Kiruna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Kiruna
—  Oraș  —
Panoramă a orașului
Panoramă a orașului
Stemă
Stemă
Kiruna se află în Suedia
{{{alt}}}
Kiruna
Kiruna (Suedia)
Poziția geografică
Coordonate:Coordonate: 67°51′N 20°13′E / 67.850°N 20.217°E / 67.850; 20.21767°51′N 20°13′E / 67.850°N 20.217°E / 67.850; 20.217

Țară Suedia Suedia
Län Norrbotten

Suprafață
 - Oraș 16,52 km²

Populație (2011)[1]
 - Oraș 18.148 locuitori
 - Densitate 1.098,5 loc./km²

Fus orar CET (+1)
 - Ora de vară (DST) CEST (+2)

Site web: http://www.kiruna.se/

Kiruna este cel mai nordic oraș din Suedia, situat în provincia Lappland, și reședința comunei cu același nume din län-ul Norrbotten. În 2010 avea 18.148 locuitori[2].

Trecutul zonei în care a fost ridicat orașul este strâns legat de poporul sami, care a început să se stabilească acolo cu 6.000 de ani în urmă. Orașul Kiruna propriu-zis a fost fondat în anul 1900 și a devenit rapid un centru important al industriei miniere și al extragerii minereului de fier din Suedia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cantități mari de fier erau transportate cu trenurile spre coasta de est, de unde erau trimise mai departe spre sud, pentru a fi vândute Germaniei.

În 1964 a fost constituit Centrul Spațial Esrange în Kiruna, unul din cele două astrodromuri aflate sub controlul direct al Agenției Spațiale Europene. În Kiruna își mai au sediul Institutul de Fizică Spațială[3] și Departamentul de Știință Spațială al Universității de Tehnologie din Luleå[4].

Kiruna este o destinație populară pentru turiștii suedezi și internaționali datorită hotelului de gheață de la Jukkasjärvi, situat la 17 km depărtare de oraș.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Cercetările arheologice au demonstrat că regiunea din jurul orașului a fost locuită începând cu 6.000 de ani în urmă. Populația locală sami a știut despre prezența minereului de fier în munții Kiirunavaara și Luossavaara cu secole înainte de fondarea orașului. Ofițerul și cartograful suedez Anders Hackzell a întocmit harta zonei în 1736 și a redenumit munții în Fredriks berg și respectiv Berget Ulrika Eleonora după regele Suediei Fredrik I și soția sa Ulrika Eleonora.

Chiar dacă cantitatea de fier descoperită a fost substanțială, nu s-au inițiat exploatări miniere din cauza amplasării izolate și a climei aspre. Unele lucrări au fost desfășurate în sec. al XIX-lea: extragerea minereului era efectuată pe timp de vară, pe când transportarea acestuia era realizată pe sănii trase de cai și reni în timpul iernii. Costurile acestei operațiuni erau însă înalte, iar minereul de o calitate joasă, fiind contaminat cu fosfor. Procesul separării fosforului de minereu a fost inventat abia în 1878 de către Sidney Gilchrist Thomas și Percy Gilchrist[5][6].

În 1884, compania britanică The Northern of Europe Railway Company a obținut o concesiune pentru o cale ferată de la Luleå spre Narvik. Linia provizorie care unea Luleå cu Malmberget a fost terminată în 1888, iar primul tren a plecat din Malmberget în martie aceluiași an. Puțin mai târziu, compania engleză a dat faliment și a fost nevoită să vândă linia la un preț de 8 milioane de coroane, aproximativ jumătate din suma investită inițial. După o renovare substanțială, calea ferată spre Gällivare putea fi folosită din nou și compania Aktiebolaget Gellivare Malmfält (AGM) a început extragerea minereului de fier la Malmberget[6][7].

În 1890 a fost fondată Luossavaara-Kiirunavaara Aktiebolag (LKAB) din inițiativa lui Robert Schoug. LKAB a insistat asupra continuării Căii Ferate a Minereului de Fier (Malmbanan) prin Luossavaara și Kiirunavaara spre coasta dezghețată a Norvegiei. Prelungirea căii ferate spre Narvik a fost controversată, deoarece adversarii se temeau de influența Rusiei (pe atunci stăpânind Finlanda), care deja era conectată la sistemul feroviar suedez via Haparanda-Tornio.

