Nicorete vânăt

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lepista nuda sin. Clitocybe nuda
Clitocybe nuda 60302.jpg
Nicorete violete
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Tricholomataceae
Gen: Lepista
Specie: L. nuda
Nume binomial
Lepista nuda
(Bull.) Cooke (1871)
Sinonime
  • Agaricus nudus Bull. (1790)
  • Cortinarius nudus (Bull.) Gray (1821)
  • Gyrophila nuda (Fr.) Quél. (1886)
  • Tricholoma nudum (Bull.) P.Kumm. (1871)
  • Rhodopaxillus nudus (Bull.) Maire (1913)
  • Clitocybe nuda (Bull.) H.E.Bigelow & A.H.Sm. (1969)

Lepista nuda (Pierre Bulliard, 1790 ex Mordecai Cubitt Cooke, 1871), sin. Tricholoma nudum (Pierre Bulliard ex Paul Kummer, 1871) sau Clitocybe nuda (Pierre Bulliard ex Howard E. Bigelow și Alexander H. Smith, 1969),[1] este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Tricholomataceae și de genul Lepista, al cărui nume generic este derivat din cuvântul latin (latină lepista=blid de băut[2] și (latină nudus=gol, nud). Acest soi saprofit, denumit în popor nicorete violet,[3] nicorete vânăt[4] sau ciupercă mov,[5] crește în grupuri cu multe exemplare precum în cercuri de vrăjitoare. El se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri de foioase precum de conifere, prin luminișuri ierboase, grădini, livezi sau parcuri, de la câmpie până la munte, din septembrie până în noiembrie (decembrie), dar câteodată și devreme în primăvară.[6][7][8]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bull.: Agaricus nudus
  • Pălăria: Ea este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 6-12 (15) cm, fiind inițial convexă precum cu marginea răsucită spre interior, ca apoi, la maturitate, să devină din ce în ce mai aplatizată și la bătrânețe adâncită în centru cu suprafața ondulată neregulat. Cuticula este netedă, umedă și cu marginea brumată în tinerețe. Coloritul pălăriei variază între violaceu, brun-violet și brun-roșcat.
  • Lamelele: Ele sunt foarte dese, subțiri, rotunjite, mai mult sau mai puțin decurente la picior. Culoarea lor tinde între violet deschis, violet și brun-violet. Sporii sunt necolorați, elipsoidali, hialini, cu o mărime de 6-8,5 x 3,5-4,5 microni. Pulberea lor este de un roz închis.
  • Piciorul: El are o înălțime de 6-10 (12) cm și o lățime de 1,5-2,5 (3,5) cm, este plin, fibros, ceva elastic fiind în regulă cilindric, dar câteodată tare bombat spre baza flocoasă. Coloritul lui este violet sau violet-cenușiu cu fibre radiale precum fulgi mici alb-argintii.
  • Carnea: Ea este fragilă și fragedă în pălărie, ceva fibroasă în picior, fiind de culoare roz-violacee. Mirosul este caracteristic puternic parfumat, gustul plăcut dulce-amărui.[6][7]

Buretele se decolorează cu fenol maro, cu sulfovanilină⁠(de) imediat violet pal și cu tinctură de Guaiacum gri închis.[9]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Lepista nuda poate fi confundată ușor cu alte specii de colorit similar, ca de exemplu cu Clitocybe nebularis, (limitat comestibilă, pălărie albicioasă, cenușie sau gri-brună, destul de similară în aparență cu Lepista nuda, lamele albicioase până crem-gălbuie, miros tipic foarte aromatic și ceva de făină, gust plăcut),[10][11] Cortinarius alboviolaceus (necomestibil, în tinerețe cu lamele gri-violete, miros și gust de cartofi cruzi),[12] Cortinarius camphoratus (necomestibil, destul de similar în aparență și miros cu Lepista nuda, în tinerețe cu lamele violete precum carne colorată, se decolorează la tăiere),[13] Cortinarius cyanites (necomestibil, în tinerețe cu lamele albastru-violete, la bătrânețe brun-violete, miros dulcișor și gust amar),[14] Cortinarius iodes (comestibil, cu cuticulă mucoasă, în tinerețe cu lamele violete, carnea fiind albă, miros și gust neostentativ),[15] Cortinarius purpurascens (comestibil, mai puternic violet-purpuriu, cu lamele violete, picior albicios cu nuanțe violete, carnea fiind albicioasă până gri-brună cu nuanțe de albastru sau de un violet deschis, miros nu prea plăcut și gust dulceag),[16] Cortinarius salor (comestibil, cu cuticulă mucoasă, în tinerețe cu lamele violete, carnea fiind albicioasă până gri-brună cu nuanțe de albastru, miros și gust neostentativ),[17] Cortinarius traganus (otrăvitor),[18] Cortinarius violaceus (comestibil, pălăria, lamelele și carnea albastru-violet, miros de lemn de cedru și gust plăcut),[19] respectiv Lepista glaucocana (comestibilă, cuticulă gri-albăstruie, lamele gri-violete sau roze, miros pământos),[20] Lepista personata (comestibilă, pălărie pal gri-maronie, lamele albuie până gri-albăstruie, miros plăcut)[21] sau Lepista sordida (comestibilă, mai mică și de colorit mai deschis, miros tare aromatic, ceva de pământ, câteodată de cianură.[22]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Nicoretele violet este apreciat de unii pentru gustul său deosebit de aparte, iar de alții deloc. Se pare că nu există cale de mijloc în acest caz. Pentru iubitorii acestor ciuperci se găsesc multe rețete, de exemplu ciuoercile pot fi prăjite cu ceapă și ficat de pui, porc sau vițel, blanșate într-un sos tartar ori de sparanghel sau pregătite ca salată cu mere și slănina.[23] Mai departe, ele sunt foarte gustoase fripte și apoi conservate în ulei sau oțet.[24]

Lepista nuda conține zahărul specific trehaloză, suportat de marea majoritate a oamenilor, care însă poate produce la acumulare și induce probleme digestive la indivizii sensibili (în special dacă ciuperca este consumată crudă). Buretele conține de asemenea manitol, care poate determina foarte rar creșterea presiunii osmotice în intestin.[25]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Gertraud Breyer: „Etruskisches Sprachgut im Lateinischen unter Ausschluss des spezifisch onomastischen Bereiches”, Editura Uitgeverij Peters, Leuven 1993, p. 213, ISBN 90-6831-335-5
  3. ^ [ http://clipetraitealtfel.blogspot.de/2015/10/lepista-nuda-nicoretele-violet-unul.html Denumire Ro 1]
  4. ^ Denumire Ro 2
  5. ^ Denumire Ro 3
  6. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 300-301, ISBN 3-405-11774-7
  7. ^ a b Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 138, 140-141, ISBN 3-426-00312-0
  8. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 80, ISBN 978-3-8427-0483-1
  9. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 145, ISBN 3-85502-0450
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 322-323, ISBN 3-405-11774-7
  11. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 314-315, ISBN 88-85013-37-6
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 164-165, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 160-161, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ A. H. Smith: „Studies in the genus Cortinarius”, vol. 1, Editura Ann Arbor, Michigan 1939, p. 10-11
  16. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 436, ISBN 3-85502-0450
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 210-211, ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 178-179, ISBN 3-405-12081-0
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 226-227, ISBN 3-405-12116-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 318-319, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 322-323, ISBN 3-405-12081-0
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 312-313, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 132-134, ISBN 3-453-40334-7
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 141, ISBN 3-426-00312-0
  25. ^ Intoxicația cu ciuperci

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-3, 5 vezi sub "Note"
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Rose Marie sia Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]