Comuna Grivița, Galați

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Grivița
—  Comună  —
Grivița
Grivița
Grivița (România)
Poziția geografică în România
Coordonate: 45°42′46″N 27°38′53″E45°42′46″N 27°38′53″E

ȚarăFlag of Romania.svg România
JudețStema judetului Galati.svg Galați

SIRUTA76558

ReședințăGrivița
ComponențăGrivița, Călmățui

Guvernare
 - PrimarNiță Chebac[*][3][4] (PSD, )

Suprafață
 - Total39,45 km²
Altitudine71 m.d.m.

Populație (2011)[1][2]
 - Total 2977 locuitori

Fus orarUTC+2

Prezență online
site web oficial Modificați la Wikidata
GeoNames Modificați la Wikidata

Amplasarea în cadrul județului Localizarea comunei pe harta României
Amplasarea în cadrul județului


Comuna Grivița, Galați se află în România
Comuna Grivița, Galați
Localizarea comunei pe harta României

Grivița (până în 1931, Călmățui) este o comună în județul Galați, Moldova, România, formată din satele Călmățui și Grivița (reședința). Se află în Câmpia Covurlui; lângă râul Călmățui; și la o altitudine de 71 m deasupra nivelului mării. Are o suprafață de 39,45 km². Populația este de 2.977 locuitori, determinată în , prin recensământ, pe criteriul de populație stabilă[*][[populație stabilă (concept în statistica demografică din România, definit ca „toți cetățenii români cu domiciliul în țară, persoanele de cetățenie străină sau fără cetățenie care au domiciliul (reședința permanentă) în România sau o reședință tem)|​]].

Localitatea Grivița este situată în Câmpia Înaltă a Covurluiului, aproximativ în parte S-V a Galațiului, la o altitudine medie de aproximativ 70m. Localitatea Grivița este reședința comunei cu același nume iar Călmățui este sat component, din punct de vedere administrativ comuna se învecinează cu următoarele comune: Cudalbi, Liești, Pechea, Costache Negri, Ivești și Umbrărești.[1]

      Așezată pe valea Călmățuiului, la 10 km est de Ivești, comuna Grivița se întinde pe o suprafață de 3 km pătrați învecinându-se la est cu comuna Costache Negri iar la nord cu comuna Cudalbi. Pământurile întregii comune Grivița se află între Valea Gerului la răsărit și Valea Herătăului la apus, moșia Liești la sud și pământurile Cudalbilor la nord.

        În cadrul comunei Grivița intră satul Călmățui situat la 3 km nord de Grivița. Forma de așezare a Griviței este aceea a satelor noi cu trei ulițe principale: valea, dealul de răsărit și dealul de apus, legate prin 16 ulițe paralele.(Anexa1)

       În parte de nord a satului, înainte de secularizarea moșiei Flondoroaia, trecea drumul mare care facea legătura între Galați și Focșani, drum ce trecea prin Pechea, Costache Negri, Grivița, Valea Herătăului, Tecuci, Focșani.[2]

Așezată pe valea Călmățuiului la 10 km est de târgul Ivești, comuna Grivița se întinde pe o suprafață de 3 km pătrați, învecinându – se la est cu comuna Costache Negri și la nord cu comuna Cudalbi.

           Pământurile întregii comune Grivița, se află între valea Gerului la est, valea Herătăului la vest, moșia Liești la sud și cu pământurile Cudalbilor la nord. În cadrul comunei Grivița intră satul Călmățui situat la 3 km sud de Grivița. Forma de așezare a Griviței este aceea a satelor noi cu trei ulițe principale: valea, dealul de răsărit, dealul de apus legate prin 16 ulițe drepte și paralele. În partea de nord a satului înainte de secularizarea moșiei Flondoroaia trecea drumul mare care făcea legătura dintre – , drum care trecea prin Pechea – Costache Negri – Grivița – Valea Herătăului – Valea Lupelor – Tecuci – . În partea de nord a satului exista pe atunci un han numit ,,Hanul lui Vasile Rotaru. La acest han poposeau carele cu cereale și mărfuri care plecau de la la Tecuci. Totodată acest han era și local de petrecere pentru călugării de la Mănăstirea lui Flondor.