Decizia de a construi calea ferată până la Narvik a fost luată în 1898. Linia a ajuns la Kiruna la 15 octombrie 1899, iar secțiunea suedeză a fost unită cu cea norvegiană la 15 noiembrie 1902. Pentru LKAB proiectul a fost atât de scump încât au evitat cu greu falimentul în 1901, la puțin timp după începerea extragerii miniere. Regele Oscar al II-lea a deschis oficial linia de cale ferată la 14 iulie 1903[6][7].

Arhitecții Per Olof Hallman și Gustaf Wickman au fost însărcinați cu proiectarea viitorului oraș care urma să fie construit la Haukivaara, în apropierea celor două mine. Aceștia au ținut cont de condițiile geografice și climaterice, o abordare pe atunci revoluționară. Fiind construit pe un deal, Kiruna se bucură de temperaturi de iarnă mai blânde, spre deosebire de celelalte orașe din apropiere, iar datorită poziționării și planului stradal puterea vântului este limitată. Planul lui Hallman a fost acceptat la 27 aprilie 1900.

Gustaf Broms a propus ca noua așezare să fie denumită Kiruna, un nume scurt și practic care putea fi pronunțat și de vorbitorii de suedeză. LKAB l-a numit pe Hjalmar Lundbohm manager local în Kiruna, în pofida faptului că acesta nu terminase nici liceul, şi nici studiile sale de geologie[8][9].

Începuturile așezării[modificare | modificare sursă]

Înainte ca planul să fie acceptat, casele erau construite dezorganizat, cu mahalale ilegale similare celor din celălalt oraș minier, Malmberget, la 80 km sud de Kiruna. Clădiri provizorii seveau drept biserică, școală, spital, hotel și secție de poliție. Reședințele oficiale au fost ridicate rapid, însă, și toate locuințele ilegale și clădirile provizorii fuseseră deja demolate atunci când regele a deschis oficial calea ferată în 1903. Prima casă ridicată, denumită B:1, s-a păstrat până în prezent și poate fi văzută în Hjalmar Lundbohmsgården. În 1899, 18 locuitori erau înregistrați pe locul viitorului oraș. În 1900 numărul acestora a crescut la 222, ca mai apoi să ajungă la 7438 în 1910 și 12884 în 1930.

Spațiul locativ nu a reușit să țină pasul cu această creștere rapidă; în 1910 erau înregistrate numai 1877 de camere oficiale și câteva reședințe nerecunoscute, ceea ce înseamnă că în mediu între trei și patru persoane locuiau într-o singură cameră. Această densitate a scăzut treptat în următoarele decenii. În 1908, Kiruna a primit statutul de municipalsamhälle (comunitate într-o municipalitate), ceea ce a nemulțumit mai multe organizații locale precum Luossavaara-Kiirunavaara Arbetareförening, care sperau că localitatea va deveni un köping, echivalentul unui târg în română. Acest statut i-ar fi permis să oprească un procent mai mare din veniturile exploatării miniere pentru investiții locale. Pe de altă parte, compania minieră LKAB a plătit din fondurile proprii pentru construcția unui spital, unei stații de pompieri, unei biserici (deschisă în 1912), dar și pentru canalizare și drumuri.

În aprilie 1907, a fost dată în folosință o rețea de tramvaie în Kiruna, fiind cea mai nordică din lume la momentul dat. Minerii nu mai erau nevoiți să parcurgă în frig kilometri întregi pe jos până la locul de muncă. Rețeaua era formată din trei linii: bergbanan (funicularul), stadsspårvägen (tramvaiul orășenesc) și gruvspårvägen (tramvaiul minier). Funicularul a fost închis în 1955 după ce un drum spre mină a fost construit în 1949. Traseul tramvaiului orășenesc avea o lungime de 8 km și era unic datorită ecartamentului său de 1 m, ferestrelor duble și vagoanelor încălzite. Acesta a fost închis în 1958, fiind înlocuit treptat de autobuze. Un tramvai separat era utilizat în interiorul minei între 1941 și 1964. Vagoanele acestuia erau cumpărate de la alte linii de tramvai, deja sistate, din întreaga Suedie.

