Sandro Pertini
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Alessandro Giuseppe Antonio „Sandro” Pertini (n. , San Giovanni(d), Stella, Liguria, Italia – d. , Roma, Italia) a fost un om politic, jurnalist și partizan italian. A fost al șaptelea președinte al Republicii Italiene între 1978 și 1985, primul socialist și singurul propus de PSI care a dobândit această funcție.
În timpul Primului Război Mondial, Pertini a luptat pe frontul de pe Isonzo și, pentru diferite merite pe câmpul de luptă, a fost propus în 1917 pentru medalia de argint pentru curaj militar, dar, deoarce fusese raportat ca simpatizant socialist și adept al neutralității, distincția nu i-a fost conferită decât abia în 1985. În primii ani de după război, s-a înscris în Partidul Socialist Unitar al lui Filippo Turati și s-a remarcat prin opoziția energică față de fascism. Persecutat pentru opiniile sale politice împotriva dictaturii lui Mussolini, a fost condamnato în 1925 la opt luni de închisoare pentru că redactase un pamflet antifascist. În 1927, a fost din nou condamnat pentru că a facilitat plecarea lui Filippo Turati în Franța, unde l-a urmat în exil pentru a evita executarea sentinței de cinci ani de închisoare. Și-a continuat activitatea antifascistă și în străinătate, motiv pentru care, după ce s-a întors sub un nume fals în Italia în 1929, a fost arestat și condamnat de Tribunalul Special pentru Apărarea Statului mai întâi la închisoare apoi la internare.
A fost eliberat abia în 1943, odată cu căderea regimului fascist. A contribuit la reconstruirea vechiului PSI prin înființarea Partidului Socialist Italian al Unității Proletare, împreună cu Pietro Nenni și Lelio Basso. La a luat parte la luptele de la Porta San Paolo în încercarea de a apăra Roma de ocupația germană. Ulterior a devenit una dintre figurile de frunte ale Rezistenței și a fost membru al juntei militare a Comitetului de Eliberare Națională reprezentând PSIUP. La Roma a fost capturat de SS și condamnat la moarte; a reușit să se salveze evadând din închisoarea Regina Coeli împreună cu Giuseppe Saragat și alți cinci socialiști importanți grație unei intervenții a partizanilor din Brigăzile Matteotti. În cadrul Rezistenței, a activat la Roma, în Toscana, în Vala Aostei și Lombardia, remarcându-se în diverse acțiuni care i-au adus o medalie de aur pentru curaj militar. În aprilie 1945 a participat la evenimentele care au dus la eliberarea țării de fascism, organizând insurecția de la Milano și votând decretul care i-a condamnat la moarte pe Mussolini și pe ceilalți lideri fasciști.
În Italia republicană a fost ales deputat în Adunarea Constituantă din partea socialiștilor, apoi senator în primul legislativ și deputat în următoarele, reales mereu din 1953 până în 1976. A deținut funcția de președinte al Camerei Deputaților timp de două legislaturi consecutive, din 1968 până în 1976, iar în cele din urmă a fost ales președinte al Republicii Italiene la . Trecând adesea dincolo de discreția specifică rolului instituțional al funcției prezidențiale, mandatul său s-a caracterizat printr-o amprentă personală puternică, prin care și-a câștigat o popularitate considerabilă, atât de mult încât a fost numit „cel mai iubit președinte al italienilor” sau „președintele italienilor”,[11][12][13] primind 82,3% din voturi, cel mai mare procentaj dintre toate alegerile prezidențiale din istoria republicană a țării.
În calitate de șef al statului, a numit șase prim-miniștri: Giulio Andreotti (căruia i-a respins demisia de onoare le-a prezentat în 1978), Francesco Cossiga (1979–1980), Arnaldo Forlani (1980–1981), Giovanni Spadolini (1981–1982), Amintore Fanfani (1982–1983) și Bettino Craxi (1983–1987). A numit cinci senatori pe viață: Leo Valiani în 1980, Eduardo De Filippo în 1981, Camilla Ravera în 1982 (prima femeie senator pe viață), Carlo Bo și Norberto Bobbio în 1984; de asemenea, a numit trei judecători la Curtea Constituțională: în 1978 pe Virgilio Andrioli, în 1980 pe Giuseppe Ferrari și în 1982 pe Giovanni Conso.
Exponent al democraților și reformiștilor din rândul socialiștilor italieni, de-a lungul carierei s-a străduit să ridice PSI și să unifice socialiștii italieni, opunându-se cu înverșunare divizării din 1947 și susținând reunificarea stângii. În calitate de președinte al Republicii în 1979, a conferit, pentru prima dată din 1945, mandatul de formare a noului guvern unui exponent laic, republicanul Ugo La Malfa, reușind astfel să-l însărcineze pe secretarul PRI Giovanni Spadolini în 1981 (primul din afara Partidului Creștin-Democrat care a preluat conducerea guvernului după 1945), și în 1983 pe secretarul PSI Bettino Craxi (primul politician socialist care a fost numit prim-ministru în istoria Italiei).
În timpul și după perioada prezidențială nu și-a reînnoit apartenența la PSI, cu scopul de a se poziționa deasupra partidelor, fără a nega că este socialist. În cele din urmă, după ce a părăsit Quirinalul la sfârșitul mandatului său prezidențial și a revenit în Parlament ca senator pe viață de drept, s-a alăturat grupului senatorial al Partidului Socialist Italian. A fost căsătorit din 1946 până la moarte cu Carla Voltolina, și ea partizană și antifascistă.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Nașterea și formarea culturală[modificare | modificare sursă]
Alessandro Giuseppe Antonio Pertini, cunoscut sub numele de „Sandro”, s-a născut în Stella[14] la ora 17:45, în ziua de vineri, într-o familie înstărită (tatăl său Alberto Gianandrea, născut la Savona la a murit de tânăr în Stella, la , și era proprietar de pământ), al patrulea dintre cei patru frați și o soră care au ajuns la vârsta adultă (din treisprezece): fiul cel mare Giuseppe Luigi Pietro, cunoscut sub numele de „Gigi”, născut la Savona la [15] și mort în același oraș la , pictor; Maria Adelaide Antonietta, cunoscută sub numele de „Marion”, născută la Stella la [16] și decedată la Genova la , căsătorită cu diplomatul italian Aldo Tonna; Giuseppe Luigi, cunoscut sub numele de „Pippo”, născut în Stella la [17] și decedat tot acolo la , ofițer de carieră; și Eugenio Carlo, cunoscut drept „Genio”, născut în Stella la ,[18] care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost deportat în lagărul de concentrare din Flossenbürg, unde a murit la .