Numele comunei Grivița datează din 1877 în amintirea eroicilor lupte pentru independența țării de la reduta Grivița contra imperiului otoman alături de armatele rusești. Originea satului datează însă dintr – o perioadă mai veche. În urma unirii Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859), care a dat legea secularizării averilor mănăstirești, aflăm că moșia din jurul satului aparținea unor călugări greci, donată de boierul Flondor. Aici a ctitorit o mănăstire ce – i purta numele și care se afla în valea Brehoaiei, vale ce dă în valea Gerului și se află la circa 5 km sud est de Grivița. Călugării care veneau la această mănăstire îi spuneau Flondoroaia de unde s – a tras și vechea denumire a satului. Această denumire a fost dată și de răzeșii lui Ștefan cel Mare din satul Cudalbi. O parte din locuitorii vechiului sat Flondoroaia erau proveniți și din țăranii fugiți din Puțeni, crunt exploatați de către proprietarul Moruzii și brutalizați de către vătafii acestuia. Prin legea secularizării averilor mănăstirești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, o parte din pământul Mănăstirii Flondor a fost dată țăranilor de aici și anume celor din actualul sat Călmățui. Împroprietărirea vetrelor de sat în satul Grivița începe de la punctul Rotaru pe firul văii spre mal până la locul numit Ganea unde pe acest loc se afla ,,Crâșma lui Ganea“, astăzi magazinul Universal al cooperativei de consum din centrul satului. După 1868 încep primele înjghebări omenești în satul Grivița, colibe, bordeie împrejmuite de garduri de mărăcini. Primii care au început viața pe aceste locuri au fost Gheorghe Șerban, Andrei Plop, Ilie Huluparu, Milea Constantin, Petrache Ion, Dumitru Rusu, Savin Popa și alții. Pe lângă populația băștinașă au migrat în această comună câteva familii prigonite, fugite de peste munții din Transilvania. Dintre aceste familii amintim Ernuțeanu, Ghenea, Gherman, Neamțu. De asemeni au mai venit din comunele alăturate Liești, Șerbănești, Ivești cum sunt: familiile Stan, Moisi, Tudose și alții. Toți aceștia au venit ceruți de boierul Tache Anastasiu. Așa cum aflăm din bătrâni, de la moș Manlache Pleșa, boierul Tache Anastasiu, era un zbir purtându – se aspru cu țăranii de pe moșia lui. Acest bătrân va apare mai târziu spre a adeveri faptele petrecute în romanul scriitorului născut în Călmățui, la 29 iulie 1895, Victor Ion Popa, Velerim și Veler Doamne. În afară de robii proveniți din țărani băștinași Tache Anastasiu avea angajați cu săptămâna țărani veniți din alte sate. Tuturor acestora le impunea același regim aspru de viață. La sfârșitul săptămânii țăranii angajați erau închiși în bordeie pentru a nu fugi acasă, iar altora li se lega câte o roată de gât. De asemenea dacă nu se pregăteau de lucru erau aduși cu sila de către logofătul boierului care îi chinuia cumplit.

Una din formele simple de împotrivire a țăranilor contra exploatării era fuga de pe o moșie pe alta. Așa cum aflăm din bătrâni au fost țărani ca: Tudose Călin, Neagu Constantin, care de frica logofătului Ilie Huluparu au fugit din sat. În anul 1904 acest fenomen al fugii de pe o moșie pe alta a devenit frecvent în rândul țăranilor, astfel că o parte dintre ei au plecat să muncească pe moșia lui Negru Funtedin Mărășești. Scânteia răscoalei din 1907 a pătruns și în satele Grivița și Călmățui. Balș – Cociaș arendașul boierului Tache Anastasiu care deținea moșiile de la punctul Negrea și apusul satului a căutat să – și asigure apărarea, dar toate măsurile luate de el au fost zadarnice, deoarece răscoala țăranilor a luat amploare și a crescut în intensitate. Arendașul a fost nevoit să fugă, urmărit de țărani cu focuri de armă până în gara Ivești unde a fost ajutat de șeful gării Alexandrescu. Țăranii rămași la conac au scos arhiva afară și i – au dat foc. În urma acestor fapte țăranii au fost pedepsiți crunt. O parte dintre ei au fost închiși în beciul lui Balș și în beciurile Iveștiului și ale Tecuciului. Alții au fost pedepsiți prin bătaie primind câte 21 de vâne de bou pe spinare, mulți pierzându – și viața. Dintre țăranii participanți la răscoala din 1907 putem aminti pe: Enache Creangă, Neculai Bucur, Gheorghe Cloreț, Andone Vînav, Ion Coman, Dumitrache Caraiman, Ion Radu, Simion Borșan etc..

