Ei sunt elipsoidal-ovoizi, netezi, neamilozi (nu intră într-o reacție chimică cu iod) și au o mărime de 12-16 x 7-10 microni. Datorită pulberii albe, ciuperca apare astfel la bătrânețe alb-brumată.
  • Carnea: Tot organismul este subțire, vâscos, în vârstă aproape lemnos cu un miros slab de prune, similar buretelui galben, având crud un gust neplăcut de țărână. După preparare este o ciupercă foarte gustoasă.[7][8][12]
  • Reacții chimice: Corpul fructifer se colorează cu Hidroxid de potasiu negru.[13]
  • Variație:Mai rare sunt exemplare de culoare gălbuie, care au fost separate anterior ca specie independentă sub numele Craterellus konradii (sancționată astfel pentru ultima dată de Bourdot și Maire în 1930). Dar acest burete reprezintă doar o anomalie pigmentară a ciupercii morților, fapt dovedit recent printr-o examinare ADN.[14]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

În mod general, acest burete precum variația sa poate fi confundat numai cu alte soiuri cu toate comestibile de genul Cantharellus, Craterellus sau Gomphus, ca de exemplu cu Cantharellus carbonarius sin. Geopetalum carbonarius,[15] Cantharellus cinereus, [16] Cantharellus infundibuliformis,[17] Craterellus cinereus[12] Craterellus sinuosus,[18] Craterellus tubaeformis[19] sau Gomphus clavatus.[7]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

B. de toamnă uscat

Potrivit unui studiu portughez, 100 g al buretelui uscat conțin 69.45 g proteină, 13.44 g carbohidrați (cea mai mare parte manitol, un alcool de zahăr) și 4,88 g de grăsime, în valoare de 378 de calorii. Ele conțin de asemenea acizi grași, în principal din soiul polinesaturat, precum fenoli, flavonoide și 87 mg vitamină C.[20]

Bureții proaspeți, tăiați foarte mărunt, pot fi pregătiți ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci de pădure sau adăugați la un sos de carne, cu preferință de porc, pui sau iepure de casă.[21]

Cel mai bun fel de aplicare este uscatul. De abia atunci ciupercile dezvoltă aroma precum gustul lor extraordinar, amintind la acel de trufă. Ele se pot de asemenea adăuga ca praf la supe și alte sosuri[22] sau ca ingredient la producerea de ketchup de ciuperci precum esență de bureți.[23]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO 1
  3. ^ Denumire RO 2
  4. ^ Denumire RO 3
  5. ^ Denumire RO 4
  6. ^ Denumire RO 5
  7. ^ a b c Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 444-445, ISBN 3-405-11774-7
  8. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 105, 209-210, ISBN 3-426-00312-0
  9. ^ Carolus Linnaeus: „Species Plantarum”, vol. 2, Editura Lars Salvius, Stockholm 1753, p. 1181 [1]
  10. ^ Elias Fries: „Systema mycologicum”, vol. 1, Editura Ernest Mauritius, Greifswald, 1821, p. 321
  11. ^ [D. C. H. Persoon: „Mycologia Europaea”, vol. 2, Editura Ioanni Iacobi Palmii, Erlangen 1825, p. 5
  12. ^ a b J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 58-59, ISBN 3-405-11568-2
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 591, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ Craterellus konradii
  15. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 452-453, ISBN 88-85013-25-2
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 442-443, ISBN 3-405-11774-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 464-465, ISBN 3-405-12124-83/464-5
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 450-451, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 440-441, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Ciuperci sălbatice și comerciale ca sursă de nutrimente
  21. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 164
  22. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 50, 120, ISDN 3-453-40334-7
  23. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 172-173

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147, 192 p.
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 88-93, ISBN 3-405-11774-7
  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 452-453, ISBN 88-85013-25-2
  • Rose Marie sia Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928

Legături externe[modificare | modificare sursă]