Extragerea minereului de fier a prosperat în prima jumătate a sec. XX. Înainte ca aceasta să fie inițiată la Kiruna, Hjalmar Lundbohm era îngrijorat că iarna tipică zonei nu ar permite deloc munca în aer liber, dar în pofida cercetării timpurii a mineritului subteran, cel de suprafață a predominat în primii ani. S-a încercat mecanizarea lucrului folosind excavatoare cu aburi, dar clima rece a creat dificultăți considerabile și doar intoducerea utilajului electric în al doilea deceniu al sec. XX a asigurat un nivel semnificativ de mecanizare. Vârful muntelui Kiirunavaara, Statsrådet, se ridica la 247,7 m deasupra lacului Luossajärvi înainte ca acesta să fie aruncat în aer în 1910 într-un mod spectaculos.

O grevă generală a paralizat Suedia în 1909 și Kiruna nu a fost nici el cruțat. Sperând la un viitor mai bun, mii de oameni au părăsit orașul, 500 de locuitori emigrând în Brazilia. Majoritatea s-au întors, dezamăgiți că viața în America Latină nu era aceea la care au visat. Hjalmar Lundbohm le-a împrumutat personal bani unora pentru călătoria înapoi.

În timpul Primului Război Mondial extragerile de minereu de fier au atins cel maj jos nivel din istoria LKAB. Odată cu creșterea exporturilor au crescut și cerințele muncitorilor, care în 1920 au intrat în grevă. Aceasta a durat timp de trei luni și a dus la creșterea salariilor minerilor cu 20%. Producția a coborât la un nou minim în 1922, și chiar dacă a fost introdusă săptămâna de lucru de trei zile, aceasta a înregistrat o cantitate de record de nouă milioane tone în 1927. Marea Depresie a cauzat o scădere de 70% a producției de minereu de fier, urmată de o creștere dramatică în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1921 s-a început exploatarea celuilalt munte de lângă Kiruna, Luossavaara. Cantitatea de minereu care putea fi extrasă aici era mică în comparație cu Kiirunavaara și LKAB a decis să-și concentreze eforturile într-un singur loc. Cu toate acestea, activitățile miniere au continuat aici până în 1974, mai târziu fiind transformată într-o mină de cercetare.

Inițial niciun drum nu conecta Kiruna cu restul Suediei, singura legătură fiind feroviară sau, în timpul verii, cu vaporul pe râurile Torne și Kalix spre Jukkasjärvi și Håmojåkk. Un drum de la Kiruna spre Tuolluvaara a fost construit în 1901, unul spre Poikkijärvi a fost dat în exploatare în 1909, spre Alttajärvi - în 1913, fiind conectat cu Svappavaara în 1926, de unde alte drumuri duceau spre Pajala via Vittangi, și spre Gällivare via Lappesuando.

Chiar dacă un mic număr de turiști au început să viziteze regiunea din secolul XIX, numai completarea căii ferate a făcut ca turismul să fie cu adevărat posibil. Turiștii erau interesați în special de râuri și munți, în timp ce geologii și grupuri întregi de studenți veneau să vadă mina. Un festival anual al sporturilor de iarnă reușea de asemenea să atragă oameni din diverse regiuni, în timp ce cultura populației sami a constituit o atracție încă din primele zile ale orașului.

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Comuna Kiruna are frontieră comună cu Finlanda și Norvegia, orașul însuși fiind situat relativ aproape de ambele țări. Din această cauză mulți soldați erau aduși în zonă de fiecare dată când era instituită mobilizarea armatei: întâi în septembrie 1939, după invadarea Poloniei de către Germania, apoi în noiembrie 1939, după invadarea Finladei de către Uniunea Sovietică. În ambele cazuri, soldații suedezi nu au participat la nicio luptă. În martie 1940 Churchill a solicitat permisiunea de a transporta soldați de la Narvik (Norvegia) spre Finlanda prin Kiruna și Haparanda în cadrul Operațiunii Catherine. Cererea a fost respinsă de teamă că prezența soldaților britanici în apropierea minei de fier de la Kiruna ar provoca un atac din partea Germaniei.