Sandro Pertini, foarte apropiat de mama sa Maria Giovanna Adelaide Muzio, născută la Savona la și decedată la Stella la , a făcut primele studii la colegiul salesian „Don Bosco” din Varazze, apoi la „Gabriello Chiabrera” din Savona, unde l-a avut ca profesor de filozofie pe Adelchi Baratono, socialist reformist și colaborator la Critica Sociale a lui Filippo Turati, ceea ce i-a facilitat apropierea de mediile mișcării muncitorești din Liguria.[19] De la profesorul Baratono Pertini, avea păstra o învățătură căreia îi va rămâne fidel:
„Dacă nu vrei să te rătăcești, stai alături de clasa muncitoare, și în zilele senine, și în zilele furtunoase.”
Când a izbucnit Marele Război, a fost recrutat în noiembrie 1915 și încadrat la Compania 1 Automobile a Regimentului 25 Artilerie de Campanie staționat la Torino, unde a ajuns la .
Deși era absolvent de liceu, inițial a servit ca soldat, deoarece a refuzat, ca mulți alți socialiști neutraliști ai epocii, să participe la cursurile pentru posturi de ofițer. La a fost însă trimis pe frontul de pe Isonzo și, în urma unei directive a generalului Cadorna care îi obliga pe titularii unei diplome să servească ca ofițeri, a urmat cursurile de la Peri di Dolcè.[22]
Prin urmare, a fost trimis să lupte în prima linie ca sublocotenent, remarcându-se pentru unele acte de eroism: a condus, în august 1917, un asalt pe Muntele Jelenik în timpul bătăliei de la Bainsizza, a fost propus de comandantul său pentru medalia de argint pentru curaj militar. Mulți ani mai târziu, când Pertini a devenit președinte, șeful statului major, amiralul Giovanni Torrisi, a găsit dosarul și a vrut să-i dea decorația, dar Pertini — care fusese împotriva războiului — a refuzat să participe la ceremonie, amintindu-și în același timp faptele din război ca „un lucru exaltant”.[23]
În octombrie 1917 a luat parte la înfrângerea de la Caporetto, despre care avea să păstreze mereu o amintire foarte vie. După ce a petrecut ultimul an de conflict în sectorul Pasubio, în care a fost numit și locotenent, a intrat în Trento la în fruntea plutonului său de mitraliori. În timpul războiului, a fost lovit de gazul toxic fosgen și a fost salvat de însoțitorul său care l-a transportat cu mare greutate la spitalul de campanie, și a fost nevoit să-i amenințe cu un pistol pe medici (care îl considerau pierdut) ca să-l trateze.[24] După ce a mai servit câteva luni în Dalmația, Pertini a fost lăsat la vatră în martie 1920.
În septembrie 1919 obținuse între timp bacalaureatul clasic, ca elev militar, la liceul „Gian Domenico Cassini” din Sanremo.
După ce a susținut douăsprezece examene la Facultatea de Drept a Universității din Genova, în martie 1923, la vârsta de douăzeci și șase de ani, s-a înscris la aceeași facultate la Universitatea din Modena: aici a susținut cele șase examene rămase în trei luni.
A absolvit la , cu nota 105/110, cu teza Industria siderurgică în Italia.[25]
Ulterior s-a mutat la Florența, ca oaspete al fratelui său Luigi Giuseppe, și s-a înscris la Institutul de Științe Sociale „Cesare Alfieri”, obținând a doua[26] diplomă, în științe politice, la , cu o teză intitulată Cooperarea[27] și punctajul final de 84/110.
Adeziunea la mișcarea socialistă și primele lupte antifasciste[modificare | modificare sursă]
Nu este clar când a aderat Pertini la Partidul Socialist Italian.
Conform celor relatate în mai multe dintre biografiile sale (cea publicată pe site-ul Asociației Sandro Pertini,[28] cea publicată pe site-ul Fundației Pertini [29] și cea publicată pe site-ul Cercului Sandro Pertini de la Genova[30]), în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, el s-ar fi alăturat deja Partidului Socialist Italian în filiala Savona. În plus (din nou conform celor relatate pe site-urile Fundației Pertini și ale Cercului Pertini din Genova), în 1919 ar fi fost ales consilier municipal în Stella pe lista socialiștilor. El avea să participe apoi, în 1921, ca delegat al filialei savoneze, la congresul al XVII-lea al PSI de la Livorno, în timpul căruia a avut loc scindarea comuniștilor și, prin urmare, la , după expulzarea aripii reformiste a PSI, el ar fi fost unul dintre promotorii înființării Partidului Socialist Unitar, alături de Filippo Turati, Giacomo Matteotti și Claudio Treves.
Totuși, registrele procesului-verbal al Consiliului Municipal din Stella demonstrează că Pertini a fost ales consilier municipal al acelei localități la , pe dintr-o listă formată din reprezentanți ai Uniunii Liberale Ligure, ai Asociației Liberal Democrate, ai Partidului Luptătorilor și ai Partidul Popular Italian. După cum arată în continuare acele documente, el a rămas în funcție până în primăvara anului 1922, când și-a dat demisia.[31] Pe baza acestui fapt, trebuie deci exclus faptul că ar fi putut participa ca delegat al socialiștilor din Savona la Congresul al XVII-lea al PSI de la Livorno.[32]
Tot în 1920, Pertini înființase secția locală din Stella a Asociației Naționale a Luptătorilor, devenind primul ei președinte: funcție pe care o va ocupa până în mai 1922, fiind urmat apoi de fratele său Pippo.[33]
Între 1923 și 1924, după ce a intrat în contact la Florența cu cercurile intervenționismului democratic și socialist apropiate de Gaetano Salvemini, frații Rosselli și Ernesto Rossi, ar fi participat, în acea perioadă, la inițiativele mișcării opuse fascismului „Italia Liberă”, la care s-ar fi înscris pe la secția Savona, pentru ca apoi să se înscrie, doar 9 zile mai târziu, pe , în Partidul Socialist Unitar, filiala Savona, pe valul de emoție și de indignare la descoperirea, cu două zile mai devreme, a cadavrului lui Giacomo Matteotti, care era secretarul partidului respectiv.
