Sari la conținut

Nicolae Caranfil

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Nicolae Caranfil
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Galați, România[1] Modificați la Wikidata
Decedat (84 de ani) Modificați la Wikidata
New York City, New York, SUA Modificați la Wikidata
Frați și suroriGheorghe Caranfil[*]​[2] Modificați la Wikidata
Cetățenie România[3] Modificați la Wikidata
Ocupațiescrimer[*]​
inginer Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Activitate
Membru corespondent al Academiei Române
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Nicolae Gheorghe Caranfil[4] (ulterior Nicholas George Caranfil;[4] n. , Galați, România – d. , New York City, New York, SUA) a fost un inginer român, organizatorul rețelei moderne de electricitate și gaze și a salbei de lacuri din București, membru corespondent (din 1940) al Academiei Române,[5] repus în drepturi din 3 iul. 1990,[6] și un scrimer olimpic.

Biografie

[modificare | modificare sursă]

S-a născut la Galati, oras în care tatăl său, George Caranfil, lucra ca inginer. Mama lui se ocupa de gospodărie și educația celor trei copii ai familiei. Nicolae avea un frate mai mare George, care a devenit diplomat de carieră și o soră, Sofia, care s-a căsătorit cu un diplomat. A fost căsătorit cu Eufrosina Caranfil și a avut un fiu, Andrei (Andrew) Caranfil.[7]

Educație

[modificare | modificare sursă]

Nicolae Caranfil a urmat studiile preuniversitare la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați[8] pe care l-a absolvit în 1911. Apoi s-a înscris la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, de la care a plecat la „Ecole de Génie Civil” a Universității din Gent, Belgia, unde a obținut titlul de inginer constructor. În continuare a urmat cursuri postuniversitare la Universitatea Cambridge din Regatul Unit, după care a făcut o călătorie de studii în Statele Unite.

Activitate

[modificare | modificare sursă]

A practicat scrimă la Cercul Militar București. A fost campion a României de șase ori la spadă și de trei ori la sabie.[9] A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1928 la proba de floretă pe echipe, unde lotul a fost eliminat în al doilea tur.[10] În perioada 1934-1937 a fost președinte al Comisiei de scrimă, devenită Federația Română de Scrimă.[11]

În 1916 a fost mobilizat ca sublocotenent într-o unitate de artilerie. După un timp a fost transferat la biroul tehnic al Comisiei Militare de Aprovizionare cu Armament din Franța, Anglia și Italia, curând devenind șeful acestui departament.

Tatăl său a realizat o invenție și pentru valorificarea acesteia, după război, Nicolae a lucrat la Paris împreună cu tatăl.

Întors în țară, a fost atras de inițiativa inginerului Dimitrie Leonida privind electrificarea țării, care a înființat în acest scop societatea „Electrica”, la care Nicolae Caranfil a fost director între anii 1922-1929, când a pus bazele industriei de mașini electrice la Cluj și Timișoara.

După războiul de reîntregire, Bucureștiul, capitala României Mari, a cunoscut o creștere rapidă a populației și o extindere semnificativă a fondului construit și a rețelei stradale. La începutul secolului al XX-lea, orașul avea aproximativ 250.000 de locuitori, iar conform recensământului din 1930 populația a ajuns la circa 700.000 de locuitori. În această perioadă, Bucureștiul se confrunta cu deficiențe majore în ceea ce privește infrastructura urbană și edilitară. Alimentarea cu apă potabilă se realiza în mare parte din fântâni insalubre, iluminatul locuințelor se făcea cu petrol lampant, iar încălzirea cu lemne și cărbuni. Iluminatul public stradal utiliza în principal gaz aerian, transportul urban era asigurat parțial de tramvaie trase de cai, iar multe străzi erau neasfaltate și afectate de precipitații. Colectarea deșeurilor menajere se realiza cu ajutorul căruțelor. În zona de nord a orașului existau lacuri neamenajate, cu vegetație abundentă și populații mari de țânțari, considerate focare de infecție.