După primul război mondial are loc împroprietărirea țăranilor (reforma agrară din anul 1921) prin despăgubire, însă puterea de cumpărare a țăranilor fiind mică, de această împroprietărire au profitat oamenii înstăriți ai satului. În anul 1945 are loc o altă reformă agrară, astfel în satul Grivița s – a format o comisie de împroprietărire care a împărțit țăranilor săraci pământul de la moșierii fugiți. S – a dat pământ cu titlul de proprietate, fără despăgubire, țăranilor săraci, orfanilor, văduvelor de război și celor care au luptat în al doilea război mondial împotriva fasciștilor. În felul acesta s –au împărțit peste 352 de hectare. În fruntea acțiunilor de împroprietărire au stat oamenii din sat ca: Enuță Vînan, Ilie Ocheană, Constandache Ion, Neculai Stan etc.. La 27 februarie 1950 a luat ființă în Grivița o ,,Gospodărie Agricolă Colectivă“ cu un număr de 46 de familii și o suprafață de 91 de hectare. Deasemenea s – au făcut donații către stat: o suprafață de 46 de hectare și un inventar viu constând în doi cai, doi boi, patru căruțe, opt pluguri și trei prășitori. În anul 1858 existau 125 de familii de colectiviști. În această perioadă ,,Gospodăria Agricolă“ și – a cumpărat o mașină și a făcut un iaz de pește pe o suprafață de 9 hectare. În anul 1960 ,,Gospodărie Agricolă Colectivă“ număra 505 familii cu o suprafață de 1204 hectare.


[1] Planul urbanistic zonal, comuna Grivița județul Galați, 2012, p.1.

[2] Primăria comunei Grivița, dosarul 14/ 2004, f.1.

Așezare geografică[modificare | modificare sursă]

Comuna Grivița este situată în partea central vestică a județului, pe malurile râului Călmățui, în Câmpia Covurlui. Este străbătută de șoseaua județeană DJ254, care o leagă spre est de Costache Negri și spre vest de Ivești (unde se termină în DN25).[5]

Comuna Grivita este situata in partea de sud-vest a judetului Galati,la o distanta de 50 km,iar teritoriul administrativ al comunei are urmatoarele vecinatati:

-la nord-comuna Cudalbi

-la est-comunele C.Negri si Pechea

-la sud-comuna Liesti

-la vest-comuna Ivesti

Comuna Grivita se intinde se intinde de-a lungul drumului judetean DJ254 si DJ254B (Galati-Tecuci),intersectia acestor doua artere fiind pe teritoriul comunei in satul Grivita.

Comuna Grivita are in componenta 2 sate si anume:Grivita-sat resedinta de comuna, Calmatui-sat component.

Comuna Grivița se întinde pe o suprafața de 3945 ha din care 480 ha sunt ale satului Călmățui.[necesită citare]


Clima

           Zona comunei Grivița se încadrează în ținutul cu climă de câmpie, climă continentală. Verile sunt foarte calde și uscate iar iernile gerose, marcate cu viscole puternice dar și de întreruperi frecvente provocate de pătrunderile de aer cald și umed din S și S-V, care determină intervale mai lungi sau mai scurte de încălzire și topire a stratului de zăpadă. Mediile anuale ale temperaturii aerului sunt de 19”C. Mediile lunii celei mai calde, iulie, sunt de +29”C, mediile lunii celei mai reci, ianuarie, sunt de -3,2”C iar numărul mediu anual al zilelor de îngheț este de 102-105. [1]

Trecerea de la sezonul cald la cel rece și invers se face destul de brusc, precipitațiile atmosferice însumând cantități variabile și cad la intervale mari și neregulate. Apa este potabilă, cu exceptia văii satului unde este calcaroasă.

           Forme de relief.