CESP - Centrul de Expoziții „Sandro Pertini” din Florența relatează, printre diferitele documente publicate pe site-ul său,[34] textul scrisorii, evident antedatat în iunie 1924 (ziua nu este indicată), pe care Pertini a trimis-o de la Florența avocatei Diana Crispi, secretara filialei unitare din Savona:
„Cel mai bun prieten al meu. Îmi tremură mâna, nu știu dacă de marea durere sau de furia imensă care astăzi îmi închide sufletul. Nu mai pot rămâne în afara partidului vostru, ar fi o lașitate. Ca urmare, gata de orice sacrificiu, chiar și al propriei vieți, cu încredere hotărâtă, alimentată astăzi de sângele marelui martir al ideii socialiste, cu umilință te rog să mă primiți în rândurile voastre. Îți cer asta de pe pământul care l-a dat pe asasinul Dumini, patria pentru a doua oară nedemnă a lui Dante, care, dacă s-ar întoarce la noi, ar lua-o la fugă imediat, dar voluntar, nu în provinciile Italiei, transformate astăzi în «bolgie caine», ci peste hotare, după ce repetase din nou oamenilor cu și mai mult dezgust și cu și mai multă amărăciune, invectiva sinceră: «ahi! slujesc Italia cu durere, navă fără cârmaci în marea furtună nu damă de provincie ci bordel». Te rog și să îmi eliberezi certificat de membru cu sfânta dată a morții bietului Matteotti [10 iunie 1924 – N.d.E.]: aceasta mi-o poți acorda cu ușurință tu, care știi că de multă vreme sufletul meu și-a ținut secreta credință, ca pură religie, în ideea socialistă. Sfânta dată va suna mereu pentru mine ca o avertizare și o poruncă. Și durerea de astăzi să ne purifice sufletele, făcându-le mai demne de ziua de mâine, și dreapta furie să ne întărească credința, făcându-ne cât mai pregătiți pentru lupta care nu este departe. Să ne reculegem în amintirea marelui martir așteptându-ne ceasul. Numai așa sacrificiul nu va fi în zadar. Îți strâng mâna cu drag.
Al tău, Sandro Pertini”
Așa cum s-a demonstrat, este cert că, din vara anului 1924, Pertini a fost membru al Partidului Socialist Unitar de inspirație reformistă al lui Filippo Turati.
Ostil de la început regimului fascist, datorită activității sale politice, a fost ținta atacurilor squadriste: sediul firmei sale de avocatură din Savona a fost devastat de mai multe ori,[35] și cu altă ocazie a fost bătut pentru că purta cravată roșie, sau altă dată pentru că a depus o coroană de lauri dedicată memoriei lui Giacomo Matteotti.[36]
La , Pertini a fost arestat pentru că a distribuit un pamflet clandestin, tipărit pe cheltuiala sa, intitulat Sotto il barbaro dominio fascista[22][37] („Sub barbara domnie fascistă”), în care denunța responsabilitățile monarhiei față de instaurarea regimului fascist, ilegalitatea și violența fascismului însuși, precum și neîncrederea în activitatea Senatului Regatului, compus în mare parte din profasciști, și chema la judecată la Înalta Curte de Justiție posibila complicitate a generalului Emilio De Bono la uciderea lui Giacomo Matteotti.
În urma acesteia, pe numele său s-a deschis un dosar la Caselario Politico Centrale[38] și a fost acuzat de „incitare la ură între clasele sociale” conform articolului 120 din Codul Zanardelli, precum și de infracțiuni de presă clandestină, ultraj la adresa Senatului și încălcarea prerogativei iresponsabilității regelui pentru actele de guvernare.
În interogatoriul de după arestarea sa, în efectuat de procurorul Regelui și în ședința publică în fața Tribunalului din Savona, Pertini și-a revendicat acțiunile, asumându-și toată responsabilitatea și declarându-se dispus să continue lupta împotriva fascismului, pentru socialism și libertate. indiferent de sentință.[39]
La a fost condamnat la opt luni de închisoare și la plata unei amenzi pentru infracțiunile de presă clandestină, ultraj la adresa Senatului și încălcarea prerogativei regale, dar a fost achitat de acuzația de incitare la ură de clasă. Pedeapsa nu i-a diminuat activitatea, care s-a reluat imediat ce a fost eliberat.
În noiembrie 1926, după atentatul eșuat al lui Anteo Zamboni asupra lui Mussolini, ca și alți antifasciști din toată Italia, a fost supus unor noi violențe din partea fasciștilor (la , după un miting, în timpul unui atac al squadriștilor își rupsese brațul drept[30]) și a fost nevoit să plece din Savona pentru a se refugia la Milano. La , în decursul punerii în aplicare a așa-ziselor legi excepționale „foarte fasciste”, definit ca „adversar neîmpăcat al regimului actual”, Petrini a fost încredințat Comisiei Provinciale din Genova în arestul poliției pentru cinci ani, sentința maximă stabilită de lege.[40]
Exilul în Franța[modificare | modificare sursă]
Pentru a evita încarcerarea, în toamna anului 1926 a părăsit țara clandestin și a fugit în Franța împreună cu Filippo Turati, în urma unei operațiuni organizate de Carlo Rosselli și Ferruccio Parri, cu ajutorul lui Camillo și Adriano Olivetti, printre alții.[41][42] Evadarea a implicat transportul cu o barcă cu motor condusă de Italo Oxilia,[43] care a plecat din Savona în seara zilei de și a ajuns în portul Calvi, în Corsica, a doua zi dimineață. Pertini a povestit episodul aventuros astfel:[30]
„După legile excepționale, Italia devenise o uriașă închisoare și noi trebuia să ne asigurăm că Filippo Turati, pe care îl consideram persoana cea mai cu autoritate a antifascismului, poate să plece în străinătate și de acolo să conducă lupta, denunțând în fața lumii întregi dictatura fascistă.[…]
Eu am sugerat fuga pe mare cu o barcă cu motor care avea să plece de la mine din Savona. Rosselli și Parri se temeau că litoralul ligur este prea atent supravegheat. Dar eu am hotărât să mergem la Savona, chiar în fața dușmanilor mei, și acolo am întâlnit doi marinari experți, Dabove și Oxilia, cărora le sunt foarte recunoscător: ei mi-au confirmat că se poate ajunge în Corsica cu o barcă cu motor care poate rezista în largul mării.La , evitând orice suspiciune, am reușit să-l aducem pe Turati în orășul meu. Turati a rămas ascuns cu mine la Quiliano, lângă Savona, în casa unui bun prieten al meu, Italo Oxilia. Am dormit în același pat, Turati suferea de insomnie și își petrecea timpul discutând cu mine despre trista situație creată de fascism și despre necesitatea plecării lui, dar și despre tristețea pe care i-o provoca această plecare.[…]
Rosselli a luat tricolorul pe care îl avem arborat, și l-a agitat. A fost salutul suprem al Patriei pentru Turati și pentru mine. Turati mi-a spus, cu ochii plini de lacrimi: «Sunt bătrân, nu o să mă mai întorc viu în Italia». Am rămas la cheu până nu i-am mai putut vedea pe tovarășii noștri. A doua zi dimineața, ne-am îmbarcat pe ferryboatul de Nisa și de acolo ne-am îndreptat spre Paris unde i-am găsit pe Nenni, Modigliani, Treves și mulți alții. Turati mi-a oferit ajutor financiar, dar l-am refuzat, hotărât să îmi câștig traiul făcând muncile cele mai umile.”
