Enterococcus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Enterococcus
Enterococcus histological pneumonia 01.png
Clasificare științifică
Supradomeniu[*]Biota
Supraregn[*]Prokaryota
RegnBacteria
SubregnPosibacteria
ÎncrengăturăFirmicutes
ClasăBacilli
OrdinLactobacillales
FamilieEnterococcaceae
Gen
Enterococcus
Schleifer, Kilpper-Bälz, 1984
Tip taxonomic
Enterococcus faecalis

Enterococcus este un gen mare de bacterii de acid lactic din încrengătura Firmicutes. Enterococii sunt coci gram-pozitivi, care de multe ori apar în perechi (diplococci) sau lanțuri scurte, și sunt dificil de distins de streptococi doar după caracteristicile fizice[1]. Două specii sunt organisme comensale comune în intestinele oamenilor: E. faecalis (90-95%) și E. faecium (5-10%). Rareori apar infecții cu alte specii, printre care E. casseliflavus, E. gallinarum și E. raffinosus.

Fiziologie și clasificare[modificare | modificare sursă]

Enterococii sunt organisme facultativ anaerobe, adică sunt capabili de respirație celulară în medii atât bogate, cât și sărace în oxigen[2]. Deși aceștia nu au capacitatea de a forma spori, enterococii sunt toleranți față de o gamă largă de condiții de mediu: temperaturi extreme (10-45 °C), pH (4,5–10,0) și concentrații ridicate de clorură de sodiu[3].

Enterococii prezintă de obicei gamma-hemoliză pe agar cu sânge de oaie.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Membrii din genul Enterococcus (din greacă έντερο, éntero, „intestin” și κοκκος, coccos, „granulă”) au fost clasificate în grupa D Streptococcus până în 1984, când analiza ADN-ului genomic a indicat că ar fi mai adecvat un gen separat pentru clasificare[4].

Există multe specii, printre care:

Evoluție[modificare | modificare sursă]

Acest gen pare să fi evoluat cu între 425 de milioane până la 500 milioane de ani în urmă[7].

Patologie[modificare | modificare sursă]

Printre infecțiile clinic importante cauzate de Enterococcus se numără infecții ale tractului urinar (vezi Enterococcus faecalis), bacteriemie, endocardită bacteriană, diverticulită, meningită și peritonită bacteriană spontană[3][8][9]. Tulpinile sensibile ale acestei bacterii pot fi tratate cu ampicilină, penicilină și vancomicină[10]. Infecțiile tractului urinar pot fi tratate în mod special cu nitrofurantoină, chiar și în cazuri de rezistență la vancomicină[11].

Meningită[modificare | modificare sursă]

Meningita enterococică este o complicație rară după neurochirurgie. De multe ori necesită tratament cu administrare intravenoasă sau intratecală de vancomicină, dar este discutabil dacă utilizarea acesteia are vreun impact asupra rezultatului: îndepărtarea tuturor dispozitivelor neurologice este o parte esențială a gestionării acestor infecții[12]. Noi dovezi epidemiologice au arătat că enterococii sunt agenți infecțioși majori în prostatita bacteriană cronică. Enterococii sunt capabili să formeze biofilme în prostată, ceea ce face dificilă eradicarea lor.

Rezistență antibacteriană[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere medical, o caracteristică importantă a acestui gen este nivelul ridicat al rezistenței intrinseci la antibiotice. Unii enterococi sunt intrinsec rezistenți la antibiotice β-lactamice (peniciline, cefalosporine, carbapeneme), precum și multe aminoglicozide[8]. În ultimele două decenii, tulpini de Enterococcus deosebit de virulente, care sunt rezistente la vancomicină (Enterococcus rezistent la vancomicină, prescurtat EZV sau VRE) au apărut în infecții nosocomiale ale pacienților internați, în special în SUA[3]. Alte țări dezvoltate, precum Marea Britanie, au fost scutite de această epidemie și, în 2005, Singapore a reușit să oprească o epidemie de EZV[13]. Infecțiile cu EZV pot fi tratate cu quinupristin/dalfopristin (Synercid), cu rate de răspuns de aproximativ 70%[14]. S-a dovedit că și tigeciclina are activitate antienterococică, precum și rifampicina.