           Pentru localitatea Grivița, zona de trecere de la luncă la Câmpia înaltă, cu cote cupinse între 53-60m și lățime de 150m, este acoperită cu construcții. Zona Campiei înalte, care acoperă cea  mai mare parte a localității Grivița este situată între cotele 60-78, cu valori ale pantelor de 7-10%, pe această porțiune nu s-au observat fenomene fizico-geologice, precum ravene și alunecări de teren.[2] Zona Câmpiei înalte este în general acoperită de construcții parter, de regulă din paiantă și pe alocuri din cărămidă iar pe suprafața neconstruită se întâlnesc culturi de viță de vie.

Zona de luncă are o lățime de 50-100m și este folosită de regulă ca pășune, având pe alocuri suprafețe cu exces de umiditate și vegetație caracteristică, această zonă este situată în sudul localității Grivița , de-a lungul pârâului Călmățui. Zona de câmpie înaltă ocupă cea mai mare parte a localității Călmățui, cu cote cuprinse intre 50-60m, cu pante natuale de 3-5%, aici se găsesc construcții din paianță și mai rar din cărămidă.[3] 

           Căi de comunicație.

           Situată în partea centrală a județului Galați, comuna Grivița este accesibilă numai pe calea rutieră care asigură legătura Galați- C.Negri- Grivița- Călmățui- Ivești. Comuna este amplasată la 50km de Galați, legătura cu celelalte localități realizându-se pe DJ.254, spre Galați și Tecuci.

           Localitatea Grivița dispune de un sistem de alimentare cu apă pentru toată comuna, există puțuri forate, o stație de pompare și rezervoare din care se face alimentarea comunei cu apă.

           Rețeaua hidragrafică a comunei face parte din bazinul Siret si este alcatuita din urmatoarele ape de suprafata:paraul Calmatui (25km),Paraul Heratau (12km).Paraul Calmatui strabate de la nord la sud localitatile comunei,iar pParaul Heratau se afla in partea de vest,la limita teritoriului intravilan a localitatii Calmatui.

Paraul Calmatui este regularizat pe tot traseul care strabate cele doua localitati,avand sectiunea unui canal deschis taluzat realizat din dale de beton si prevazut cu podete transversale de trecere pentru a asigura accesul la locuintele din lungul canalului.Nivelul hidrostatic al panzei de apa freatica se gaseste cantonat in nisipuri si pietrisuri,el fiind interceptat de foraje la adancimea de 5-18m,in localitatea Grivita si circa 4-16m in satul Calmatui.

           Flora și Fauna.

Vegetația aparține în cea mai mare parte pajiștilor stepice, cu graminee și diverse ierburi xerofite, determinate de condițiile de climă precum și de substratul litologic alcătuit din loess. În Câmpia Covurluiului se întâlnește și vegetație lemnoasă de silvostepă în care predomină 2 specii, ca stejarul brumăriu și stejarul pufos.

Lumea animală este dominată de prezența rozătoarelor care își fac adăposturi și cămări subterane. Cele mai frecvente sunt: popândăul, hârciogul, orbetele sau cățelul pământului, precum și numeroase specii de șoareci și iepuri. Dintre păsări, cele mai frecvente sunt: prepelițele, potârnichea, ciocârlia și altele.[4]

      


[1] Planul urbanistic zonal, comuna Grivița județul Galați, 2012, p.2..

[2] Ibidem, p.3.

[3] Ibidem, p.3.

[4] Ibidem, p.4.

Monumentele istorice[modificare | modificare sursă]

           Conacul Tache Anastasiu de la Călmățui


            Întreaga moșie a Călmățuiului, împreună cu alte 32 de sate au aparținut până în anul 1849 marelui boier și cărturar al vremii Costache Conachi care la moartea sa îi lasă întreaga avere fiicei sale Cocuța Conachi, care la rândul ei îi va lăsa fiului  Emanoil Conachi-Vogoride moșia Călmățuiului și a Țigăneștilor. În anul 1881, fiul Cocuței, a vândut conacul și moșia de la Călmățuii lui Take Anastasiu.[1] Din datele deținute de experții culturali și istoricii gălățeni, nu se știe dacă pe această moșie exista acest conac sau a fost construit de Take Anastasiu ulterior.