În contextul acestor probleme, autoritățile municipale au inițiat programe de modernizare urbană, cu scopul de a asigura condiții de viață conforme statutului de capitală europeană. În acest sens, au fost înființate Societatea Generală de Gaz și Electricitate București (SGGE) și Uzinele Comunale București (UCB), instituții responsabile de producerea și distribuția energiei, precum și de exploatarea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare.[7]

Inginerul Nicolae Caranfil a fost numit director general al ambelor instituții, coordonând procesele de modernizare a infrastructurii urbane. La momentul preluării funcției, în 1930, aproximativ jumătate dintre străzile Bucureștiului nu beneficiau de iluminat nocturn, iar cele iluminate utilizau în principal surse pe bază de produse petroliere. În decurs de un deceniu, sub conducerea sa, rețeaua de iluminat electric stradal a fost extinsă pe o lungime de aproximativ 285 km, fiind facilitată și racordarea locuințelor la rețeaua de distribuție a energiei electrice.

Pentru încurajarea utilizării energiei electrice în gospodării, au fost create organizația Totelectric și societatea comercială Electrogaz, specializată în comercializarea aparatelor electrice de uz casnic. Totodată, au fost introduse tarife diferențiate, mai reduse pentru consumul de energie destinat utilizării aparatelor electrocasnice, față de cel pentru iluminat.

În perioada interbelică, o parte dintre marile unități industriale din București dispuneau de centrale proprii pentru producerea energiei electrice, soluții considerate ineficiente din punct de vedere economic și tehnic. În acest context, Nicolae Caranfil a inițiat negocieri pentru furnizarea energiei electrice către industrie prin rețeaua Societății Generale de Gaz și Electricitate București (SGGE), inclusiv cu industriașul Nicolae Malaxa. Pentru alimentarea uzinelor Malaxa a fost construită stația electrică Titan. Energia electrică necesară Capitalei era produsă în principal de centralele Filaret și Grozăvești, care asigurau un nivel de alimentare comparabil cu cel al altor mari orașe ale epocii. După preluarea conducerii SGGE, Nicolae Caranfil a demarat acțiuni pentru introducerea gazelor naturale în alimentarea Capitalei, destinate atât consumului menajer, cât și celui industrial. Acest proces a continuat după anul 1940, aprovizionarea realizându-se din zăcămintele de gaze naturale din Transilvania.

Un domeniu important al activității lui Nicolae Caranfil a fost alimentarea cu apă a populației. Obiectivul stabilit a fost creșterea consumului mediu la aproximativ 250 de litri pe zi per locuitor, față de circa 160 de litri pe zi în anul 1930. Principala sursă de apă era râul Dâmbovița, cu captare și filtrare la Arcuda, localitate situată la aproximativ 15 km de București. Sistemul era completat de ape subterane captate din zonele Ulmi, Slobozia, Clinceni și Bragadiru. Ulterior, râul Argeș a fost integrat ca sursă suplimentară de alimentare, prin tratarea apelor de suprafață într-o uzină amplasată în comuna Roșu. Pentru asigurarea continuității aprovizionării în caz de avarii, a fost proiectată o rețea de puțuri adânci, cu adâncimi cuprinse între 160 și 230 m, amplasate pe teritoriul orașului.

Printre alte măsuri implementate se numără regularizarea râului Dâmbovița și modernizarea serviciilor de salubritate, realizată prin Uzinele Comunale București (UCB). Acestea au introdus utilizarea recipientelor metalice cu capac pentru colectarea deșeurilor menajere și transportul acestora cu autocamioane specializate.

Proiectul de sistematizare a bălților din jurul Capitalei, elaborat de Nicolae Caranfil, a fost aprobat de Consiliul General al Municipiului București în ședința din 21 octombrie 1932. În urma acestuia au fost amenajate lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca–Tei, Fundeni, Pantelimon și Cernica, pe o suprafață totală de aproximativ 1.330 ha, cu o capacitate de stocare de circa 29 milioane m³ de apă.