După invazia germană în Norvegia, grupuri de cel puțin zece soldați erau staționate lângă fiecare pod de-a lungul Căii Ferate a Fierului pentru a le arunca în aer dacă armata germană ar fi invadat Suedia. Pe lângă aceasta, prezența cetățenilor străini era interzisă în Kiruna sau în apropierea căii ferate, și numai localnicii, samii, personalul militar și administrativ aveau voie să circule între Kiruna și Riksgränsen.

În pofida neutralității Suediei, vagoane cu alimente, schiuri și căști au fost trimise de la Kiruna soldaților norvegieni din Bjørnfjell. Soldații răniți și căzuți în bătălia de la Bjørnfjell (15 aprilie 1940) au fost mai apoi evacuați în orașul suedez.

Minereul de fier de la Kiruna a avut o importanță majoră pentru industria militară germană. Un grup de angajați LKAB s-au organizat în cadrul Wollweberliga pentru a sabota transporturile spre Germania. La sfârșitul lui noiembrie 1941, Edvard Nyberg, Ernst Wollweber și alții au confecționat o mină care trebuia atașată la vagoanele cu minereu. Nyberg a fost prins, însă, și dat afară din LKAB, petrecând trei ani și jumătate în închisoare. După eliberarea sa a fondat Nybergs Mekaniska Verkstad, care este una dintre cele mai mari companii din Kiruna până în prezent.

Germania a solicitat Suediei să le permită utilizarea rețelei de căi ferate pentru transportarea echipamentului militar, dar guvernul suedez a acceptat doar tranzitul cu caracter umanitar, nu și a soldaților combatanți. Germanii au argumentat că Norvegia se află în întregime sub ocupație, iar soldații nu mai erau implicați în lupte sau operațiuni militare. Astfel un volum mare de echipament militar, muniții, dar în secret și de trupe a fost transportat din sudul Norvegiei spre nord via Malmbanan și Kiruna. Soldații erau duși de obicei în transporturi declarate oficial de materiale. Chiar dacă era împotriva regulamentului, soldații germani au interacționat considerabil cu localnicii suedezi, printre altele făcând schimburi comerciale și participând la meciuri de fotbal cu aceștia.

În timpul războiului, un număr de până la 2000 de refugiați din 20 de țări au fost ținuți în Kiruna. Prizonierii de război ai germanilor, care au scăpat cu viața din avioanele prăbușite, erau cazați în Kiruna înainte să fie transportați în sud. În același timp actele minore de sabotaj, precum introducerea nisipului în motoare, erau răspândite, iar armele nesupravegheate ajungeau deseori la fundul lacului Luossajärvi, din apropierea stației de cale ferată.

O bază radio a fost construită în secret la nord de Torneträsk, la Kaivare, fiind folosită de rezistența norvegiană. Era de asemenea utilizată pentru a furniza în mod clandestin armament norvegienilor, dar și pentru a evacua refugiați din zona ocupată.

Perioada postbelică[modificare | modificare sursă]

În 1948 Kiruna a obținut statutul de oraș și a început să primească sume considerabile de bani din exploatarea minei. Centrul orașului a fost renovat începând din 1953; majoritatea clădirilor ridicate înainte de 1920 au fost demolate și înlocuite, multe din clădirile curente fiind construite în perioada imediat următoare. Orășelul a crescut în mărime, iar pe lângă noi blocuri de locuit și vile în cartierele existente au luat ființă și cartiere noi. Zona cunoscută acum sub numele de Lombolo a fost construită în anii '60.

După război economia orașului a început să se diversifice. Inițial, mecanizarea industriei miniere a dus la formarea mai multor ateliere care produceau utilaje pentru mina din zonă, dar care erau companii independente cu mărfuri care puteau fi vândute și în alte zone. În anii '50 a fost creat fondul de investiții Norrlandsfonden. Profiturile de la LKAB erau investite în acesta pentru a diversifica economia locală. Municipalitatea a început să împrumute bani companiilor recent formate la rate avantajoase, un sistem ce a durat până în 1959 când băncile, care insistau că aceasta era competiție falsă, au instituit reguli mai relaxate pentru creditare. Zona industrială din estul orașului a fost construită în anii '50 pentru a separa activitatea industrială de zonele rezidențiale.