Guvernul și socialiștii francezi ne-au dat imediat solitaritatea lor și ne-au primit cu brațele deschise. Mulți jurnaliști au sosit la Calvi din Bastia și au publicat cu imprudență vestea că Turati sosise în Franța cu Carlo Rosselli și Ferruccio Parri. Am înnoptat la Calvi, Turati voia să-l convingă pe Rosselli să rămână cu noi, și să nu se întoarcă în Italia, dar în zadar au fost insistențele noastre. Astfel, a doua zi dimineață, barca cu motor a plecat înapoi cu Oxilia, Da Bove, Boyancè și tânărul mecanic de barcă Ameglio. Cu ei erau și Parri și Rosselli. Despărțirea a fost sfâșietoare. Ne-am îmbrățișat fără să spunem un cuvânt încercând să ne reținem profunda emoție.
Ferruccio Parri și Carlo Rosselli[44] au fost arestați la întoarcerea în Italia din Corsica, în timp ce acostau la debarcaderul Walton de la Marina di Carrara: în zadar au încercat să facă să pară că se întorc dintr-o călătorie turistică. Cercetările OVRA și ale poliției au dus și la arestarea celorlalți complici.
Tribunalul din Savona i-a condamnat pe Ferruccio Parri, Carlo Rosselli, Dabove și Boyancè la zece luni de închisoare, o pedeapsă mai blândă decât se așteptau.[45]
Pertini și Turati au fost și ei condamnați în lipsă la câte zece luni de arest fiecare.[46]
După ce a petrecut câteva luni la Paris, s-a stabilit definitiv la Nisa în februarie 1927, întreținându-se din diverse munci (muncitor, zidar, zugrav de case și chiar figurant de film).
A devenit un exponent de frunte în rândul exilaților, desfășurând activități de propagandă împotriva regimului fascist, cu scrieri și conferințe, și participând la ședințele Ligii Italiene a Drepturilor Omului și la ale Concentrației Antifasciste.[47]
În aprilie 1928 a înființat un post de radio clandestin într-o vilă închiriată din Èze, lângă Nisa, pentru a păstra legătura cu tovarășii săi din Italia, pentru a putea comunica și primi știri; a obținut fondurile din vânzarea uneia dintre fermele sale din Italia. Descoperit de poliția franceză, acesta a fost supus unui proces penal și a fost condamnat la o lună de închisoare, pedeapsă care a fost ulterior comutată la probațiune și plata unei amenzi.[48]
Exilul său francez s-a încheiat în primăvara anului 1929, când la a părăsit Nisa și, după ce a trecut prin Paris, unde s-a întâlnit cu liderii principali ai Concentrării Antifasciste, și pe la Geneva, unde a mers la casa exponentului republican Giuseppe Chiostergi și l-a frecventat și pe anarhistul Camillo Berneri, dotat cu un pașaport fals cu o fotografie a lui și cu numele cetățeanului elvețian Luigi Roncaglia, obținut de la Randolfo Pacciardi, a trecut granița din gara Chiasso în după-amiaza zilei de și s-a întors în Italia.
Istoricul francmasoneriei Aldo Alessandro Mola afirmă că în timpul exilului său în Franța Pertini a avut relații cu organizația masonică a Marelui Orient al Italiei în exil,[49] dar vestea posibilei sale apartenențe nu se reflectă în documentația de arhivă privind șederea lui Pertini în Franța, nici în publicațiile contemporane, nici, în cele din urmă, în literatura istorică a exilului în Franța viitorului președinte al Republicii.
Întoarcere în Italia, arestarea, închisoarea și detenția[modificare | modificare sursă]
Scopul întoarcerii sale în Italia a fost acela de a reorganiza rândurile partidului socialist și de a stabili contacte cu celelalte partide antifasciste, inclusiv cu democrații de la „Nuova Libertà”.