           Conacul de la Călmățui se încadrează în stilul construcțiilor cu arhitectură vernaculară specifică spațiului și timpului, folosind materiale modern cum ar fi marmura și stucul. Intarea în incinta reședinței este flancată de stâlpi masivi care creează impresia unor turnuri din antichitate însă clădirea conacului cu prispele și coloanele ei cu fus cilindric neted, sprijinite pe postamente paralelipipedice par a fi desprinse din stilul doric al construcțiilor din insulele grecești (anexa4), locul de unde se trage și proprietarul. 


           Biserica “Sf Gheorghe” din Călmățui

           Astăzi se numește biserica “Sf Dumitru”, hramul vechi fiind “Sf Gheorghe”. Construcția bisericii începe în anul 1863 și este finalizată în 1865, fiind clădită din piatră. Aceasta este ctitorită de boierii locali Alexe Anastasiu și nepotul acestuia Take Anastasiu, ale căror oseminte se găsesc în cavoul de lângă biserică.

           Biserica "Sf. Dumitru” din Călmățui este construită din piatră, având formă de cruce și cu două turle octogonale(anexa6). Interiorul lăcașului de cult este compartimentat în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. În biserică se intră printr-o tindă joasă, de dimensiuni reduse. Naosul este despărțit de altar printr-o catapeteasmă din lemn sculptat.

Pereții interiori ai bisericii au fost pictați înainte de 1880 de un zugrav necunoscut. Pe bolta naosului este reprezentat Iisus Pantocrator, iar în cele patru colțuri sunt reprezentați cei patru evangheliști. Pe bolta altarului sunt pictate Încoronarea Maicii Domnului și Sf. Treime.

           Potrivit istoricului Nicolae Stoicescu însă această biserică "Sf. Gheorghe" din Călmățui ar fi fost construită înaintea anului 1809, ea apărând pe o catagrafie din acel an.  Ea ar fi fost refăcută de căminarul Alexe Anastasiu (1801-1868), proprietar al moșiei Brehoaia, în perioada 1862-1865.[2]

       Biserica "Sf. Dumitru” din Călmățui a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din anul 2015 din județul Galați la numărul 182, având codul de clasificare GL-II-m-B-03077 (anexa7).


[1] Ibidem, f.5.

[2] Nicolae Stoicescu , "Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova", Direcția Patrimoniului Cultural Național, Biblioteca Monumentelor Istorice din România, București, 1974,  p. 162. Clădirea în care funcționează școala primară din satul Călmățui a fost donată prin testament Academiei Române de către moșierul Tache Anastasiu în acest scop.[necesită citare] Există și o biserică în acest sat, cu hramul Sf. Dumitru. De asemenea, în comuna Grivița se află o altă biserică cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, care se află în renovare.[Când?]

Demografie[modificare | modificare sursă]



Circle frame.svg

Componența etnică a comunei Grivița

     Români (91,4%)

     Romi (4,5%)

     Necunoscută (4,09%)

     Altă etnie (0%)



Circle frame.svg

Componența confesională a comunei Grivița

     Ortodocși (89,35%)

     Adventiști de ziua a șaptea (5,74%)

     Necunoscută (4,13%)

     Altă religie (0,77%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Grivița se ridică la 2.977 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.765 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (91,4%), cu o minoritate de romi (4,5%). Pentru 4,1% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (89,35%), cu o minoritate de adventiști de ziua a șaptea (5,74%). Pentru 4,13% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[6]

Politică și administrație[modificare | modificare sursă]

Comuna Grivița este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri. Primarul, Niță Chebac[*], de la Partidul Social Democrat, a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[7]

   PartidConsilieriComponența Consiliului
Partidul Social Democrat8        
Partidul Național Liberal4        
Partidul Alianța Liberalilor și Democraților1        

Personalități[modificare | modificare sursă]