La 10 noiembrie 1960 a fost deschis aeroportul Kiruna, pentru a separa traficul aerian civil de avioanele militare. Acestea din urmă aterizau la aeroporturile de la Kalixfors și Luossajärvi începând cu Primul Război Mondial. Un drum spre Nikkaluokta a fost deschis în 1971, pe când cele spre Riksgränsen și Narvik au fost date în exploatare în 1984. În jurul ultimului s-au ținut dezbateri aprinse, deoarece a existat un plan alternativ pentru un drum spre Norvegia în partea nordică a Torneträsk, via Laimo, Kattuvuoma, Salmi, spre Innset și Bardu din Norvegia. Acest drum nu a mai fost construit, dar din inițiativa localnicilor în 1962 a fost finalizat în schimb un traseu lung de 25 km între Laimo și Salmi. Acesta, numit Talmavägen, nu are nicio legătură directă cu restul rețelei rutiere din Suedia.

Extinderea căilor de comunicații a adus beneficii considerabile turismului. Căile ferate de stat (suedeză: Statens Järnvägar) ale Suediei organizaseră linii turistice speciale și înainte de al Doilea Război Mondial, dar după război aceștia au deschis o linie specială de tren între orașele Göteborg și Kiruna, prin urmare conectată la vasele de croazieră care ajungeau în port. Clubul de kaiac-canoe din oraș a fost fondat în 1972, iar raftingul pentru turiști a fost restabilit după o întrerupere de 20 de ani, cauzată de înecul lui Valfrid Johansson. Până în anii '80 turismul a rămas o activitate de vară, dar din 1983 turiștii au posibilitatea să se plimbe în sănii trase de câini la Jukkasjärvi. În 1990 s-a construit primul hotel de gheață la Jukkasjärvi, tradiție repetată în fiecare din iernile următoare. La ridicarea lui au fost folosite tehnici de la construcția Căii Ferate a Minereului de Fier (Malmbanan) cu 90 de ani în urmă, fiind de asemenea inspirat de Festivalul Zăpezii, inaugurat în 1986 cu ocazia lansării satelitului artificial suedez Viking. Din 1998 există o zonă turistică în interiorul minei, iar din 1999 turiștii pot vizita diferite centre de cercetare din Kiruna.

Orașe înfrățite[modificare | modificare sursă]

Orașe înfrățite cu Kiruna:

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Statistics Sweden: Folkmängd i riket, län och kommuner 31 december 2011 och befolkningsförändringar 1 oktober - 31 december 2011
  2. ^ "Tätorternas landareal, folkmängd och invånare per km2 2005 och 2010" (în suedeză). 14 decembrie 2011. Accesat la 10 ianuarie 2012.
  3. ^ "IRF Kiruna". Accesat la 10 martie 2015.
  4. ^ "Division of Space Technology". ltu.se. Accesat la 10 martie 2015.
  5. ^ "Historia - Kiruna kommun" (în suedeză). Arhivat din original la 25 iunie 2008. Accesat la 12 aprilie 2015.
  6. ^ a b c "Pressroom - History (1696-1919)". LKAB.com. Accesat la 12 aprilie 2015.
  7. ^ a b Åke Barck, Gruvstaden – Gruvorna, Kiruna 100-årsboken (în suedeză), Kiruna, Kiruna kommun, p. 60–74.
  8. ^ Curt Persson, Jan-Erik Johansson, Kiruna – Från ödemark till stad, Kiruna 100-årsboken (în suedeză), Kiruna, Kiruna kommun, p. 27–43.
  9. ^ Curt Persson, Kiruna – Hjalmar Lundbohm, Kiruna 100-årsboken (în suedeză), Kiruna, Kiruna kommun, p. 50–57.

Vezi și[modificare | modificare sursă]