Ramaria flava

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare


Ramaria flava sin. Clavaria flava
Ramaria flava a1 (7).JPG
Barba țapului, iarba mâței
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Gomphales
Familie: Gomphaceae
Gen: Ramaria
Specie: R. flava
Nume binomial
Ramaria flava
(Schaeff.) Quél. (1888)
Sinonime
  • Coralloides flavus Tourn. (1700) ex Battarra (1755)
  • Clavaria flava Schaeff. (1774)
  • Corallium flavum (Schaeff.) G.Hahn (1883)

Ramaria flava (Jacob Christian Schäffer ex Lucien Quélet, 1888), sin. Clavaria flava (Jacob Christian Schäffer, 1774)<refIndex Fungorum</ref> din încrengătura Basidiomycota în familia Gomphaceae și de genul Ramaria, denumită în popor burete creț, togmăgei,[1] iarba mâței, piciorul ursului[2] sau barba țapului,[3] este o ciupercă comestibilă care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor), având și însușiri ale încrengăturii Ascomycota. În România, Basarabia și Bucovina de Nord, se dezvoltă, fiind una din cele mai răspândite soiuri acestui gen, pe sol în păduri de conifere și de foioase umede, acolo preferat sub molizi respectiv fagi, din (iunie) iulie până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Clavaria flava
  • Corpul fructifer: are o înălțime de până la 16 cm și un diametru de 12-20 cm. El se împarte dintr-un trunchi principal gros în numeroase ramificații verticale și cilindrice, comprimate și striate în lungime, cărnoase și fragile, groase la bază și subțiate treptat către vârf. Vârfurile sunt dințate, adesea numai despicate. Ramurile sunt de un galben deschis de ou până galben de sulf care se decolorează în vârstă crem-ocru.
  • Piciorul: El este scurt cu o lungime de 4-6,5 cm, având o grosime de 3,5-5 cm, cărnos, masiv, compact, ceva apos și marmorat. El se subțiază către bază, fiind albicios în partea inferioară, iar gălbui în cea superioară.
  • Carnea: este de un alb murdar, apos-marmorată, în rămurele gălbuie, fiind destul de moale și fragilă. Mirosul este slab amărui, gustul fiind plăcut și ușor aromatic, atunci când bureții sunt tineri. El însă devine amar la maturitate (începând în vârfuri).[4][5]
  • Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali lunguieți, sub-cilindrici și ascuțiți spre bază, slab hialini (translucizi), netezi sau puțin verucoși, fin gutulați în interior, cu o mărime de (9,5) 10,5-14 (15,5) x (3,2) 4-5,5 (6) microni. Pulberea lor este de colorit ocru-gălbui. Basidiile în formă de măciucă cilindrică cu 4 sterigme măsoară 40-45 x 10 microni.[6]
  • Reacții chimice: Buretele se colorează cu sulfat de fier încet verde ca cocleala până verde-măsliniu, devenind din ce în ce mai închis, aproape verde-negricios.[7]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Chiar și specialiști au probleme cu diferențierea buretelui matur cu alte specii necomestibile sau otrăvitoare ale acestui gen. Cele necomestibile au cel puțin mereu un gust nepotrivit. Iarba mâței poate fi confundată ușor cu: Ramaria aurantiosiccescens (E. Schild, 1979), (comestibilă)[8] Ramaria aurea (comestibilă),[9] Ramaria botrytis (comestibilă), [10] Ramaria eumorpha (necomestibilă),[11] Ramaria fennica (necomestibilă),[12] Ramaria flavescens (otrăvitoare),[13] Ramaria formosa (otrăvitoare),[14] Ramaria gracilis (necomestibilă),[15] Ramaria largentii, (comestibilă)[16] Ramaria obtusissima (comestibilă, puțin gustoasă), [17] Ramaria ochroclora (comestibilitate nesigură),[18] Ramaria pallida (otrăvitoare),[19] Ramaria stricta (necomestibilă)[20] sau Ramaria testaceoflava, (necomestibilă).[21]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Se recomandă de a folosi mereu bureți tineri ai acestui soi precum imediata îndepărtare a vârfurilor ramificațiilor (amare). Iarba mâței se potrivește ca adăugare la mâncăruri de ciuperci cu zbârciogi și crețuște sau cu praz,[22] respectiv creier de vițel sau porc.[23] Împreună cu alte ciuperci se folosește și pentru sosuri de vânat,[24] mai departe ea poate fi conservată sub formă de murătură, (atât în combinație cu legume cât și ca atare) sau ca aproape toți bureții în ulei sau oțet.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ [http://ciupercicomestibile.blogspot.de/2014_03_01_archive.html Denumire RO 1
  2. ^ Org. Vlad Tepeș, ciuperci, pe Wiki RO imposibil de deschis (vezi internet), Denumire RO 2
  3. ^ Denumire RO 3
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 610-611, ISBN 3-405-12081-0
  5. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 476-477, ISBN 978-3-440-14530-2
  6. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1932, tab. 1086
  7. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 620, ISBN 3-85502-0450
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 452-453, ISBN 3-405-12124-8
  9. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 214-216, ISBN 3-426-00312-0
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 612-613, ISBN 3-405-12081-0
  11. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 474-475, ISBN 978-3-440-14530-2
  12. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 556-557, ISBN 88-85013-25-2
  13. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 476-477, ISBN 978-3-440-14530-2
  14. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 206, ISBN 978-3-8427-0483-1
  15. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 570-571, ISBN 88-85013-37-6
  16. ^ Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 190, ISBN 978-1-4454-8404-4
  17. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 574-575, ISBN 88-85013-37-6
  18. ^ I funghi dal vero, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 456-457, ISBN 88-85013-57-0
  19. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 215-217
  20. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 205, ISBN 978-3-8427-0483-1
  21. ^ Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 1034, ISBN 3-8289-1619-8
  22. ^ Renate & Wilhelm Volk: „Pilze sicher bestimmen und delikat zubreiten“, Editura Ulmer, Stuttgart 1999, p. 148-149, ISBN 3-8001-3656-2
  23. ^ Renate & Wilhelm Volk: „ „Pilze sicher bestimmen und delikat zubreiten“, Editura Ulmer, Stuttgart 1999, p. 169, ISBN 3-8001-3656-2
  24. ^ Fritz-Martin Engel, Fred Timber: „Pilze, kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest Verlag, 1969 München, p. 132-133

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1932
  • Bruno Cetto, vol. 1-7 (vezi sus)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe[modificare | modificare sursă]