  • Marele dramaturg, regizor și prozator Victor Ion Popa            S-a născut la data de 29 iulie 1895 în Călmățui, comuna Grivița, județul Tutova, urmează  cursurile școlii primare din localitate,  unde tatăl său, Ioan G. Popa era învățător.  Cursurile liceale le urmează la Iași din care primele cinci clase de liceu la Liceul internat „Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase liceale la Liceul „Național”, pe care-l absolvă în 1914. A fost student al Facultății de Drept a Universității din Iași, dar a urmat în paralel și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică și, pentru scurtă vreme, Școala de Belle Arte. După finalizarea studiilor este angajat ca profesor la Academia de Artă Cinematografică din București iar de acolo își continuă cariera ca director de scenă a diferitor teatre din țară începând cu Teatrul Popular, Teatrul Național din Cernăuți, Teatrul „Maria Veantura”, a mai ocupat funcția de președinte al Comitetului de direcție al Oficiului Național Cinematografic.            Victor Ion Popa debutează destul de devreme cu versuri, încă din timpul liceului în anul 1912 cu poezia Liniște, în „Revista noastră” a Liceului „Unirea” din Focșani iar în 1914 îi apar primele desene în revista „Versuri și proză”. El reușește să se impună în lumea teatrului românesc încă de la lansarea piesei sale de debut, „Ciuta”, anul 1922, despre care amintește Eugen Lovinescu în Istoria literaturii contemporane:  Cu toată fragilitatea construcției sale arhitectonice (actul III) și a literaturizării retorice a unor scene (actul II), «Ciuta» (1922) lui Victor Ion Popa are nu numai elementul viu al dialogului, ci și meritul unui întreg act (actul I) de atmosferă provincială admirabil prinsă, deși în slabă legătură cu țesătura piesei. Prin figura doctorului Micu și cea a nevestei sale, scriitorul dovedește darul observației minuțioase, esențială oricărei lucrări dramatice.[1]  În 1936, Victor Ion Popa împreună cu Dimitrie Gusti se ocupă de organizarea Muzeului Satului din București, iar în 1937 este desemnat comisar al Pavilionului României la Expoziția Internațională de la Paris.            Cea mai cunoscută piesă a lui, Take, Ianke și Cadâr (pusă în scenă în 1932 și editată în 1938) este axată pe ideea de toleranță, de respectare a sentimentelor, a purității sufletești. Piesa este construită sub semnul balansului între aspirația spre fericire și limitările unei lumi cu o mentalitate învechită iar aceasta aduce în final ideea că unirea dintre doi tineri de religii diferite se poate împlini și este menită să reașeze totul în echilibru. Fiica evrelui Ianke, Ana, se căsătorește cu Ionel, fiul românului Take, intermediar fiind turcul Cadâr, a cărui înțelepciune își are temeiul și este izvorâtă dintr-o experiență personală cu deznodământ nefericit.
  •            Această piesă se distinge printr-un savuros comic de situații integrat subtil în dialoguri iar cele trei personaje principale sunt construite și individualizate pe baza comportamentului lor.
  •     Ca prozator, Victor Ion Popa atinge cel mai înalt nivel al talentului său prin romanul, Velerim și Veler Doamne, de inspirație fiind fapte din mediul rural, din spatiul copilăriei sale. Pentru a putea elabora acest roman, Popa revine la Călmățui unde se documentează asupra biografiei fostului ocnaș Manlache Pleșa, uriașul cu suflet de copil. În roman este urmărit, așadar, destinul tragic al lui Manlache Pleșa, după cum spune însuși autorul  „e romanul unui tip singular în jurul căruia s-au grupat în mod normal faptele, împrejurările și celelalte personaje". În anul 1934 acesta câștigă Premiul Societății Scriitorilor Români cu acest roman care este și ecranizat de către Sergiu Nicolaescu în 1976.[2] ----

Lupascu Gheorghe-doctor universitar in domeniul medicine

        Personalitate ilustra a medicinei iesene,prof. dr. Gh. Lupascu si-a inchinat 50 de ani din viata practicii obstreticale si ginecologice,dar si activitatii didactice,fiind un discipol al prof.dr.Vasile Dobrovici.