Calitatea apei[modificare | modificare sursă]

În masele de apă, nivelul acceptabil de contaminare este foarte scăzut. De exemplu, în statul Hawaii și marea parte a Statelor Unite ale Americii continentale, limita pentru apele de pe plajele sale este de media geometrică pe cinci săptămâni a 35 de unități formatoare de colonii per 100 ml de apă, limită peste care statul poate afișa avertismente pentru evitarea oceanului[15]. În 2004, Enterococcus sp. a înlocuit coliformii fecali ca noul standard federal al Statelor Unite pentru calitatea apei pe plajele cu apă sărată și E. coli pe plajele cu apă dulce[16]. Acest standard este considerat a oferi o corelație mai mare decât bacteriile coliforme fecale cu mulți dintre agenții patogeni umani adesea găsiți în canalizările urbane[17].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gilmore MS, ed. (). The Enterococci: Pathogenesis, Molecular Biology, and Antibiotic Resistance. Washington, D.C.: ASM Press. ISBN 978-1-55581-234-8. 
  2. ^ Gram-Positive Pathogens. ASM Press. . ISBN 1-55581-166-3. 
  3. ^ a b c „The ecology, epidemiology and virulence of Enterococcus”. Microbiology. 155 (Pt 6): 1749–57. iunie 2009. doi:10.1099/mic.0.026385-0. PMID 19383684. 
  4. ^ „Transfer of Streptococcus faecalis and Streptococcus faecium to the genus Enterococcus nom. rev. as Enterococcus faecalis comb. nov. and Enterococcus faecium comb. nov”. Int. J. Syst. Bacteriol. 34: 31–34. . doi:10.1099/00207713-34-1-31. 
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ah ai aj ak al am an ao ap aq ar as at au av aw ax ay Parte, A.C. „Enterococcus”. LPSN. 
  6. ^ LPSN
  7. ^ Lebreton F, Manson AL, Saavedra JT, Straub TJ, Earl AM, Gilmore MS (2017) Tracing the Enterococci from Paleozoic origins to the hospital. Cell 169(5):849-861.e13. doi: 10.1016/j.cell.2017.04.027
  8. ^ a b Sherris Medical Microbiology (ed. 4th). McGraw Hill. . pp. 294–5. ISBN 0-8385-8529-9. 
  9. ^ Fiore, Marco; Maraolo, Alberto Enrico; Gentile, Ivan; Borgia, Guglielmo; Leone, Sebastiano; Sansone, Pasquale; Passavanti, Maria Beatrice; Aurilio, Caterina; Pace, Maria Caterina (). „Current concepts and future strategies in the antimicrobial therapy of emerging Gram-positive spontaneous bacterial peritonitis”. World Journal of Hepatology. 9 (30): 1166–1175. doi:10.4254/wjh.v9.i30.1166. ISSN 1948-5182. PMC 5666303Accesibil gratuit. PMID 29109849. 
  10. ^ Pelletier LL Jr. (). „Microbiology of the Circulatory System”. În Baron S. Baron's Medical Microbiology (ed. 4th). Univ of Texas Medical Branch. ISBN 0-9631172-1-1. 
  11. ^ „Nitrofurantoin is active against vancomycin-resistant enterococci”. Antimicrobial Agents and Chemotherapy. 45 (1): 324–6. ianuarie 2001. doi:10.1128/AAC.45.1.324-326.2001. PMC 90284Accesibil gratuit. PMID 11120989. 
  12. ^ „Post-surgical enterococcal meningitis: clinical and epidemiological study of 20 cases”. Scandinavian Journal of Infectious Diseases. 38 (8): 584–8. . doi:10.1080/00365540600606416. PMID 16857599. 
  13. ^ „Control of a hospital-wide vancomycin-resistant Enterococci outbreak”. American Journal of Infection Control. 36 (3): 206–11. aprilie 2008. doi:10.1016/j.ajic.2007.06.005. PMID 18371517. 
  14. ^ „In vitro activity of linezolid & quinupristin/dalfopristin against Gram-positive cocci”. The Indian Journal of Medical Research. 120 (6): 546–52. decembrie 2004. PMID 15654141. 
  15. ^ „Clean Water Branch” (PDF). Hawaii State Department of Health. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  16. ^ „Water Quality Standards for Coastal and Great Lakes Recreation Waters; Final Rule”. Federal Register. 69 (220): 67218–67243. . Accesat în . 
  17. ^ „Comparison of E. coli, enterococci, and fecal coliform as indicators for brackish water quality assessment”. Water Environment Research. 76 (3): 245–55. . doi:10.2175/106143004X141807. PMID 15338696.