În contact cu antifasciștii din „Concentrație”, a vizitat Novara, Torino, Genova, La Spezia, Piacenza, Parma, Reggio Emilia, Bologna, Roma, Florența și Napoli, și, în cele din urmă, în rapoartele trimise la Paris, a comunicat că este posibilă consolidarea rețelei socialiste. Concluzie diferită de cea pesimistă a lui Fernando De Rosa, care cutreierase peninsula înaintea lui.[50]
Mai târziu a mers la Milano pentru a pune la cale un atentat asupra vieții lui Mussolini, și în acest scop s-a întâlnit cu inginerul Vincenzo Calace care, după cum a declarat mai târziu, „l-a încredințat că este capabil să construiască bombe cu ceas cu potențial mare”. Planul era să folosească canalele de sub Palazzo Venezia, dar au renunțat la el deoarece prin intermediul prietenilor lui Ernesto Rossi au descoperit că acestea erau monitorizate și protejate cu alarme. Totuși, Pertini a încercat să-și continue ideea: s-a întâlnit la Roma cu socialistul Giuseppe Bruno pentru a strânge informații și, odată întors la Milano, a stabilit o întâlnire cu Rossi.[51] La a mers la Pisa să-l întâlnească, dar, în Corso Vittorio Emanuele (azi Corso Italia), a fost recunoscut întâmplător de un exponent fascist din Savona, avocatul Icardio Saroldi,[52] și arestat de un mic grup de cămăși negre.[48][53][54][55] La a fost condamnat de Tribunalul Special pentru Apărarea Statului la zece ani și nouă luni închisoare și trei ani supraveghere specială, pentru că „desfășurarea de activități în străinătate care aduc atingere intereselor naționale”, precum și pentru „falsificare de pașaport străin”.[47] În cursul procesului, Pertini a refuzat să se apere, nerecunoscând autoritatea acelei instanțe și considerând-o doar o expresie a unui partid, și îndemnând în schimb instanța să treacă direct la sentința deja stabilită. În timpul pronunțării sentinței s-a ridicat strigând: „Jos fascismul! Trăiască socialismul!”[30]
A fost încarcerat în închisoarea de pe insula Santo Stefano,[56] dar puțin mai mult de un an mai târziu, la , a fost transferat, din cauza stării de sănătate precare, la căminul penal din Turi. Transferul a fost cauzat în parte și de o campanie de proteste și denunțuri în străinătate, în special în Franța, după ce unele se scurseseră niște știri despre sănătatea lui, datorită unor tovarăși de închisoare comuniști.[57]
În Turi, era singurul deținut socialist, și a împărțit celula cu Athos Lisa și Giovanni Lai. L-a cunoscut și pe Antonio Gramsci, cu care a legat o mare prietenie și admirație intelectuală și a împărtășit suferința închisorii: i-a devenit confident, prieten și susținător. Pertini însuși a fost și autorul mai multor proteste și scrisori menite să amelioreze condițiile de încarcerare la care era supus Gramsci.[30]
În noiembrie 1931 a fost transferat la sanatoriul judiciar din Pianosa dar, în ciuda transferului, starea lui de sănătate încă nu s-a îmbunătățit, până în punctul în care mama sa, încurajată de prieteni și cunoștințe care i-au spus că fiul ei e în stare gravă de sănătate, a prezentat cerere de clemență de la autorități. Nerecunoscând autoritatea fascistă și deci nici instanța care îl condamnase, Pertini s-a distanțat public de această cerere în termeni foarte duri, atât pentru mama sa, cât și pentru președintele Tribunalului Special.[30][58]
„De ce, mamă, de ce? Aici în celula mea în care stau ascuns, am plâns lacrimi de amar și de rușine — ce nu ai înțeles și ce te-a surprins, de ai comis un asemenea act de slăbiciune? Și mă simt umilit la gândul că tu, chiar și numai pentru o clipă, ai putut să crezi că aș putea renunța la credințele mele politice pentru a cere libertatea. Cum ai putut tu, care mereu m-ai înțeles și care mereu ai fost mândră de mine, să crezi așa ceva? Dar, așa, deodată, te-ai îndepărtat atât de mult de mine încât nu mai înțelegi iubirea pe care o simt pentru ideile mele?[59]”
În timpul detenției sale în închisoarea Pianosa, printre altele, a avut loc o ciocnire gravă între el și gardianul Antonio Cuttano în dimineața zilei de , pentru care avea să fie condamnat de pretura din Portoferraio la , la o sentință de 9 luni și 24 de zile închisoare pentru ultraj și rezistență față de un funcționar public, pe lângă plata cheltuielilor de judecată. Sentința a fost apoi confirmată în a doua instanță de către Curtea de Apel din Livorno la și, în final, definitiv, de către secția a doua penală a Curții de Casație la .
În timpul șederii în închisoare, Pertini a întreținut o corespondență extinsă și cu iubita sa de la acea vreme, Matilde Ferrari, precum și cu mama sa Maria Muzio și cu avocatul său de încredere Gerolamo Isetta.
La , după șase ani și jumătate de închisoare, a fost transferat la Ponza ca deținut politic[60] și, la , în ciuda faptului că își ispășise pedeapsa, a fost considerat a fi un „element foarte periculos pentru ordine”, și a fost realocat în detenție pentru încă cinci ani la Ventotene[61] unde i-a cunoscut, printre alții, pe Altiero Spinelli, Umberto Terracini, Pietro Secchia, Ernesto Rossi, Luigi Longo, Mauro Scoccimarro, Camilla Ravera și Riccardo Bauer. În perioada de detenție a fost supus unui alt proces pentru ultraj și rezistență față de un funcționar public, dar, pentru prima dată de când fascismul ajunsese la putere, a fost achitat de Tribunalul din Napoli, prezidat de judecătorul Giuseppe Ricciulli, la , deoarece fapta nu exista, precum și de alte acuzații minore din lipsa probelor. La , la cererea sa, a fost dus la Savona, la închisorile judiciare locale, pentru a-și putea îmbrățișa din nou bătrâna mamă.
În Ventotene, Pertini s-a interesat și de condițiile de sănătate ale unora dintre colegii săi deținuți. La , de exemplu, a înaintat o plângere la Biroul de izolare politică al Ministerului de Interne pentru a se plânge de îngrijirile medicale precară acordate de autorități lui Ernesto Bicutri,[62][63] care suferea de o formă gravă de tuberculoză, pentru tratarea căreia a cerut în zadar să fie transferat la un sanatoriu.
În 1938, chipul și numele său au apărut pe carnetele de membru al PSI, împreună cu cele ale lui Rodolfo Morandi și Antonio Pesenti, deținuți și ei în închisorile fasciste.[64]
Rezistența[modificare | modificare sursă]
„Într-o zi, directorul [închisorii din Ventotene, comisarul Marcello Guida, care avea să devină chestor al Milanului și pe care Pertini, devenit președinte al Camerei Deputaților, în 1970 avea să refuze să-l întâlnească - N.d.E.] a trimis după mine: «Am o veste bună pentru dumneavoastră. A sosit o telegramă care dispune eliberarea dumneavoastră». «Mulțumesc», i-am zis, «dar nu plec de aici dacă mai rămâne vreunul dintre noi». Dar Camilla Ravera, care mereu a dat dovada unei tării morale extraordinare, Terracini și alții m-au convins că trebuie să plec, să merg să susțin cauza deținuților, și ca atare nu i-am dat pace lui Senise, șeful Poliției, și lui Ricci, care era la Interne.
Mergeam la ei în fiecare zi cu Bruno Buozzi. Erau reticenți, față de comuniști simțeau ură și teamă.
Am amenințat cu greva generală, iar argumentul i-a convins.”