  •         S-a nascut in ziua de 7 aprilie 1922,in localitatea Grivita,Judetul Galati,intr-o familie de oameni instariti.Dupa clasele primare, aurmat cursurile Liceului Dimitrie A.Sturza din Tecuci,pe care le-a absolvit in 1941.Apoi se iscrie la Facultatea de Medicina din Iasi,unde se distinge in randul colegilor,absolvind studiile universitare in 1947,situandu-se printre sefii promotiei sale.In 1945 devine intern prin concurs si apoi asistent universitar la disciplina de Obstretica-Ginecologie pana in anul 1952.Lucreaza ,intre anii 1952-1957,in calitate de medic primar la spitalul Cuza-Voda,iar din 1957 si pana in 1963 este sef de Sectie Obstretica –Ginecologie in spitalul C.I.Parhon din Iasi.In anul 1963 revine in invatamantul superior medical in calitate de sef de lucrari si de la aceasta data parcurge toate treptele ierarhiei universitare-prin concurs devine conferentiar si profesor 5 ani mai tarziu,fiind seful Clinicii de Obstretica-Ginecologie de la Spitalul C.I.Parhon pana in anul 1991 cand se pensioneaza.A facut un stagiu de perfectionare la Paris ca bursier(1969-1970),apoi ca invitat,in 1974 al profesorului Robert Merger,personalitate de renume mondial in domeniu,titularul Catedrei de Obstretica de la Spitalul Saint Antoine si membru al academiei Franceze de Medicina.           Intre anii1963-1977 ocupa si functia de director la Spitalul Cuza-Voda,activitatea administrativa de care prof.Gh. Lupascu s-a preucupat in mod deosebit,ingrijindu-se de asigurarea necesarului bunei functionari a acestei unitati spitalicesti.Dupa pensionarea din invatamant isi contiunua activitatea in calitate de profesor consultant si medic primar in clinica pe care a condus-o atatia ani.in ultima perioada a lucrat in calitate de conducator de doctoranzi,avand satisfactia obtinerii titlului de dostor in medicina de catre o parte din acestia.Chirurg de exceptie,prof. dr.Gheorghe Lupascu si-a dedicat toata viata alinarii suferintei oamenilor,fiind un remarcabil talent,facand totul pentru salvarea unor vieti omenesti.Cercetarea stiintifica a constituit o dominanta a activitatii prof.dr.Gh. Lupascu,care il impunea specialistilor in domeniu,fiind recunoscute contributiile sale in obstretica si Ginecologie.A urmarit in cadrul cercetarii,pe de o parte,aducerea contributiei la aprofundarea unor capitole importante ale disciplinei,iar pe de alta parte introducerea unor tehnici moderne postoperatorii.Din multiplele probleme abordate citam:problema etiopatogeniei disgravidiilor,problema,problema hemoragiilor in cursul puerperalitatii,hemoragiile obstreticale,suferinta fetala etc.Terapeutica complexa a cancerului genital a format un alt capitol important in cercetare,de altfel si problema operatiei cezariene.Profesorul Gh.Lupascu a introdus inca din 1972exanguino-transfuzia ca metoda curenta de tratament a bolii hemolitice a nou-nascutului.Tratamentul chirurgical a incontinentei urinare de efort a fost un alt capitol la care si-a adus contributia.Introducerea si practicarea cu rezultate excelente a operatiei Marshal Marchetti Krantz constituie un exemplu de aplicare practica a noilor achizitii ale specialitatii.Activitatea sa stiintifica a fost materializata in peste 200 de lucrari originale,publicate in tara si strainatate sau comunicate in cadrul diverselor sesiuni stiintifice si congrese de specialitate organizate pe plan national si international.Prof.dr.Gh.Lupascu a trecut in lumea umbrelor la 18 decembrie1999 si a fost inhumat la cimitirul Eternitatea din Iasi. [1] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii contemporane, 1900-1937, Editura librăriei Socec, pag. 368-369  [2] https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2015/03/30/documentar-in-memoriam-victor-ion-popa-autorul-comediei-take-ianke-si-cadir-70-de-ani-de-la-moarte--08-21-59  (3-05-2017, 21: 39
  • Trandafir Constantin, profesor de limba și literatura română, scriitor;[necesită citare]
  • Învățătorul-pictor Dumitru Căpraru.
