Romos, Hunedoara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Romos
—  Sat  —
Verere panoramică asupra satului
Verere panoramică asupra satului
Romos se află în România
Romos
Romos
Romos (România)
Localizarea satului pe harta României
Romos se află în Județul Hunedoara
Romos
Romos
Romos (Județul Hunedoara)
Localizarea satului pe harta județului Hunedoara
Coordonate: Coordonate: 45°50′26″N 23°16′35″E / 45.84056°N 23.27639°E / 45.84056; 23.2763945°50′26″N 23°16′35″E / 45.84056°N 23.27639°E / 45.84056; 23.27639

ȚarăFlag of Romania.svg România
JudețActual Hunedoara county CoA.png Hunedoara
ComunăROU HD Romos CoA.jpg Romos

SIRUTA91009

Populație (2011)
 - Total1.041 locuitori

Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștal337410
Prefix telefonic+40 x54 [1]

Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata

Romos în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773
Romos în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

Romos (în dialectul săsesc Rumes, în germană Rumessdorf, Rumes, Romos, Ram, în maghiară Romosz, Szászromosz, în trad. Romosul săsesc) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Hunedoara, Transilvania, România.

Istoric[modificare | modificare sursă]

În evul mediu a fost locuit de sași.

Localitatea este cunoscută datorită Studentului Romoșean (în germană Rumeser Student), un tânăr călugăr dominican din Sebeș, deportat în Turcia cu ocazia prădării orașului în sec. al XV-lea (1438). A publicat lucrarea Tractatus de ritu et moribus Turcorum, reeditată la Nürnberg de Martin Luther și publicată în limba română în anul 2017.[2]

Din 1891 până în 1924 preot evanghelic al satului a fost cărturarul Albert Amlacher.

Lăcașuri de cult[modificare | modificare sursă]

Centrul comunal Romos adăăpostește trei edificii ecleziastice de confesiuni diferite: ortodoxă, greco-catolică și luterană.

Pe coama uni deal a fost construită, în anul 1775, biserica ortodoxă „Înălțarea Domnului”, o construcție dreptunghiulară, de mari dimensiuni, cu absida nedecroșată, poligonală, cu trei laturi. Accesul la interior se face prin două intrări, amplasate pe laturile de sud și de vest ale edificiului; în dreptul celei din urmă a fost adosat un pridvor deschis din lemn. Turnul-clopotniță suplu domină, prin fleșa sa ascuțită, învelită în tablă, colinele dimprejur; la acoperișul propriu-zis s-a folosit țigla. Lăcașul, renovat în anii 1905, 1943, 1975, 1982, 1989-1991 și 2002, a fost reîmpodobit iconografic în anii 1989-1990 de pictorii Teodora și Ilie Sterescu; cel dintâi decor mural, executat de Antonie Steff din Hondol, data din 1926. Sfințiri s-au făcut în anii 1975 și 2001.[3]

La mică distanță se găsește biserica unită „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1823, în timpul păstoririi preotului Vasile Romoșan, cu 4506 florini, vărsați din „cassa allodială”; conscripția din anii 1829-1831 o menționează în funcțiune. Pereții înalți ai edificiului înscriu planul dreptunghiular, cu absida rectangulară, decroșată. Turnul-clopotniță este prevăzut cu un coif piramidal, învelit în tablă; la acoperișul propriu-zis s-a folosit țigla. În dreptul unicei intrări apusene a fost adosat un pridvor deschis de zid. Interiorul bisericii a rămas nepictat.[4]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Albert Amlacher, Rumes. Aus Vergangenheit und Gegenwart einer siebenbürgisch-sächsischen Dorfsgemeinde, Hermannstadt 1912.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Panorama Romos

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă
  2. ^ Georgius de Hungaria / Georg Captivus Septemcastrensis: Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor; trad. din limba latină de Ioana Costa; st. introd. de Constantin Erbiceanu – București: Humanitas, 2017. ISBN 978-973-50-5864-7
  3. ^ Dobrei, Florin: Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2010, pag. 244
  4. ^ Dobrei, Florin: Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2010, pag. 245