—Sandro Pertini, [65]
La Roma, înainte și în timpul ocupației germane[modificare | modificare sursă]
August - 15 octombrie 1943[modificare | modificare sursă]
Pertini și-a recâștigat libertatea la , la câteva zile după căderea fascismului. Inițial, măsura de eliberare a guvernului Badoglio îi excludea pe deținuții comuniști și anarhiști.[66]
Prin urmare, Pertini a lucrat pentru a obține și eliberarea lor cât mai rapidă, mai întâi trimițând de pe insulă, împreună cu ceilalți membri ai Comitetului Deținuților (inclusiv Altiero Spinelli, Pietro Secchia, Mauro Scoccimarro) o telegramă către Badoglio,[67][68], apoi, ajuns la Roma, împreună cu Bruno Buozzi, a presat autoritățile guvernamentale:
Apoi s-a dus la Stella să-și viziteze mama:
„Am rămas trei zile la ea acasă, apoi m-am întors la Roma. A fost ultima dată când am văzut-o.[69]”
Apoi s-a întors imediat la Roma, pentru a contribui la reconstrucția Partidului Socialist și a relua lupta antifascistă; la a participat la înființarea PSIUP - Partidul Socialist Italian al Unității Proletare, născut din unirea PSI cu MUP, avându-l ca secretar pe Pietro Nenni.[70]
Pe a fost ales secretar, avându-l ca adjunct pe Carlo Andreoni, pentru a se ocupa de organizarea militară a partidului de la Roma. Ulterior a făcut parte, în numele PSIUP, din junta militară a CLN alături de Giorgio Amendola (PCI), Riccardo Bauer (PdA), Giuseppe Spataro (DC), Manlio Brosio (PLI) și Mario Cevolotto (DL).
La a participat, împreună cu alți exponenți socialiști, la lupta împotriva germanilor de la Porta San Paolo pentru apărarea Romei, împreună cu liderul sindical Bruno Buozzi,[71] viitorii miniștri Emilio Lussu, Mario Zagari și Giuliano Vassalli, și Giuseppe Gracceva (viitorul comandant al Brigăzilor Matteotti din Roma) și Alfredo Monaco (care avea mai târziu să joace un rol fundamental în evadarea lui și a lui Giuseppe Saragat din închisoarea din Regina Coeli).[72] Tot pentru această acțiune, Pertini a primit medalia de aur pentru curaj militar.
După bătălia pentru apărarea Romei, Pertini a intrat în clandestinitate.
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ a b c Pertini, Sandro, OPAC SBN, accesat în
- ^ storia.camera.it, accesat în
- ^ a b c d e PERTINI, Alessandro, Dizionario Biografico degli Italiani, , accesat în
- ^ a b c Autoritatea BnF, accesat în
- ^ a b c d Sandro Pertini, SNAC, accesat în
- ^ a b PERTINI SANDRO, Encyclopædia Universalis, accesat în
- ^ a b c d Sandro Pertini, Find a Grave, accesat în
- ^ a b Alessandro (Sandro) Pertini, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în
- ^ a b BeWeB, accesat în
- ^ CONOR[*] Verificați valoarea
|titlelink=(ajutor) - ^ „"Non ci sarà più un altro Pertini" la Voltolina ricorda il suo Sandro”.
- ^ „Savona-Roma nel nome di Pertini”.
- ^ „"Non ci sarà più un altro Pertini" la Voltolina ricorda il suo Sandro”.
- ^ L'atto di nascita curiosamente recita "nella casa posta in Piazza" non citando la denominazione della Piazza probabilmente a causa dell'assenza di una denominazione ufficiale.
- ^ atto n.59 Registro atti nascita di Savona anno 1882
- ^ atto di nascita n.87, Registro atti di nascita del 4 ottobre 1898, Comune di Stella: conservato presso Arch. Stato di Savona
- ^ atto n. 72 Registro atti di nascita del Comune di Stella anno 1890: conservato presso Archivio di Stato di Savona
- ^ atto di nascita n.115 redatto il 20 ottobre 1894: registro degli atti di nascita del Comune di Stella conservato presso Arch. Stato Savona
- ^ CESP - Video Intervista
- ^ Massimiliano Di Mino, Pier Paolo Di Mino & DiMino, pp. 47-48. .
- ^ „Il professor Baratono, maestro di socialismo”. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ a b http://www.fondazionepertini.it/asp/fondazione.asp?IdSez=1&IdSottoSez=45. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ CESP - Video Intervista
- ^ La Repubblica 8 giu 2018 - Super 8 "L'eredità avvelenata" p. 3 - G. Di Feo
- ^ . ISBN 88-420-4176-9. Text "Giuliano" ignorat (ajutor); Text "Muzzioli" ignorat (ajutor); Text "MODENA - Storia delle città italiane" ignorat (ajutor); Text "1993" ignorat (ajutor); Text "Editori Laterza" ignorat (ajutor); Text "Bari" ignorat (ajutor); Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) p. 209 di 405 - ^ Per la laurea honoris causa, riconosciutagli all'Università di Oxford sessant'anni dopo, v. Trahison des clercs. The Economist (London, England), sabato 2 febbraio 1985; pg. 24; Issue 7379.
- ^ Pertini: ritrovata la tesi di laurea 'La cooperazione' discussa nel 1924 Arhivat în , la Wayback Machine., mentelocale
- ^ http://www.pertini.it/bio_04.htm. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ http://www.fondazionepertini.it/asp/fondazione.asp?IdSez=1&IdSottoSez=45. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ a b c d e f Mario Oppedisano. „copie arhivă”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Archivio di Stato di Genova, Prefettura di Genova, Sala 21, Pacco n. 283, Elezioni Comunali del 1920; Comune di Stella, Atti dei Consigli Comunali del 1920-22
- ^ I delegati del Partito Socialista di Savona al congresso di Livorno furono Lorenzo Moizo, Mario Stiatti ed Antonio Gamalero. Cfr. Bandiera Rossa (11 dicembre 1920)
- ^ La festa dei Combattenti a Stella San Giovanni. Il discorso dell’Onorevole Rossi e del Tenente Pertini in Il Cittadino (26 settembre 1921); Da Stella: L’inaugurazione della bandiera dei Combattenti in Il Corriere Ligure (1º ottobre 1921)
- ^ http://www.pertini.it/cesp/doc_08.htm. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ Cfr. intervenția lui Sandro Pertini în dezbaterile din ședința Comisiei I (Afaceri Interne) a Camerei Deputaților din pe tema propunerii legislative „cu privire la persecutații politici antifasciști sau rasiali și rudelor lor supraviețuitoare”, în „Resoconto stenografico della seduta” (PDF). pp. 404–405.
- ^ „Fra i "neri" in cravatta rossa” [Printre «negri» în cravată roșie]. Articolo riportato nel sito web del CESP - Centro Espositivo "Sandro Pertini" di Firenze.
- ^ / Raffaele Boianelli, Il giovane Pertini, un eroe italiano. Un'odissea senza fine 1925-1943, Lucca, Tralerighe libri, 2021, pag. 25. ISBN 978-88-3287-1876.