  • Născut la 6 noiembrie 1918 în Bucești, o comună învecinată Griviței, învățătorul Dumitru Căpraru se regăsește între personalitățile marcante ale zonei, alături de Dimitri Anastasiu, Alexe Anastasiu, alături de marele scriitor Victor Ioan Popa și alții. În toamna anului 1944 se număra printre studenții la Belle Arte din Iași, unde a intrat cu nota 10 și se spune că aici l-a avut ca asistent pe maestrul Corneliu Baba. Însă la aflarea veștilor că Armata Română traversează Prutul ca să elibereze Basarabia, acesta consideră că este o datorie de onoare să meargă și el să lupte pentru unirea mult visată, o speranță pe care a avut-o întotdeauna. Până în anul 1946 Dimitrie Căpraru cade în prizonierat la ruși de unde se întoarce cu un caiet plin de schițe ale soldaților și ofițerilor ruși, cărora le făcea tablouri. Deși numele acestuia nu se regăsește în nici un album al plasticienilor din această zonă, portretele învățătorului-pictor sunt însă prezente în casele gălățenilor din comuna Grivița, locul unde a trăit, a iubit și a luminat cu buchea cărții multe generații.
  • Portretist al ofițerilor ruși Dumitru Căpraru a slujit școala românească de la sat, iar unul dintre fiii săi - Marian Căpraru -i-a urmat cariera, fiind fost profesor la Școala Gimnazială Grivița. De la fiul său am aflat că drumul către artă al tatălui său a fost frânt de cel de-al Doilea Război Mondial. „În toamna anului 1944, tata se număra printre studenții la Belle Arte din Iași, unde a intrat cu nota 10. Ne spunea că aici l-a avut ca asistent pe pictorul Corneliu Baba. La aflarea veștii că Armata Română trece Prutul ca să elibereze Basarabia, tata a considerat că este o datorie de onoare să meargă și el. A trăit mereu cu speranța că vom  recăpăta acest pământ”, povestește fiul său. Dumitru Căpraru a stat prizonier la ruși până în 1946. "Revenit acasă a continuat să fie învățător și a pictat din plăcere. Despre perioada de la ruși nu ne-a povestit mare lucru. Ne-a spus doar că "ofițerii ruși erau oameni cu judecată"; că l-au pus să le facă portrete. Acolo i-a avut colegi de suferință pe pictorii Aurel Vlad și Aurel Haiduc", spune fiul. Din vremea prizonieratului, Dumitru Căpraru i-a lăsat fiului său un caiet de studiu cu schițe ale soldaților și ofițerilor ruși. Între lucrările pe care familia le păstrează se numără un „Autoportret” al lui Dumitru Căpraru; un „Portret" al fiului său Marian, un altul al unui nepot. Am regăsit, purtând patina vremii, un peisaj rural intitulat „La noi acasă”, care abundă în albastru, lucrare care a luat Premiul al III-lea la un concurs pe țară, în 1974. Învățătorul Dumitru Căpraru a trecut la cele veșnice în 9 iulie 1993. Astăzi este prezent în inimile urmasilor,dar si in casele batranilor din Grivita si nu numai. Învățătorul Dumitru Căpraru a trecut la cele veșnice în 9 iulie 1993. Astăzi este prezent în inimile urmașilor săi direcți, dar și în casele bătrânilor din Grivița, prin multele tablouri pe care le-a făcut. [1] [1] https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/36469-galati-viata-libera-personalitati-invatatori-pictor-portret-grivita-comuna (9-04-2017, 18:05)
  • Inginerul Emil Petrache. Născut la 11 aprilie 1935 în localitatea Ivești, județul Galați iar în anul 1956 absolvă Facultatea de Zootehnie din cadrul Institutului Agronomic Iași. După terminarea facultății este încadrat la IAS Brateș, ca inginer-șef, unde se ocupă de zootehnie. Mai ocupă funcțiile de vicepreședinte responsabil cu creșterea animalelor la Consiliul Agricol Regional Galați, președinte al UJCAP Galați, este numit și director general al Direcției agricole și de industrie alimentară a județului Galați, director al Centrului Național de Creștere a Cailor de Rasă între anii 1986-1995. În perioada 1979-1986 ocupă funcția de adjunct al ministrului agriculturii. Ca o încununare a tuturor cunoștiințelor acumulate practic de-a lungul timpului, lucrând în domeniu, domnul inginer Emil Petrache tipărește o carte alături de dr.ing. Gheorghe Georgescu, intitulată „Tehnologia Creșterii Cabalinelor”.

Note[modificare | modificare sursă]


  1. ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). Accesat în . 
  2. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în . 
  3. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2012 (PDF), Biroul Electoral Central[*] 
  4. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2016, Biroul Electoral Central[*] 
  5. ^ Google Maps – Comuna Grivița, Galați (Map). Cartografie realizată de Google, Inc. Google Inc. Accesat în . 
  6. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în . 
  7. ^ „Lista competitorilor care au obținut mandate” (XLSX). Biroul Electoral Central pentru alegerile locale din 2016.