În activitatea sa profesională, Nicolae Caranfil a beneficiat de sprijinul unor colegi din cadrul Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR), organizație în care a avut un rol activ și în ale cărei publicații a semnat numeroase articole. Printre lucrările sale tipărite se numără Energia electrică menajeră (1938), Amenajarea hidraulică a regiunii București, de la munți la Dunăre (1940) și O politică a orașelor (1940).

Din 1935 el a fost Subsecretar de Stat al Aerului.[12][13] Ulterior a fost Ministru al Aerului și Marinei în [[Guvernul Gheorghe Tătărăscu (3)|guvernul Tătărăscu].[14][15]

A fost membru al Societății Inginerilor Civili din Franța, al Consiliului Uniunii Internaționale a Procuratorilor de Energie Electrică și a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1940.

În 1943,[15] a emigrat în Marea Britanie și Franța, apoi s-a mutat în Statele Unite.[4] A devenit cetățean american la 11 noiembrie 1954, schimbându-și numele în Nicholas George Caranfil.[4] A încetat din viață la 22 aprilie 1978 la New York.[4]

Recunoaștere

[modificare | modificare sursă]
Placa memorială de la Muzeul Satului, care amintește de crearea Parcului Herăstrău, sub domnia MS Regelui Carol al II-lea.

La intrarea în Muzeul Satului din București, o placă memorială amintește de marile lucrări hidrotehnice care s-au făcut, sub domnia Majestății Sale Regelui Carol al II-lea al României, pentru crearea Parcului Herăstrău și a întregii zone verzi din nordul Capitalei, în anii 1932-1937, sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil. Textul spune: „Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, în anii 1932-1937 s’a făcut asanarea mlaștinelor Colentinei, înfăptuindu-se lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, prin mari lucrări la Buftea, precum și derivarea de ape din râul Ialomița la Bilciurești, ca să însănătoșească Capitala Țării și să o înfrumosețeze. Această lucrare a fost făcută de Uzinele Comunale București, Director Gen. fiind ing. Nicolae Caranfil.”

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Nicolae Caranfil”.
  2. ↑ „Nicolae Caranfil” (în engleză). Olympedia[*]. . Wikidata Q95606922.
  3. ↑ „Sports-Reference.com” (în engleză). Wikidata Q18002875. Accesat în .
  4. 1 2 3 4 5 Nicolae Caranfil, Olympedia, 2026
  5. ↑ Academia Romana (membri)
  6. ↑ Gleb Drăgan (). Ingineri români : dicționar enciclopedic. Cluj-Napoca: Mega. p. 63.
  7. 1 2 Cartianu, Paul. „Nicolae Caranfil, 100 de ani de la naștere” în Energetica - Seria A, 1993 (Anul 41, nr. 2-6) 1993-11-01 / nr. 6, pp. 101 - 102
  8. ↑ Gleb Drăgan (). Ingineri români : dicționar enciclopedic. Vol. 4. Cluj-Napoca: Mega. p. 62.
  9. ↑ „Campionii naționali la individual”. Federația Română de Scrimă.
  10. ↑ Nicolae Caranfil la Sports-Reference.com (arhivat la 1 aprilie 2020)
  11. ↑ Nicu, Alexe, ed. (), „Federația Română de Scrimă”, Educației Fizice și Sportului din România (PDF), 1, București: Aramis, p. 1023, arhivat din original (pdf) la , accesat în
  12. ↑ Schimbarea dela Subsecretariatul Aerului, ROMÂNIA AERIANA, aprilie-mai 1935, p. 1
  13. ↑ Cum s’a constituit noul guvern, Solia, 6 septembrie 1936, p. 2
  14. ↑ București 550: cultura turistică, România literară, 4 decembrie 2009, p. 21
  15. 1 2 Caranfil, Nicolae, Enciclopedia educației fizice și sportului din România, Vol. VI, 2015, p. 83

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nicolae_Caranfil&oldid=17778201