- ^ Archivio Centrale dello Stato, CPC, b. 3881, fasc.86802
- ^ http://www.pertini.it/cesp/doc_10.htm. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ CESP - Documenti Proposta di confino della Prefettura di Savona (25 novembre 1926) e ordinanza del 4/12/1926
- ^ „copie arhivă”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ vedi anche Il riformismo di Filippo Turati, in Il tempo e la Storia del 25 maggio 2016 nel sito di RAI Storia
- ^ Per la biografia si rimandano alle seguenti opere di Antonio Martino: Fuorusciti e confinati dopo l'espatrio clandestino di Filippo Turati nelle carte della R. Questura di Savona in Atti e Memorie della Società Savonese di Storia Patria, n.s., vol. XLIII, Savona 2007, pp. 453-516, e Pertini e altri socialisti savonesi nelle carte della R. Questura, Gruppo editoriale L'espresso, Roma, 2009.
- ^ Cfr. Commissione di Milano, ordinanza del 15.12.1926 contro Carlo Rosselli (“Intensa attività antifascista; tra gli ideatori del giornale clandestino "Non mollare" uscito a Firenze nel 1925; favoreggiamento nell'espatrio di Turati e Pertini”). In: Adriano Dal Pont, Simonetta Carolini, L'Italia al confino 1926-1943. Le ordinanze di assegnazione al confino emesse dalle Commissioni provinciali dal novembre 1926 al luglio 1943, Milano 1983 (ANPPIA/La Pietra), vol. III, p. 238
- ^ Cfr. Antonio Martino, Fuorusciti e confinati dopo l'espatrio clandestino di Filippo Turati nelle carte della R. Questura di Savona in Atti e Memorie della Società Savonese di Storia Patria, n.s., vol. XLIII, Savona 2007, pp. 453-516.
- ^ Il testo della sentenza del cosiddetto "Processo di Savona" Arhivat în , la Wayback Machine.
- ^ a b http://www.pertini.it/cesp/doc_22.htm. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ a b . 14 aprile 1929 http://www.pertini.it/cesp/doc_20.htm. Verificați datele pentru:
|date=(ajutor); Lipsește sau este vid:|title=(ajutor) - ^ Aldo Mola, Storia della massoneria italiana dalle origini ai nostri giorni, Bompiani, Milano, 1992, pp. 782-783.
- ^ (Zucàro p. 26).
- ^ (Zucàro p. 27).
- ^ che si era recato a Pisa per assistere a una partita di calcio tra la squadra locale e la Savonese. Cfr. la dichiarazione del Direttore del Centro Pertini di Firenze riportata nel documentario I grandi dimenticati. Il carcere di Santo Stefano, regia di Matteo Bruno, trasmesso da Rai Storia il 25.06.2019.
- ^ . 14 aprile 1929 http://www.pertini.it/cesp/doc_19.htm. Verificați datele pentru:
|date=(ajutor); Lipsește sau este vid:|title=(ajutor) - ^ Intervista a Pertini del 17 marzo 1983, riportato da http://www.pertini.it/cesp/doc_18.htm. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ Secondo quanto riferito da Pertini, Saroldi gli fu poi debitore della vita: "Nel 1929 mi denunciò un fascista: Icardio Saroldi. Mi riconobbe per strada, mi fece seguire, arrestare, e fu in quell’occasione che rimasi dentro quindici anni. Tutta la mia giovinezza, cara Oriana. In carcere ci sono andato coi capelli neri e ne sono uscito coi capelli grigi. Ebbene, nel 1945, subito dopo la liberazione di Milano, giunge un corriere politico da Savona e mi dice: «Icardio Saroldi è stato preso e stanno per fucilarlo». «Per quale ragione stanno per fucilarlo?», chiedo. «Perché ti ha denunciato nel 1929», risponde. «Ah, no! Se è per questo, no. Mi oppongo. Sarebbe una vendetta personale e di vendette personali io non ne ho mai volute. Io la lotta l’ho sempre vista nel suo complesso, non come lotta al singolo.» Poi do ordine di liberarlo e, qualche tempo dopo, costui manda sua moglie a ringraziarmi. Esauriti i ringraziamenti, questa moglie mi dice: «Posso chiederle un altro favore?». «Prego, signora, si figuri.» «Ecco, le dispiacerebbe farmi una dichiarazione dove afferma che mio marito non la denunciò?» Mi arrabbiai. Gridai: «No, signora, no, io sono buono ma due volte buono significa imbecille». La mandai via e... poi Saroldi entrò nel Movimento sociale. Mi spiego? Un altro non se la sarebbe presa come me, non si sarebbe meravigliato. Io invece ne soffro e mi irrigidisco..." cfr. Intervista di Sandro Pertini a Oriana Fallaci Arhivat în , la Wayback Machine..
- ^ La momentul intrării în închisoare, în celula nr. 56, gardianul care l-a însoțit i-a comunicat că celula care îi fusese alocată era cea în care fusese închis patriotul risorgimentist Luigi Settembrini, din care cauză Pertini, cum avea să povestească, a gustat pereții celulei pentru a se conecta cu spiritul marelui intelectual italian care trăise acolo. Cf. declarația directorului Centrului Pertini din Florența consemnată în documentariul I grandi dimenticati. Il carcere di Santo Stefano („Marii uitați. Închisoarea din Santo Stefano”), în regia lui Matteo Bruno, difuzat de Rai Storia la .
- ^ CESP - Documenti Lettera di Togliatti a Turati, 30 ottobre 1930
- ^ „La lettera di Pertini di dissociazione dalla domanda di grazia inviata al presidente del Tribunale” (în italiană). Arhivat din original la
|archive-url=necesită|archive-date=(ajutor). Parametru necunoscut|dataarhivei=ignorat (ajutor) - ^ CESP - Documenti Scrisoare adresată mamei, 1933
- ^ CESP - Documenti Verbale di consegna della carta di permanenza, Ponza 1935
- ^ CESP - Documenti Ordinanza per l'assegnazione al confino, Ventotene 1940
- ^ „Zi de zi sunt martor la degradarea progresivă a stării disperate de sănătate a lui Ernesto Bicutri, în permananță sub coșmarul că îl va lovi o nouă criză hemoptoică mai fatală decât cele cinci dinainte, în care de fiecare dată l-am văzut sângerând atât de mult că a umplut scuipătoare întregi. Soarta tristă și nedreaptă a tovarășului meu drag mă tulbură profund și îmi întunecă sufletul, pentru că cred că dacă ar fi îndepărtat imediat de această climă blestemată, care, după cum spune sanitarul coloniei, este cauza principală a actualei stări foarte grave a lui Bicutri, și dacă atunci, s-ar recupera într-un sanatoriu unde ar avea la dispoziție tratamente radicale, s-ar putea însănătoși și astăzi nu s-ar mai găsi într-o stare atât de disperată. Dar, închis aici, pe această insulă, privat de tot ce este strict indispensabil (cum ar fi gheața, alimente speciale, medicamente speciale etc.) și de un sanitar care să poată interveni serios pentru a opri crizele hemotoice, Bicutri nu are nicio speranță de salvare; și noi trebuie să asistăm la sfârșitul lui prematur cu sufletul chinuit și indignat fără a-i putea oferi tovarășului nostru un ajutor cât de cât util. Este o viață de omi care se stinge, și care ar putea fi salvată. În aceasta se află motivul temerilor și indignării noastre. Și fiecare din cei dintre noi care suferă de tuberculoză are motive să creadă că îl așteaptă aceeași soartă tristă, căreia astăzi îi cade victimă Ernesto Bicutri, dacă va continua să fie lăsat pe această insulă, unde nu se poate aplica niciun tratament antituberculos, și a cărei climă nu poate decât să fie decât cea mai rea pentru cei bolnavi în piept, cupă cum a afirmat de mai multe ori sanitarul coloniei și sanitarii care au venit de la Napoli, Gaeta și Littoria pentru consultarea specială a deținuților tuberculoși. Este nevoie, prin urmare, ca acest minister să înțeleagă că deținuții tuberculoși nu pot rămâne la Ventotene, decât dacă vrea să-i vadă cum, unul după altul, se îndreaptă, ca Ernesto Bicutri, spre un sfârșit prematur. Ar fi, astfel, logic și omenesc să fie vindecați deținuții tuberculoși, în regim deschis, în sanatoriu, și ca alții să fie încarcerați într-o altă localitate de pe continent care, prin clima, prin resursele alimentare disponibile local, și prin posibilitățile de îngrijire sanitară, ar fi mai adecvată. Dacă, însă, acest minister va continua să considere, din orice motiv, că nu are căderea să facă ca deținuții tuberculoși să aibă tratamentele de care au nevoie, trebuie trasă cea mai logică și mai dreaptă consecință, anume ca deținuții tuberculoși să fie eliberați, și avertizați, mai ales că, conform regulamentului P.S. persoanele afectate de tuberculoză pulmonară, fiind bolnavi specifici, nu trebuie nici reținuți în arestul poliției. Astfel, deținuții tuberculoși, întorși la familiile lor, ar avea în sfârșit asistența și tratamentele de care au atâta nevoie, și pe care nu le pot obține rămânând încarcerați. Cu respect.” Scrisoare a lui Pertini din Ventotene adresată Ministerului de Interne, secțiunea deținuți politici (), extrasă din: Sandro Pertini, "Sei condanne, due evasioni", Mondadori
- ^ Ernesto Bicutri, născut la Casale Monferrato (AL) la , era un militant comunist și luptător antifascist în Spania. Emigrat în Franța în 1929, în urma izbucnirii Războiului Civil Spaniol, s-a înrolat voluntar și combatant în 1937, ca telefonist, în Batalinul al Treilea din Brigada Internațională XII "Garibaldi". Revenit în Franța, a mers apoi să activeze în Germania. În 1941 s-a întors în Italia, a fost arestat și închis la Ventotene, unde a murit la din cauza tubercolozei rău tratate. La Institutul Național pentru Istoria Mișcării de Eliberare a Italiei din Milano este prezent, în fondul „Arhivelor Asociației Italiene pentru Luptătorii Antifasciști Voluntari din Spania”, un fascicul cu numele său, în care se păstrează mai multe efecte personale care i-au aparținut, între care un fragment de act de identitate francez însoțit de o fotografie, datat (conform paginii Ministerului Bunurilor Culturale și Turismului Arhivat în , la Wayback Machine.). Cea mai mare parte a informațiilor biografice despre Ernesto Bicutri sunt redate în pagina dedicată lui de site-ul web "SIDBRINT - Memòria Històrica Brigades Internacionals" de la Universitatea din Barcelona (E), care la rândul său reia conținutul volumului: AA. VV., La Spagna nel nostro cuore, 1936-1939: tre anni di storia da non dimenticare, Roma, AICVAS, 1996, p. 607.
- ^ La Storia del PSI - Tessere socialiste; vedi anche La tessera PSI del 1938 Arhivat în , la Wayback Machine.
- ^ a b Interviu acordat lui Enzo Biagi de Pertini, Quel 25 luglio 1943. Pertini, La Stampa, 7 august 1973, reprodus pe site-ul web „CESP - Centro Espositivo Sandro Pertini”. Arhivat din original la . Parametru necunoscut
|accesso=ignorat (posibil,|access-date=?) (ajutor) - ^ Cfr. Mario Oppedisano, La vita di Sandro Pertini nel sito web del "Centro Culturale Sandro Pertini" di Genova. Dopo un primo contingente di confinati non appartenenti ai partiti della sinistra, l'unico liberato da Ventotene fu proprio Pertini, in quanto, al momento, era l'unico socialista ivi ristretto (ad esempio, Pietro Nenni si trovava al confino nella vicina isola di Ponza) e il provvedimento di scarcerazione del governo Badoglio non comprendeva comunisti e anarchici. Dapprima Pertini rifiutò di lasciare l'isola finché non fossero stati liberati tutti, poi su insistenza di molti compagni del comitato dei confinati che lo invitarono a recarsi a Roma per sollecitare Badoglio per far liberare anche gli altri, si decise a partire.
- ^ Cfr. Telegrama deținuților din Ventotene din , in Sandro Pertini, Sei condanne, due evasioni, ediție îngrijită de V. Faggi, Milano, Mondadori 1970, p. 211-212, citată pe site-ul web CESP - Centro Espositivo Sandro Pertini
- ^ Raffaele Boianelli (), Il giovane Pertini, un eroe italiano: un'odissea senza fine : 1925-1943 (în italiană), Tralerighe libri editore
- ^ „Sandro Pertini a Roma nel 1943”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ cfr. La storia del PSI - Dal 1926 al 1945
- ^ Trucidato dai nazisti a La Storta il 4 giugno 1944
- ^ Adriano Ossicini, Un'isola sul Tevere, Editori Riuniti, Roma, 1999, pp. 197-198
Legături externe[modificare | modificare sursă]
Materiale media legate de Sandro Pertini la Wikimedia Commons
